Aceasta este o mărturisire.

Mai demult nu aveam nicio problemă cu maneliștii și cu manelele. Auzeam diverși prieteni că sunt deranjați de versuri, de agramatisme, de hainele sclipicioase ale interpreților. Nu înțelegeam înverșunarea, pentru că mereu am crezut că e loc sub soare pentru toată lumea. Până într-o zi…

Acum 10 ani ne-am mutat la casa noastră. Un apartament cumpărat cu credit la bancă, pentru care vom plăti până la adânci bătrâneți. Am trecut prin peripeții, cu băncile, acte, dovezi, bani, avans, stres, notar, dar gata. Casa avea să fie a noastră. Aveam ceva al nostru. Un cuib liniștit unde stăteam, ascultam muzică de pe viniluri și ne bucuram în liniște de un pahar de vin bun. A fost o bucurie imensă, o reușită. Prima noastră reușită.

Când ne-am mutat, nu aveam nimic. Ne-a cumparat prietena mea cea mai buna, Lavinia, două fotolii de la Ikea. Dormeam pe o saltea, dar nu ne păsa. Aveam casa noastră. Blocul părea liniștit, vecinii erau oameni cumsecade. Au trecut vreo 6 luni. Până într-o noapte, când pe la 3 am sărit ca arși. Urla muzica. O manea tristă, acompaniată de urletele vecinului de deasupra, beat mort.  I-am bătut în țeavă (românescul bătut în țeavă), a dat muzica și mai tare. N-am mai dormit. Am zis asta e, s-a îmbătat omul, o fi avut vreo bucurie, deși la cum se văicărea părea mai degrabă ca avusese un necaz. A ținut-o așa până de dimineață. Am crezut că a fost un accident nocturn și am trecut repede peste. Era doar începutul. Au urmat curând scandalurile, manelele zi de zi, bătăile. Am chemat poliția. O dată, de doua ori, de N ori. Ne-am dus la secție, am depus reclamație. N-am să uit niciodată replica polițistului: “Doamnă, și eu am așa un vecin, unii se potolesc doar când mor.“ Credeam că e o glumă tâmpită, spusă fără să se gândească. Nu, chiar nu era.

În ziua în care am venit cu Maria acasă de la maternitate, vecinii noștri maneliști au dat startul unei petreceri de 3 zile și 3 nopți. Era mare sărbătoare pentru ei, se întorsese nora de la “facultate” din Franța. Urlau manelele non-stop și vecinii maneliști urlau și ei bucuroși de eliberarea tinerei domnițe. Am vorbit la poliție, am vorbit cu vecinii, am vrut să depunem o plângere comună ca speța să devină penală. Ce să vezi? De frică, pentru că acuzații erau violenți și cu multe rude faimoase în Ferentari, nimeni nu a vrut să se bage. Chemam poliția frecvent, îi amendau, stăteau potoliți o vreme, apoi o luau de la capăt.

La lumina soarelui, dacă ne întâlneam în scară, lăsau capul jos când salutau. Apoi, sătui de noi și de reclamațiile noastre, a început ura. Totul s-a sfârșit într-o noapte când am chemat poliția, i-au amendat, polițiștii au coborât pe scară și am auzit o bătaie în ușă. Am crezut ca e unul din politiști și am deschis. Era fratele vecinului meu. M-a scuipat și a dat să mă lovească, dar am avut cumva instinctul și i-am trântit ușa în nas. Am știut că nu mai putem sta acolo. Am chemat un prieten si am plecat cu hainele de pe noi. Eu nu m-am mai întors în casa mea niciodată. Ne-am mutat la rândul nostru în chirie, căutând nu luxul, nu aurul pe pereți, ci liniștea.

Trist a fost că imediat după mutare au sunat disperați foștii vecini de scară. Plecasem noi, nu mai avea cine sa se bată cu nebunii de la 4. Acei oameni, care de frică nu au vrut să facem ceva, acum regretau. Nu că n-au făcut, ci că au plecat ăia care mai făceau cumva liniste în bloc.

Acum stăm în Mogoșoaia, într-un bloc de oameni liniștiți. De undeva de peste drum sună maneaua. Ca o sirenă în România lui 2017. Cu dedicații în miez de noapte și în zori de zi. Le-am auzit și în metroul din Paris și în parc la Londra și în poveștile prietenilor și colegilor mei. Fiecare are un vecin supărat pe viață, care ține să știe tot cartierul de muzica asta ce îi vindecă inima bolnavă sau creierul puțin. Îmi povestea zilele trecute un coleg că are doi vecini fani manele care sunt dușmani și care se ceartă peste gard în dedicații muzicale. Despre ce vorbim?…

Mi-e frică de toți ăia care ascultă manele la maximum. Sunt peste tot și sunt din ce în ce mai mulți.  Legea există în România, dar e schiloadă și oricum, cei care ar trebui să o aplice se împiedică mereu și nu finalizează.

Am un principiu după care mă ghidez în viață: nu te deranjez, nu mă deranja. Respectul cred că este prima formă a civilizației și dacă e așa, vă dați seama cât de departe suntem de o viață normală, cu adevărat normală?  Până la urmă și Maria Tănase a cântat o piesă care era un fel de manea. Dar ce manea! Acum ne-am procopsit cu fanii genului, cei care promovează maneaua modernă cu difuzoarele la maxim, iar cei mai multi dintre ei iți dau fiori reci. Am prieteni bogați care de fun ascultă pe la petreceri câte o manea, două, își fac selfie cu Guță, cu Salam sau cu alte mezeluri. Se distrează și nu îmi înțeleg înverșunarea. Încerc să îi înțeleg, poate nu au avut experiențe asemănătoare cu ale mele.

Eu recunosc. Sunt Fifi și mi-e frică de manele. Pentru că în viață iubesc cel mai mult liniștea. Iar liniștea am pierdut-o acum 10 ani.