Irina Baianț “Zâmbetul și energia te prezintă înainte să deschizi gura”

august 10, 2022august 10, 20222 comentarii

De Irina Baianț am aflat pentru prima dată de pe rețelele sociale. Am dat play la un filmuleț în care ea cânta pe scena de la Ateneu. Wow! A fost prima reacție, apoi căutând mai multe informații am aflat că Irina nu e voce oarecare, e ACEA VOCE despre care vorbește acum toată lumea. A cântat în marile săli de spectacol ale lumii, a ridicat în picioare mii de spectatori, a impresionat audiențe de oameni simpli sau cu funcții mari. Ea nu face diferența între ei. Tratează fiecare om din public cu mare respect. O femeie extraordinară, cu un magnetism incredibil, cu o forță greu de imaginat când vine la pachet cu smerenie în cantități foarte mari. Pe 10 septembrie pregătește un concert extraordinar ILLUMINARIUM IRINA BAIANȚ. Am stat de vorbă despre suflet, muzică, sacrificii, vindecare și puterea de a alege drumul greu. Am făcut fotografii superbe, într-o ședință foto în care am râs mult, dar ne-am făcut treaba cât se poate se poate de serios. A fost o plăcere și o onoare pentru mine această întâlnire. Mulțumesc, Sheraton Bucharest pentru găzduire și Adi Popa pentru fotografiile care mereu schimbă tot.

Adevăr sau provocare?

Provocare!

Spune-mi ceva ce nu ai spus nimănui niciodată.

Vorbesc cu perna. Uneori, seara, înainte să adorm, îmi place să-mi iau perna în brațe și să îi spun lucruri ca să pot să-mi eliberez mintea. Îi spun lucruri pe care nu i le spun niciodată nimănui. Ceva de mă apasă din perioada respectivă, ceva ce-mi stă pe suflet foarte puternic și nu consider că trebuie discutat cu persoana respectivă, astfel mai am timp să trec printr-un filtru lucrul pe care vreau să-l spun. Ca să-l verbalizez, să-mi dau seama ce impact ar avea ce spun, vorbesc cu perna. Îmi iau o pernă în brațe și-i șoptesc.

Și adevărul este că Irina este cum…

Irina este mult.

Care-i primul lucru pe care l-ai spune despre tine?

Sunt foarte autocritică, de asta îmi este și greu să vorbesc despre mine. Plusurile pe care le am nu sunt meritul meu, sunt meritul părinților mei, al universului, al naturii. Meritul meu e ce reușesc să fac, iar tot ce fac este pentru oameni, pentru ca oamenii să simtă și altceva, să se apropie de sufletele lor, să se apropie de creativitate, să înțeleagă puțin din ce înseamnă spiritul, nu doar trupul. Asta apropo de meseria mea, de mesajul pe care îl trimit, de felul în care interacționez cu tinerii, în primul rând, care pot să înțeleagă și să guste dintr-o zonă puțin mai spirituală, din muzică clasică, din cultură, din experiențe, din locuri frumoase, lăcașuri de cult din România pe care le pot vizita într-o vacanță. Adică să înțeleagă din cealaltă parte a vieții. Cam ăsta este mesajul pe care eu vreau să-l transmit fiind de vârsta lor, dar apucând să merg pe un drum care mi-a arătat lucrurile astea.

Vulnerabilitatea este cel mai frumos lucru care poate să definească un artist

Cum se împarte ego-ul, care e cumva în job description-ul unui artist cu smerenia? Cum depășești momentele de trufie?

Le-am depășit doar în momentul în care m-am lovit de ele, adică m-au consumat, m-au atacat, s-au întors împotriva mea momentele de trufie. La început, am fost foarte mândră și orgolioasă și plină de mine pentru că reușeam să fac într-un timp foarte scurt lucruri pe care alții le-au făcut în decurs de ani, să zicem. Am trăit sentimentul ăsta până în momentul în care am înțeles că ceea ce fac nu e meritul meu, mi se poate lua absolut oricând. Este un har pe care îl slujesc și atât. O fac pentru că așa îmi place mie să consider că Dumnezeu a ales pe unii dintre noi să arate anumite lucruri și pe alții alte lucruri, iar pe mine m-a ales să arăt zona asta. Și atunci, e important pentru mine să înțeleg că vulnerabilitatea este cel mai frumos lucru care poate să definească un artist. Pentru că artiștii sunt văzuți ca un fel de entertaineri. Sunt luați, puși pe scenă, cântă bine. Pentru oameni, faptul că pare ușor ceea ce faci înseamnă că e și simplu. Dar nu e adevărat.

