dorul

Mi-e dor să nu-mi mai fie dor. De nimeni

15220194_10207678347622891_4698901528551400000_n

Mereu m-am priceput la doruri. Maestră am fost, maestră rămân. Dorul e un instrument de tortură pe care îl port în geantă de când mă ştiu.

Am avut pe vremuri un iubit pe care îl adoram pentru mintea lui briliantă. Era as la matematică (dacă eşti as la matematică, în faţa mea eşti zeu) şi grav bolnav de egoism. Practic, nu exista nimeni pe lumea asta în afară de el. Şi mai era ceva. Întârzia mereu. Cu orele, ceva de nedescris. Într-un final, l-am părăsit pentru unul mai puţin mintos, mult mai frumos şi care avea şi un pacheţel de empatie, plus că venea la timp la întâlniri.

“Creierul” a suferit foarte tare când l-am părăsit, ca orice creier care nu îşi pune nicio clipă problema că asta s-ar putea întâmpla. Eu, ca Fifi ce eram, nici nu i-am zis că îl las pentru altul. “Vreau să fiu liberă” i-am spus calmă şi rece, cu siguranţa femeii care ştie că o aşteaptă cineva după colţ. L-am lăsat să se ducă în depresie, cu gândul la miile de minute pe care le petreceam lipită de geamul de la bucătăria maică-mii în aşteptarea lui.

Peste câţiva ani, ne-am reîntâlnit întâmplător, în tren. Eu coboram, el urca. Şi pentru o clipă, a fost acolo o scânteie. Şi ne-am uitat unul la altul cu aceeași întrebare în cap: “de ce mama naibii ne-am despărţit?” Am făcut schimb de numere şi ne-am dat întâlnire peste o săptămână. În săptămâna aia, dorul şi-a făcut datoria. Îmi aminteam (evident) numai şi numai fazele mişto pe care le-am trăit împreună. Nici umbră de defect nu avea în memoria mea.

Şi vine ziua întâlnirii. Şi mă duc pregătită să îmi iau viaţa de la capăt cu el. Ajung şi îmi comand un capuccino cu spumă de lapte. Aștept. O oră şi jumătate. În primele minute de întârziere, mă gândeam că o să fac mişto de asta, dar după o oră jumătate, mi-am amintit brusc tot. Mi-am amintit cum stăteam cu orele cu ochii pe ceas, “de ce nu vii, de ce nu vii?” Și când să mă ridic să plec, apare el, alergând. Înainte să apuce să zică ceva, i-am pus palmă pe gură şi i-am zis simplu şi frumos, ca într-un film cu mega buget: “Mereu mi-a fost dor de tine până să vii”. Şi am plecat, mândră de replică şi de atitudine.

Anii au trecut şi am simțit de multe ori că fac aceeaşi greşeală. Greșeala dorului. Sunt unii oameni cu care răcesc relaţiile dintr-un motiv sau altul. Şi pac, într-o zi mă trăzneşte dorul şi îmi pierd timpul căutându-i. Şi când apar, îmi dau seama de ce nu i-am mai căutat. Dorul e brandul meu. 100% românesc. Cumpără cineva un brand? Îl dau și gratis, numai să mă scape cineva de el. Nimeni?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *