Aveam vreo 9-10 ani. In fiecare dupa amiaza stateam in fata blocului. Cu cheia de gât. Așa era moda atunci. Jucam sotron. Cu Miha de la etajul 5 si Getuta de la 10. Rar, foarte rar trecea cate-o masina. Nu prea erau masini pe drum atunci.

Din când în când, mai trecea cate-un vecin din bloc si noi tipam in cor: Sarnaaaa. Si apoi, ne vedeam de jocul nostru simplu. Mai retusam cu creta cate-o linie stearsa si apoi saream, cat era dupa amiaza de lunga.

Din când în când, mama  țipa de la etajul 8: La masaaaaa. Mancam pe fuga si ne intorceam la topaielile noastre.

Eram niste fetițe fericite.

Într-o zi am cunoscut pe Dana, prietena Mihaelei. Era mai mare ca mine cu cativa ani. Aveam sa aflu mai apoi ca e un copil de bani gata. Se vedea dupa hainele pe care le purta, dupa ciocolata straina, din Germania pe care o manca fara sa o imparta si dupa masina tatalui sau. O mașină cum nici in filme nu vazusem ca nah eram pe vremea lui Ceausescu si daca aveai Dacie erai super smecher.

Pe mine toate astea nu mă afectau prea tare pentru că ai mei, deși nu erau bogați făceau pe naiba în patru să mă simt prințesă.

Dar, ceva totusi ma deranja: privirea ei rautacioasa. Se uita mereu la noi cu niste ochi care tipau: Sărăciiilor!

Totul a culminat când într-o zi a primit de la rudele de departe o super bicicletă. A venit in fata blocului sa ne-o arate. Bicleta era rosie. Era cea mai frumoasa bicicleta din lume. Nu vazusem in viata mea ceva mai nou si mai sclipitor. Fata ne explica cu mandrie ca merge cu nu stiu cate viteze si are nu stiu ce beculete. Si ca sa ne arate cate de grozava a inceput sa faca ture stanga dreapta in fata blocului. Noi ne uitam ca la tenis. La un moment dat s-a oprit in fata noastra:

“ Ei, cum vi se pare?”

Si Getuța care era fff mica de inaltime si pricajita, un omulet, ii zice cu glas tremurat

“ Vaii e asa frumoasa si ce fain merge. Mi-o dai si mie sa dau o tura? “

Nu i-a raspuns. S-a uitat la noi toate a mai tipat o data din priviri “Sărăciilor’!!!’ s-a urcat pe bicileta si a fugit.

Getuța a inceput sa planga tare cu furia aia de copil neputincios.

“ Nu mai plange, măh Getuța!

Lasa mah, Cri că imi ia mie tata de ziua mea pegas, o sa vada ea! Si o sa il dau la toti copii! “

În momentul ala mi-am promis ca o sa vina o zi in care o sa am si hainele si ciocolata si bicicleta. Tot. Si ca in ziua aia am sa raman om si nu o sa umilesc pe nimeni, niciodata.

Cumva cu mintea mea de copil mi-am dat seama ca banii nu inseamna nimic daca nu pui pret pe oameni.

Am făcut un sondaj printre prietenele și prietenii mei. I-am întrebat care a fost întâmplarea care le-a stârnit ambiția de a ajunge departe în viață. Raspunsurile unele funny, altele triste, merită citite toate.

Una materială: o casa super misto, cu mobila sculptata, paturi de mijloc cu lenjerii de mătase, in care mirosea a cireșe uscate. Apartament cu 5 cam din Centrul Bucureștiului al varului primar al tatălui. Vazut de copilul de 9 ani. Si una mentală: un tip care recunoaștea pânzele lui Rembrant. Nu mai stiu cine era, dar venise la bunica-miu cand eram fff mica. Si se uita la albumele lui si zicea: asta e Rembrant, uite tehnica asta de descompunere a luminii etc. Si mi-am dorit sa fiu si eu asa. Am ajuns tocilara:))).

 

Am invatat limba bulgara de dragul unui baiat de care m am indragostit. Am slabit 15 kg pentru ca îmi doream sa fiu si o tipa „buna” nu numai desteapta in liceu si am fost regina balului. mie degeaba imi dai exemplu ca nu reactionez. Trebuie sa fiu eu convinsa ca acel lucru imi va aduce bucurie si ma va implini cumva si sunt gata sa mut muntii din loc.

 

Cand eram eu speriata de bombe, in primul an de facultate, m-am gandit sa-mi incerc norocul la un concurs pentru un post de reporter. M-am gandit din start ca am mers degeaba pentru ca erau foarte multe fete frumoase iar eu ma vedeam ratusca cea urata. Dar cum regulamentul a fost clar de la inceput si era un sistem pe baza de puncte, m-am trezit ca am castigat concursul. Asta spre disperarea sefei de redactie, care voia sa-si angajeze fosta colega de liceu, o tipa superba, care castigase locul 2 la Miss Romania. Sincera sa fiu, si eu as fi ales-o, dar eu aveam punctele asa ca „the boss” s-a trezit cu mine pe cap. Ma trimitea pe teren la toate prostiile, mi-a pus si bete in roate si eu tot veneam ca fraiera. La un moment, dat, a scos artileria grea si mi-a spus clar: „Tu ai fi un foarte bun ziarist. In televiziune, nu ai niciun viitor. Esti uratica si ai si un defect de vorbire, lucruri care nu pot fi corectate nicicum!”. Atunci mi-am zis ca e momentul sa renunt. Am plans o saptamana, nu am iesit din casa, dupa care mi-am amintit ca am castigat un concurs in fata unor dive, deci e clar ca am ceva in plus. Ce sa vezi? Am facut dictie si „defectul” a disparut. Mi-am vopsit parul si nu am speriat pe nimeni cand am aparut la tv. Ba mai mult, dupa doi ani, doamna respectiva mi-a facut o oferta bunicica sa merg sa lucrez cu ea, in redactia in care initial nu am avut loc. Acela a fost unul dintre marile momente de satisfactie ale vietii mele. Sa o vad cum se transforma din leoaica arogante in pisicuta infometata.

De mica am visat sa calatoresc: stiam pe de rost imaginile si monumentele si cladirile oraselor precum Venezia, Londra, Paris, Roma… si cred ca pentru asta am luptat mereu: sa pot sa vad cat mai mult din lumea asta! Bine… Londra inca nu am vazut-o :))))) Dar e timp!!!

Ambitia este o pasiune atat de puternica a omului, incat oricat de sus am ajunge niciodata nu vom fi multumiti, spunea Machiavelli. Si avea dreptate. Cand eram mic, imi propuneam de fiecare data sa fiu mai bun decat colegul de banca, sa iau o nota mai mare, sau premiul I in fiecare an. Era o ambitie infantila. Dar era buna. Pe masura ce obtineam lucrurile astea, imi dadeam seama ca nu era suficient, voiam altceva.Ceea ce obtinusem luam deja ca ceva normal sa se intample, si nu mai era suficient.Cautam alta provocare.E ceva ce vine din interior, o provocare pe care nu o declansam eu intentionat, aparea singura, de nebuna.Si a devenit un mod de abordare a lucrurilor, un automatism al gandirii, ca sa-i zic asa Si pe urma, dupa ce am intalnit expresia ‘Trust your journey”, mi-am dat seama ca e suficient sa iti antrenezi aceasta ambitie si s-o folosesti zi de zi.In concluzie, ”is an inside tool”…

 

Aveam 14 ani si locuiam in Colentina. Nu ajungeam prea des in centru, din lipsa de timp si bani. In weekendul ala, mama m-a scos la o inghetata la Universitate. Si am vazut cladirea facultatii de Litere. Nu stiu exact ce s-a petrecut in mintea mea. Imi parea asa, un castel, in care nu ajung decat printese frumoase si musai destepte. Si, cumva, eram sigura ca daca as invata acolo, viata mea nu ar putea fi altfel decat una de basm. Cativa ani mai tarziu am ajuns sa merg acolo in fiecare dimineata. Ma rog, mai putin in salar de curs, mai mult in barul de la subsol dar asta e o alta poveste…

 

Pe mine m-a motivat să fac cât mai multe lucruri comportamentul alor mei și atitudinea lor față de mine în momentele în care le ceream ajutor. Dar m-au și făcut să mă formez independentă și, în unele situații, nu este tocmai bine. De fiecare dată când apelam la sfatul lor sau când le ceream ajutorul, nu știau, pretindeau de fapt că nu știu. Și aveam două soluții: să nu fac nimic sau să muncesc cât mai mult și să câștig. Am ales să fiu ambițioasă, să lupt pentru mine, să fac să-mi fie bine.