Pe de altă parte, publicul, în general, nu se uită la tine ca la orice om, ești o zeiță pentru că ești acolo pe scenă…

Tocmai de asta cred că vulnerabilitatea câștigă publicul mai mult ca perfecțiunea, mai mult decât un act impecabil făcut. Tu ești om ca toți oamenii și vulnerabilitatea mi se pare cea mai înaltă formă de smerenie pe scenă și în fața oamenilor pentru că arăți așa cum ești. “A, eu știu să cânt bine că am muncit pentru asta și-mi iese ca dificultate tehnică o piesă sau reușesc să-i fac publicului piele de găină.”. Facem acest lucru prin emoție și prin mijloace tehnice, dar, de fapt, noi suntem vulnerabili. Noi suntem ca voi și trăim și plângem și vrem să rupem bariera asta, cu atât mai mult în muzica clasică. Întorcându-mă la întrebarea: “Cum reușesc să fac diferența?”… pe scenă, într-adevăr, trebuie să fii cineva, în viața de zi cu zi, altcineva. Trebuie să te împaci cu ideea asta, fără să le duci în cele două extreme. Trebuie să-ți însușești această dublă personalitate de a fi om de scenă. Trufia vine din dorința de a fi puternic, tu nefiind puternic, de fapt. Eu așa am înțeles-o. Dorind să arăt că sunt puternică, mi-am mărit foarte mult ego-ul.

În momentele în care simt că nu mai pot, și am multe în care plâng, mă consum, mi se pare că nimic din ce-mi propun nu-mi iese, în care vocea nu-mi răspunde, în care emoțional am o stare proastă, joasă, sunt încărcată, am dureri, am nefericiri, am griji, îmi aduc aminte de unde am plecat și unde am ajuns.

Ți-am urmărit parcursul, tu ai muncit foarte, foarte mult și am să scriu exact așa: “foarte, foarte, foarte, foarte mult, să ajungi aici…”, ești foarte ambițioasă, știi foarte clar ce vrei, muncești enorm, dar sunt sigură că sunt momente când simți că nu mai poți. Ce faci în momentele alea în care simți că nu mai poți?

Îmi aduc aminte de unde am plecat. În momentele în care simt că nu mai pot, și am multe în care plâng, mă consum, mi se pare că nimic din ce-mi propun nu-mi iese, în care vocea nu-mi răspunde, în care emoțional am o stare proastă, joasă, sunt încărcată, am dureri, am nefericiri, am griji, îmi aduc aminte de unde am plecat și unde am ajuns. Îmi aduc aminte că am plecat dintr-un punct în care mi-am dorit și mi-am asumat că voi trece prin toate momentele astea, îmi aduc aminte de cuvintele mamei mele care mi-a spus că tot ceea ce trăiești în această viață, ți-ai ales înainte să te naști. Si dacă ți-ai ales să mergi pe drumul ăsta și să slujești asta, ți-ai ales inclusiv momentele de fericire și de greutate prin care treci. Atunci trebuie să treci prin ele, e în tine puterea asta. Imi aduc aminte de bucuria pe care o am când sunt pe scenă, este singurul spațiu în care am impresia că sunt ținută în brațe de îngeri. Mă gândesc: “Cum o să fiu eu peste cinci ani sau peste o lună după ce se va termina momentul ăsta pentru care muncesc?”O să îmi aduc aminte, o să mă uit în urmă și-o să zic: Ce fraieră am fost!”. Acum mă pregătesc pentru un concurs. Eu sunt un om căruia îi place concursul, nu doar pentru că reprezintă o pârghie bună să fii văzut de agenți, de teatre, dar mi-am dorit foarte mult și să văd care este nivelul internațional și să nu fiu cea mai bună de la mine din ogradă, fiecare școală de cânt, din fiecare țară, venind cu reprezentanții și cu tot ce au ei de arătat. Mi-am dorit să văd o comparație, dar și experiență. Plus că emoțiile unui concurs nu se compară cu emoțiile unei scene. E un cu totul alt tip de emoție.

E mai greu?

E mult mai greu pentru că acolo știi că ai sabia deasupra capului. Ți se vânează, de fapt, greșelile. Asta este mentalitatea tuturor și atunci trebuie să fii pregătit. Trebuie să-i faci pe cei din comisia care te evaluază să se simtă ca la un concert și să uite că au de vânat. Cântatul este subiectiv. Poate să nu îți placă vocea, dar de fapt să cânte bine. Poate să nu îți placă repertoriul pe care l-a ales și atunci să nu fii obiectiv în a evalua artistul tânăr care este pe scenă și care își dorește să aibă recunoaștere și să arate tot bagajul tehnic pe care îl are. Dar dacă tu te gândești că, de fapt, ar trebui să faci oamenii ăia să se simtă ca la un concert, doar să trăiască, fără să se vadă că îți dorești neapărat să impresionezi, atunci e un punct câștigat. Concursurile sunt foarte bune și le recomand tuturor cântăreților, măcar o dată să meargă la un concurs. Acum va fi oficial ultimul concurs pe care îl voi mai face. Toate concursurile au o limită de vârstă și eu sunt la limita vârstei la care mai pot participa la consursurile din categoria celor internaționale foarte mari, pentru că am bifat toate titlurile pe care le-aș fi vrut. A rămas unul care mi se pare foarte important pentru mine pentru că închide un ciclu din care am plecat. Este vorba de Concursul Internațional de Canto George Enescu de la Paris.

Care n-a fost câștigat până acum de niciun român.

Da. Mi-aș dori foarte mult să merg acolo.

Magnetismul e o chestie cu care te naști

Sunt oameni care intră într-o cameră și se schimbă atmosfera. Și tu ești unul dintre ei. Crezi că magnetismul e o chestie care se învață?

Nu, deloc. Magnetismul e o chestie cu care te naști. Că vrei să gesticulezi într-un fel, că vrei să te îmbraci într-un fel, că arăți într-un fel, dar energia e importantă. Tot timpul am spus: “Zâmbetul și energia te prezintă înainte să deschizi gura.”

Tu nu ai ales drumul simplu. Tu ești o femeie foarte frumoasă, foarte deșteaptă, foarte talentată, ești pe toate scenele, la concursuri. Ai întâlnit foarte mulți oameni importanți, dar uite, ești aici cu mine pe canapea, nu ești prințesă la palat. De la ce vârstă ai știut că prin munca ta trebuie să ajungi cineva?

E un cumul de motive care m-a făcut să conștientizez ce drum să aleg. De ales, l-am ales dintotdeauna. E adevărat că mi-a fost inspirat și de părinți, din educație. Mai ales tatăl meu a insistat să învăț, să am un plan B pentru orice. “Foarte frumos, faci muzică, pian în primă fază. Dar dacă se întâmplă ceva vreodată și nu mai poți să mai cânți? Dacă îți rupi o mână, dacă n-o să meargă? Trebuie să ai capacitatea de a te adapta.” E cea mai mare capacitate pe care specia noastră o are. Adaptabilitatea. Eu mi-am spus: “Ce ai putea să faci altceva?”. Cumva, punându-mi întrebarea asta și investind, nu m-a făcut să mă îndoiesc de ce vreau să fac. Din contră. Am putut să-mi dau seama că trebuie să înțeleg și să caut într-adevăr ceea ce îmi place, nu doar lucrul pentru care sunt făcută, nu doar muzica, ci să aprofundez și altceva.

Simți că ai renunțat la ceva ca să fii aici?

Am renunțat la multe. Nu sunt lucruri pe care le regret, doar conștientizez că am renunțat la ele. Am renunțat la foarte mult timp și la foarte multe lucruri pe care nu le-am învățat la momentul respectiv. Nu știu cât de mult m-ar fi ajutat sau nu, că am depășit foarte repede etapa în care să joc frunza.

La o parte din copilărie…

Da. Dar am învățat să fac lucruri care îmi plac mult mai mult și pe care le folosesc mult mai mult. Eu nu știu să joc remmy, table, jocuri de cărți. Am fost plecată în concediu la mare câteva zile și stăteam pe plajă cu prietenii mei care jucau table. Au încercat să mă învețe să joc. E, în afară de a aruncat zarurile, nu s-a prins nimic de mine. Și eu nu sunt un om care să învețe ceva greu.

Să te iubești înseamnă să poți să renunți la lucruri care îți fac rău sau să ai puterea să spui “nu”, să ai puterea să te ierți, să te pui pe tine pe primul loc

Cât de tare te superi pe tine când greșești?

Vai de mine! Anul ăsta am învățat pentru prima dată și chiar am simțit ce înseamnă să te iubești pe tine. Asta e o chestie care te lasă sau nu să te superi atât de tare, să te pedepsești. Eu am zis că mă iubesc, în ideea că mă îngrijesc de problemele existențiale, spiritualitate sau am o igienă mentală bună. Dar asta nu înseamnă să te iubești. Să te iubești înseamnă să poți să renunți la lucruri care îți fac rău sau să ai puterea să spui “nu”, să ai puterea să te ierți, să te pui pe tine pe primul loc.

Bunicul meu îmi vorbea de hrana sufletului și că hrana sufletului e diferită de hrana minții, pentru că foarte mulți dintre noi le confundăm

Practici meditația?

Da. Trebuie să găsești forma ta de interiorizare. Eu sunt un om extraordinar de activ și unul dintre cele mai mari defecte ale mele este lipsa de răbdare. Mi-am dat seama că și nestatornicia este un defect. Nu pot să stau mult timp într-un loc, trebuie să mă mișc, trebuie să fac ceva. E o agitație interioară pe care mi-am controlat-o fantastic de mult, în primă fază prin exerciții de respirație când m-am apucat de canto pentru că îmi doream atât de mult să învăț cât mai repede tot ce am nevoie ca bagaj tehnic să pot să-mi controlez vocea, încât am avut răbdare să fac lucruri doar pentru că știam că trebuie să termin mai repede ca să ajung undeva, să ajung să pot să cânt cum vreau, să pot să duc o frază cum vreau. Prin exerciții de respirație, am învățat să îmi controlez foarte bine toată agitația interioară. Pentru mine, în sine, cântatul încă de mică, la pian, de exemplu, era o formă de meditație. Pentru mine, meditația înseamnă, în primul rând, interiorizare. Poate să fie sub formă de meditație de conștientizare spirituală, de încărcare, de lucrat cu chakrele, în măsura în care crezi în asta. Eu cred pentru că am fost în cadrul discuțiilor printre oameni. Chiar și mama mea cunoștea un terapeut cu care am vorbit foarte mult, la bază fiind chimist. Nu mi-a povestit niciodată basme, ci mi-a explicat concret că suntem energie, că avem niște centri energetici care lucrează pentru noi. Mie trebuie să-mi explici ca să pot să înțeleg și să hotărăsc, atât cât îmi îngăduie rațiunea, dacă cred în lucrul respectiv sau dacă mi-l pot asuma mental încât să cred în el și să facă sens pentru mine. Am învățat, în primul rând, din respirație, ce înseamnă meditația și apoi am încercat mai multe forme. Meditația este rugăciune. Iar eu sunt un om credincios, nu stau mult în biserică neapărat, dar de sărbători, de fiecare dată când am ocazia și simt nevoia să merg acolo, mă duc. Dar de rugat, mă rog tot timpul, citesc acatiste, am felul meu de a mă ruga, de a cere ajutor. Bunicul meu îmi vorbea de hrana sufletului și că hrana sufletului e diferită de hrana minții, pentru că foarte mulți dintre noi le confundăm. E impresia că dacă citim o carte, de exemplu, sau vedem un film sau purtăm o discuție cu cineva care să ne provoace intelectual sau să ne deschidă niște centri ai minții, ai conștiinței pe care să-i activăm și să-i simțim în noi activ, am făcut ceva pentru mine. Nu, ai făcut ceva pentru oameni. Din punctul meu de vedere, inteligența asta e, ca și cultura, modalitatea prin care poți exprima ceea ce gândești, că atunci măcar ești cumva sigur de măcar o construcție de frază în care poți să pui ceea ce ai în minte. Dar sufletul trebuie și el hrănit.

Ți s-a întâmplat ca mintea să ți-o ia înainte?

De foarte multe ori. Sunt un total freak control, asumat. Mie nu îmi plac surprizele.

De ce ți-e frică cel mai mult?

De mine.

Adică ți se pare că așa cum te ridici, te poți și distruge?

Bineînțeles că mă pot distruge la fel cum mă ridic, doar că am ajuns într-un punct de echilibru în care nu cred că mă mai pot distruge. Mi-e frică de mine în raport cu cei din jur. Sunt vehementă. Sunt impulsivă.

A existat vreun moment în care te-ai gândit: „Ce mi-a trebuit mie să fiu cântăreață? Nu puteam eu să mă fac și eu ca mama, chimistă?”

Ba da, m-am gândit de foarte multe ori că am ales un drum mult prea greu. Credeam că îmi place să fac altceva mai mult decât fac. Asta doar pentru că mă implicam în altceva.

M-am trezit că nu am nimic, iar acest nimic s-a manifestat pe toate planurile, nu doar spiritual, din punct de vedere al încărcăturii sufletești de a fi pe scenă, ci și din punct de vedere financiar. A fost o perioadă extraordinar de grea

Tot timpul trebuie să ai varianta de backup…

M-am gândit și mă gândesc des. Perioada pandemiei este, poate, cea mai grea perioadă prin care am trecut vreodată profesional pentru că nu am avut ce să fac. Cu atât mai mult cu cât eu nu sunt angajată nicăieri. Și atunci, toate câștigurile mele și toată energia pe care o dedicam scenei erau din contracte de colaborare cu diverse instituții sau teatre din țară sau din străinătate. Și m-am trezit că nu am nimic, iar acest nimic s-a manifestat pe toate planurile, nu doar spiritual, din punct de vedere al încărcăturii sufletești de a fi pe scenă, ci și din punct de vedere financiar. A fost o perioadă extraordinar de grea. O perioadă în care am încercat să mă descurc altfel și am ajuns să mă angajez într-un alt domeniu. Mi-a plăcut foarte mult. Am fost consilieră la cabinetul secretarului de stat de la Ministerul Tineretului și Sportului. În primă fază, a fost o situație foarte amuzantă pentru că șeful meu, secretarul de stat, se uita așa la mine: „Și acum ce fac cu tine? Hai să o luăm cu începul, să citești puțin despre legi, să îți dau niște task-uri, să te uiți pe niște dosare, să mi le organizezi.” Mi-a explicat foarte bine ce trebuie să fac, lucru pe care l-am terminat într-o oră și ceva, a doua zi. Am început ușor, ușor să ajung până în punctul de șefă de cabinet, cu alți consilieri sub mine. Și aici mi-am dat seama cât de important este să ai lângă tine un om care este în afara domeniului. Toți cei implicați acolo vedeau și judecau lucrurile prea în mijlocul problemei, cu voalul deasupra capului, nemaiavând o gură de aer, nu puteau vedea din exterior. Eu fiind total în afara situațiilor, înțelegându-le doar la nivel explicativ, puteam să le cântăresc altfel, și veneam cu soluții. Dacă m-ai întreba care e cea mai mare calitate a mea, ți-aș spune inteligența pe care chiar o simt, mi-am dat seama că pot să înțeleg și să aplic lucruri. Cumva nu am renunțat niciodată la muzică, doar că nu aveam efectiv unde să o manifest.

Am o smerenie foarte puternică în a avea un concert care îmi poartă numele pentru că eu sunt un fir de nisip într-un univers imens și mi se pare foarte mult ca un concert să-mi poarte numele

Pregătești cel mai mare concert al tău. Ce îmi poți spune despre eveniment?