 

Cand eram mica ma duceam in vacante la bunici si trebuia sa fac diverse munci gen: plivit buruieni, sapat, intors otava, cules porumbul…tata a vazut cata atractie am pentru aceste activitati asa ca a stiut cum sa faca din agricultura bau-bau-ul copilariei mele: daca nu inveti n-o sa faci nimic in viata si o sa ajungi la porci si la vaci. La un moment dat era atat de clar viitorul pentru mine ca speram sa fie si mieluti in ograda peste care ma si vedeam coana agricultoare:))))))))))

 

In copilaria mea din precambrian abia aparusera consignatiile. Si iegării. Colorati. Metalici. Vecina si prietena mea de la etajul al treilea a primit o pereche cadou de ziua ei si atat de tare mi-au placut incat din martie si pana in iunie am strans fiecare banut pe care il primeam pentru pachet de la ai mei. Erau negri, cu trandafiri roz. Mati. Si ocoleam drumul spre scoala doar ca sa ii vad in vitrina consignatiei. Cand am strans banii m-am dus intr-un suflet sa ii cumpar. Nu mai aveau modelul ala. Altii nu am vrut. Si asta te-a ambitionat sa nu mai patesti asa? Dap. Si m-a mai invatat sa deschid gura si sa vorbesc. Am bocit ca o oaie o noapte intreaga, iar cand i-am zis maica-mii m-a intrebat de ce nu am cerut bani pentru ei ca mi-ar fi dat.

 

Eu imi doream un dulap ca al lui Carrie Bradshaw, sa intru cu totul in el si sa ma pierd intre zeci de rochii si pantofi :))) inca lucrez la asta, am in continuare visul asta

 

Nu a fost o intamplare, ci mai degraba ce vedeam in fiecare zi acasa. Ai mei au pornit foarte de jos si m-au invatat sa fiu mereu cu picioarele pe pamant, indiferent de situatia noastra financiara. Si acum, daca sap printre amintiri, cand eram foarte mica nu a putut maica-mea sa imi cumpere o prajitura….cred ca pe atunci s-a declansat ambitia aia de a nu pati acelasi lucru cand voi fi la randu-mi mama.

 

A fost in primul an de facultate. Tata e cel mai modest om.Desi a avut o cariera impresionanta. Stateam in chirie in garsoniera unei femei in varsta, farmacista, maritata bine cu un doctor mai aristocrat asa, foarte elitista si plina de ea. Locuia intr-o casa imensa, superba, mergeam o data pe luna sa ii platesc chiria. Ma primea in hol, nu mai departe.Tata, un inginer bun si cunoscut ( n-avea ea habar cine e tata..), cu niste proiecte impresionante in spate, dar low profile, avea obiceiul sa se imbrace modest. A venit intr-o luna cu mine, sa platim chiria si acea cucoana l-a masurat scurt si nu l-a lasat sa treaca de poarta. Nu stiu ce m-a durut mai mult, cum l-a etichetat pe tata, atitudinea de superioritate,dar mi-am jurat ca n-o sa tin cont de aparente si o sa imi permit sa trec de „caste” si de prejudecatile oamenilor avuti, in lumea asta.Si ca o sa imi permit ce isi permit ei, prin munca mea, macar din cand in cand.

 

Io cand aveam 3 ani, ti-am zis ca voiam sa ma fac colonel in contraspionaj, sa am vila la sinaia si elicopter si sa ma marit cu adrian pintea. Nu erau cam sus standardele? Nu cred. :))) Ca oricum nu facui nica din toate astea :))) Cand eram io mare, dupa ce au murit ai mei, frate-miu disperat de meseria mea care nu a inteles-o niciodata si nu intelegea asta ca nu dorm si nu mananc m-a intrebat disperat ce vreau eu sa fac pe bune in viata si i-am dat un raspuns care l-a blocat. I-am zis ca singurul lucru pe care il am in suflet, in afara de meseria mea (care nici acum nu stiu care e, ca io nu am considerat ca am vreo meserie in viata) e sa nu am absolut nici o grija din asta „mica”, gen din ce traiesc maine si nu as face nimic altceva decat sa scriu .Altfel io nu cred ca am avut teluri in viata. Mi-am dorit diverse chestii – pe unele le-am realizat, pe altele nu, dar teluri din alea gen sa fiu bogata si celebra si sa am nush ce masina nu. Mi-am dorit sa ma duca capul. asta s-a realizat. :)) Tot in copilarie, cand am vazut eu ca se aseaza toata lumea contra la dorinta cu colonelul in contraspionaj i-am zis bunica-mii ca io imi doresc sa fiu mai desteapta decat einstein si sa imi straluceasca pielea ca la serpi (don’t ask! :)))))

 

Nu cred ca e vorba de o intamplare, ce mi se intampla mie inca de cand eram destul de mica suna cam asa: aproape mereu telurile mele, de la cele mai simple pana la cele mai complexe, s-au dovedit cele mai greu de atins din aria lor (alegere neintentionata, desigur), iar asta mereu o reprezentat motorul ambitiei de a le atinge.

 

 articol din rubrica fifi&thecity de pe blogul Cristinei Bazavan, www.bazavan.ro 

 sursa foto, aici.