Este absolut deloc previzibil. Este un concert foarte frumos. Este, mai degrabă, un concept. În pandemie, am început acest concept. Uite o chestie pe care n-am spus-o niciodată nimănui.Poate să poarte numele lui Pavarotti sau marei Angela Gheorghiu. Mi se pare mult să fiu eu, Irina Baianț, la 30 de ani, mare concert. Și totuși, oamenii din jurul meu mi-au spus: “Cânți în el, tu l-ai gândit, e conceptul tău, mesajul pe care vrei să il dai pe limba ta oamenilor este curajul tău de a te avânta în ceva ce poate să iasă, ce poate fi înțeles sau nu. Este linia asta fină pe care numai tu știi cum ai reușit să nu cazi nici într-o extremă, nici în cealaltă, și acest concert trebuie să aibă numele tău. Atunci, cumva, am îndrăznit să spun că acest concert îmi poartă semnătura. Este o cale prin care vreau ca oamenii să înțeleagă că muzica clasică e fantastică, că muzica simfonică e fantastică, că toată armata aia de oameni care creează o vibrație sonoră este purtătoare de har și sunt aleși de Dumnezeu să lucreze prin sufletele oamenilor. Arta nu mușcă și nu este nimic rău să poți să-ți hrănești și sufletul. Tot timpul am spus că muzica clasică este pentru suflet și muzica mainstream este pentru trup. Nu poți să fii doar trup fără suflet sau invers.

Când zici muzica mainstream la ce te referi?

Muzica de la radio, comercială, nu mă refer la populară, ci la tot ce se ascultă în masă. Nu trebuie să înțelegi muzica clasică, să înțelegi cuvintele, tu trebuie să te lași să simți mesajul. Muzica este un limbaj nonverbal. Nu ne referim la cea care are o vocală, e cântată. Muzica e vibrație. Îți place melodia pentru starea pe care ți-o dă. Am exemplul cuiva căruia îi plăcea la nebunie Caruso. Niciodată n-a stat să înțeleagă ce spun versurile. După zece-douăzeci de ani, când a citit și versurile, a zis: “Nu se poate așa ceva! Eu aveam impresia că vorbește despre cu totul altceva. Acum îmi place și mai mult.” Iar concertul de la 10 septembrie este sinestezie-concert, eu așa îi spun, pentru că în fiecare an am încercat să vin cu ceva diferit. Anul acesta, îmi doresc să ofer mai multe experiențe pentru toate simțurile. Am pregătit un concert cu totul aparte începând cu ce mirosi, guști și simți pe 10 septembrie.

Ce i-ai spune fetiței Irina Baianț?

Că o iubesc și să aibă încredere.

Și ce i-ai spune unei fete care visează să ajungă ca tine?

Să nu renunțe niciodată. Să nu-și creeze un idol din cineva, să fie propriul ei idol, să se descopere pe ea, să urmărească parcursul sau metoda altora care au ajuns sus în domeniul lor, dar să nu încerce să imite și să nu creadă că drumul ăla este drumul corect pentru că fiecare are drumul lui și experiențele care îl duc pe drumul respectiv, dar cel mai important este, indiferent de drumul pe care îl găsești, să nu renunți.

Ce nu ai face niciodată?

N-aș trăda.

Ai fost trădată?

Da. Am simțit trădarea la foarte multe niveluri.

Și cum depășești?

Înțelegând că și ceva din tine l-a făcut pe omul respectiv să simtă să reacționeze așa pentru că vorba aia “adevărul e undeva la mijloc” e mai profundă. Când spui “adevărul e undeva la mijloc”, te gândești că poate și tu exagerezi un pic în povestirea unui situații care nu îți face plăcere. Poate ceva din comportamentul tău l-a rănit pe celălalt sau l-a făcut să fie așa. Noi suntem oglinda unul celuilalt. Dacă ceva din comportamentul meu te rănește pe tine, evident tu vei reacționa și vei schimba energia, vei schimba abordarea și deschiderea față de mine. Atunci, energiile noastre se vor ciocni și nu vom mai putea colabora, nu vom mai avea o comuniune. Toate lucrurile care ne rănesc, că-i trădare, că-i abandon sau umilință vin de undeva și din noi. Dacă reușim să iertăm partea asta și să înțelegem că toți oamenii greșesc și îl ierți și pe el pentru rana pe care tu i-ai făcut-o, cred că acolo te eliberezi de orice sentiment, de orice durere. Iar eu așa am făcut. Eu doar așa am reușit.

Villa Vinèa, povestea vinurilor de Crăciun

decembrie 8, 2020decembrie 9, 2020Scrie un comentariu

M-am împrietenit cu oamenii de la Villa Vinèa cu mult timp înainte de pandemie. Și am devenit fan înfocat când am văzut ce frumos și curat au știut să gestioneze o perioadă care pe mulți i-a dărâmat. Îmi plac vinurile lor, îmi plac evenimentele pe care le organizează și abia aștept ca la anul să mă duc să-i vizitez. Dar până atunci am stat de vorbă cu Mircea Matei, Director General Villa Vinèa, un manager cu experiență îndrăgostit de businessul pe care îl conduce.

Care este povestea Villa Vinèa?

Povestea Villa Vinèa a început în anii 2000, cu italianul Heiner Oberrauch, proprietarul grupului Salewa, ce produce și comercializează articole dedicate iubitorilor de activități în aer liber și montanierilor și care include branduri precum Oberalp, Salewa Sport, Pomoca, Wild Country. În timpul unei vizite în România, acesta a descoperit Valea Târnavelor și s-a îndrăgostit de frumusețea sa. Pentru că avea viticultura în sânge – bunicul său deținând o mică vie, în Italia -, a luat în considerare opțiunea de a fonda o cramă aici. Astfel, primul pas a fost să testeze mostre de sol în cadrul institutului de cercetare agricolă din Laimburg, în Tirolul de Sud. Rezultatele au fost fantastice, confirmând conținutul ridicat de substanțe minerale, ceea ce îl făcea ideal mai ales pentru cultivarea soiurilor de struguri albe, aromatice. În plus, întrucât și condițiile climatice ale zonei erau extrem bune, Heiner a hotărât să investească aici și a fondat, în 2004, Villa Vinèa.

Care este relația lui Heiner Oberrauch cu crama și cu regiunea acum?

Pentru Heiner, Villa Vinèa este un business pornit din entuziasm și pasiune, din dorința de a transforma un pământ, care, pe atunci, era nefolosit, în ceva productiv, frumos. Ca orice antreprenor bun, a avut nevoie de confirmarea potențialului regiunii și de acea analiză de sol, dar, inițial, Heiner Oberrauch a fost atras în Transilvania de frumusețea locului și de oameni.

De aceea, el revine de câteva ori pe an la Villa Vinèa, pentru afaceri, dar și pentru relaxare, tururi cu bicicleta etc. Când e aici, Heiner caută să se bucure de frumusețea peisajelor și să interacționeze cu membrii echipei, ne gătește, organizează cine și prânzuri și își face timp să discute cu fiecare dintre noi.

A fost un an greu pentru foarte multă lume, pentru foarte multe bussinessuri, dar am văzut că oamenii de la Villa Vinèa s-au adaptat rapid. Pachete pentru acasă, degustări în cerc restrâns, vizite în vie. Ce alte idei ați avut pentru a va adapta la acest an atât de greu?

Din punctul de vedere al businessului, a fost extrem de important pentru noi să susținem industria HoReCa, ajutându-ne clienții cu condiții comerciale bune și cu extinderea termenelor de plată. Ulterior, am mers foarte mult pe extinderea canalelor de distribuție, un proces pe care îl începuserăm în 2018-2019 și ale cărui roade au fost simțite anul acesta. Același lucru s-a întâmplat și cu e-shopul propriu care a fost lansat anul acesta, în luna februarie.

Turismul la cramă este o activitate foarte dragă nouă, pe care o practicăm de câțiva ani și care crește tot mai mult, dar, anul acesta, în iulie, am realizat primul nostru eveniment propriu, la care am vândut bilete. A fost o seară de jazz live, în cadrul căreia am avut tururi de cramă, degustări ale vinurilor noastre premiate în cadrul IWCB, concerte de rock, folk și jazz. Bineînțeles, seara a venit și cu surprizele sale neașteptate, o ploaie, care, însă, nu a tăiat din entuziasmul participanților. Ne propunem să reluăm astfel de inițiative și anul viitor.

Acum, de sărbători, am lansat pachetele Villa Vinèa, prin care propunem clienților o serie de opțiuni: fie cutii de lemn elegante, ce includ sticle de vin și tirbușon, fie serii a câte 6, pachete mai ample, care au rolul de a aduce experiența de la cramă acasă.

Vorbind despre vinuri premiate, ce medalii ați reușit să strângeți până acum?

Experiența noastră cu concursurile de profil este una bună, întrucât avem o serie de medalii cu care ne mândrim. În 2019, am fost cea mai premiată cramă românească, în cadrul International Wine Contest Bucharest, una dintre cele mai prestigioase competiții de profil din sud-estul Europei, iar, în 2020, în cadrul aceluiași concurs, am câștigat medalii de aur pentru Contessa, 2016, Diamant Selection, 2018, Rose Premium 2019, Rubin Selection, 2016, Kerner Selection, 2018) și de argint Cuvée Celést, 2015 și Gewürztraminer Selection, 2018). În plus, în 2018, Diamant Selection 2016 a fost selectat drept cel mai bun vin realizat din soiuri locale, de către Gault & Millau.

Vin sărbătorile și e anul în care stăm la propriu mai mult pe acasă. Masă de Crăciun în familie restrânsă. Ce vinuri Villa Vinèa punem pe masă? Si cum le asociem?

Îți propun să începem cu un spumant realizat după metoda tradițională, Cuvée Celést, pe care îl putem degusta pe cont propriu, la început, sau asocia cu câteva aperitive, cum sunt, de exemplu, salata de boeuf cu maioneză sau ouăle umplute.

Pentru tradiționalele sarmale cu varză, nelipsite de pe masa de Crăciun, aș recomanda un vin alb, complex, cu arome fructate și cu o aciditate excelentă, cum este Kerner Premium.

Când trecem la friptura de porc, fie că vorbim de un ciolan gătit lent, de friptură sau coaste la tavă, merg pe un cupaj din Merlot, Zweigelt şi Fetească Neagră, celebrul nostru Rubin. Acest vin roșu baricat, ușor condimentat se potrivește cu preparate mai grele, bogate în sosuri, pentru că le echilibrează.

Pe lângă toate acestea, ți-aș recomanda să continuăm masa cu un pahar de Contessa, un vin dulce, realizat din struguri de Muscat Ottonel, Kerner şi Gewürztraminer, culeşi devreme şi deshidrataţi, mai apoi, până la stafidire. Rezultatul este unul plin de arome, în care se simt miere, citrice, peltea de gutui și piersici confiate. De aceea, el merge asociat excelent cu o felie de cozonac cu stafide și nucă.

Pentru final, aș recomanda să încheiem masa cu o pălincă Villa Vinèa, realizată din struguri Pinot Noir, maturată în butoaiele de stejar folosite, în prealabil, la crearea unuia dintre cele mai premiate vinuri ale noastre, Diamant Selection.

Care e ordinea corectă în care consumăm vinurile la masa de Crăciun?

Eu cred foarte mult că, dacă ceva îți aduce plăcere, ar trebui să lași acel lucru să te ghideze, fără a urma, neapărat, o “ordine corectă”. Tehnic, însă, specialiștii recomandă să începem de la alb și să mergem spre roșu sau să pornim de la cel mai lejer și să evoluăm spre cel mai corpolent. Depindem, însă, și de tipul de meniul mesei de Crăciun, care este, adesea, bogat în produse de porc, ce se potrivesc mai bine vinurilor roșii, seci.

Mi-a plăcut ideea pachetului de degustare. 6 vinuri, pe gustul fiecăruia, n-ai cum să greșești. Cum degustăm acasă departe de experiența unui profesionist?

Vinurile bune merită o companie pe măsură, așa că e important să le degustăm în cadrul unei întâlniri plăcute, alături de membri ai familiei restrânsă sau vreun prieten apropiat.

Ca exerciții de degustare, este extrem de important să lăsăm vinul să ne vorbească, să îi acordăm atenție. Începem prin a-i admira culoarea, preferabil îndreptând paharul spre un fundal alb, și a-i ghici nuanțele, după care îl mirosim și încercăm să identificăm ce amintiri ne trezește, ce senzații olfactive activează în noi. Abia după aceea îl gustăm, savurându-l, pentru a-i percepe aromele. Pe măsură ce ne obișnuim, îndeplinim acești 3 pași în armonie, trecând elegant de la unul la celălalt. Degustând conștient vinul, vom începe să remarcăm diferențele și ne va fi mai ușor să identificăm care sunt soiurile de struguri sau cupajele care ne plac cel mai mult.

Ca sfaturi practice. Deschidem sticlă de vin și lăsăm puțin să respire sau turnam imediat?

E întotdeauna bine ca, mai ales, vinurile liniștite, roșii, complexe să respire.

E interesant să guști un vin imediat ce a fost desfăcut și să vezi cum evoluează, pe parcursul degustării, pe măsură ce e expus la aer. Dacă poți percepe cum i se schimbă nasul și gustul, experiența devine foarte plăcută.

În cazul vinurilor roșii, complexe, vechi, aerarea este importantă, deoarece eliberează aromele în stare latentă să iasă la iveală și să respire. De aceea, paharele largi, care oferă o mai mare suprafață de contact cu aerul sunt recomandate.

Din clipă în care am deschis o sticlă de vin și nu am băut o pe toată, cum păstrăm? Frigider, dulap, câte zile, la ce temperatura?

Niciodată în dulap, pe dulap sau la temperatura camerei, mai ales că aceasta oscilează semnificativ de la un moment al zilei la altul, ceea ce afectează profund calitatea vinului. În general, este bine să le ținem la frigider, la temperatură constantă, de 12 grade Celsius. Este important să nu confundăm temperatura de păstrare cu cea de servire, care diferă pentru fiecare tip de vin, fiind de 4-6 grade Celsius pentru spumante, 9-12 pentru albe și rozeuri, 15-16 grade pentru cele roșii, ușoare și 18-20 de grade Celsius pentru cele roșii, maturate.

Spumantul se bea la începutul mesei să ciocnim pentru noroc sau la final dacă avem un tort pe masă?

După cum spuneam, eu l-aș recomanda oricând ne face plăcere. Alegerea mea este, însă, la început, pentru deschiderea papilelor și pentru a seta tonul festiv al ocaziei.

Care sunt vinurile vedetă de la Villa Vinèa? Care e preferatul dumneavoastra?

Există o serie de vinuri extrem de apreciate de cumpărători, Diamant Selection, cupaj de Fetească Regală și Fetească Albă, Rubin Selection, din Merlot, Zweigelt şi Fetească Neagră, un vin roșu, sec, extrem de bun, Cuvée Celést, spumantul nostru realizat prin metoda tradițională, Contessa, vinul dulce, care merge foarte bine atât cu deserturi, cât și cu brânzeturi maturate sau foie gras. În plus, există câteva soiuri, precum Kerner, care sunt specifice cramei noastre și care nu sunt cultivate de către alți producători locali, ceea ce le face căutate de cunoscători și pasionați.

Vinul pe care îl consum cel mai des este Pinot Noir. Îmi place, pentru că e un soi delicat, elegant, cu arome subtile, dar ferme și, în plus, extrem de versatil. La Villa Vinèa, avem o pasiune pentru acest strugure, îl folosim atât pe cont propriu, în gamele Classic, Premium, Selection, cât și în cupaje și în spumant. Îl prefer, mai ales, în serile călduroase de vară, pe terasă, servit ușor rece, alături de un platou de brânzeturi locale. Dacă vorbim despre preparate mai elaborate, din rață, curcan sau chiar de un steak de ton medium-rare, atunci recunosc că desfac cu drag o sticlă de Pinot Noir Selection, un vin mai complex, în care aromele de fructe roșii coapte, specifice soiului, se îmbină armonios cu notele aduse de maturarea în butoaie de stejar și de învechirea în sticlp – cacao, vanilie, fructe de pădure.

Un vin bun o idee buna și de cadou. Ce ne recomandati?

Din ce am observat în magazine, doamnele preferă spumant sau vinurile aromate. Pentru bărbați, aș recomanda cutia cadou, de lemn, care include Rubin Selection și Diamant Selection, deoarece sunt două dintre cele mai apreciate vinuri ale noastre și sunt o adevărată experiență enologică.

Care sunt particularitățile Villa Vinèa?

Villa Vinèa este o cramă în care oamenii, de la proprietarul Heiner Oberrauch, până la fiecare membru al echipei, pun foarte multă pasiune în ceea ce fac și se mândresc cu rolul lor în dezvoltarea și promovarea vinurilor de calitate. Ne bucurăm de asocierea a doi vinificatori extrem de talentați, Misi Denes, localnicul care coordonează activitățile de producție ale cramei, și Celestino Lucin, italianul declarat, în 2009, Oenologul Anului, de către publicația Gambero Rosso. În plus, beneficiem de un sol excepțional – singurul clasa B, din România, conform regulamentelor europene -, propice cultivării viței-de-vie și de condiții meteorologice extrem de bune.

Ce planuri are Villa Vinèa pentru anul care vine?

Planul este să creștem constant nivelul de calitate al vinurilor noastre, de aceea, normăm constant producția și reducem cantitatea de struguri / hectar. Ne dorim, de asemenea, să rămânem alături de industria de HoReCa și să dezvoltăm tot mai mult pasiunea consumatorilor români pentru vinuri. Bineînțeles, vom face acest lucru prin intermediul degustărilor și evenimentelor organizate la crama, extrem de dragi nouă.

Pe termen lung, dorim să devenim una dintre casele de vinuri recunoscute internațional și să contribuim la poziționarea României drept una dintre țările prestigioase, care produc vinuri de calitate.

Vinurile Villa Vinèa pot fi comandate aici.

Prof. CFM dr. Elena Căciulan: „Poți să faci meserie dacă nu iubești copiii, dar rezultatele nu sunt cele pe care le aștepți”

august 29, 2020aprilie 19, 2022Scrie un comentariu

Pe doamna prof CFM dr. Elena Căciulan ar trebui să o cunoască lumea toată. O femeie extraordinară, un super profesionist, un om rar care a ales să rămână în România să se bată cu sistemul, să faca lucruri extraordinare pentru micuții ei pacienți pe care îi tratează la Elena Caciulan Fizioclinique.

Elena Căciulan este Președintele Colegiului Național al Fizioterapeuților din România.

Am vrut să aflu de ce a ales această meserie, care sunt satisfacțiile pe care i le aduce, ce greutăți întâmpinâ și mai ales ce îi sfătuiește pe tinerii care vor să o ia pe drumul frumos al fizioterapiei.

Cum v-ați hotărât să alegeți meseria asta?

Când eram copil îmi doream sa fiu doctor, profesor, prezentator tv, apoi totul a venit așa,”pe nepusă masă“ din dorința mea de a ajuta oamenii și pentru că am iubit și iubesc copilul, în special. Am avut o copilărie frumoasă cu mulți prieteni, cu care mă jucam de dimineață și până seara și cu care visam să schimbăm lumea!

Mâinile unui specialist care lucrează cu copilul în general și care are această lungă experiență în recuperare sunt mâini mirifice

V-a inspirat cineva?

Nimeni nu m-a inspirat. Nu știu cum am păstruns în lumea recuperării medicale. Poate că am visat, poate că steaua mea norocoasă, care a venit odată cu nașterea mea, cred că m-a îndreptat către partea cea mai frumoasă a de recuperării medicale – recuperareea copilului cu dizabilități neuro=motorie.. Cred că așa a fost. Eram la liceu, mă gândeam dacă am să dau la geografie, mă gândeam dacă să mă duc către partea asta de recuperare pentru că atunci, pe vremea aceea, se făcea doar la Facultatea de Educație Fizică, era o secție specială de recuperare medicală, de cultură fizică medicală, cum se numea în acea vreme și nu foarte mulți puteau să intre acolo, adică trebuia să ai medii bune ca să poți să intri la specializarea aceasta cu locurile limitate. Am avut noroc că am avut profesori foarte buni. Profesoara mea de anatomie, doamna doctor Portărăscu, a fost cea care m-a susținut și apoi am cunoscut-o pe doamna doctor Cristina Foza, care a fost asistenta profesorului Adrian Ionescu, care este părintele gimnasticii medicale românești și a fost profesoara care m-a susținut, care m-a îndrumat și care a văzut în mine un posibil specialist în recuperarea copilului.

După ce am terminat facultatea, am început să lucrez la Institutul de Ocrotire a mamei și copilului și acolo am avut-o ca și șefă pe profesoara mea din facultate. Și așa am început eu acest lung drum al recuperării medicale cu copilul cu dizbilități neuro-locomotii și cu scolioză.

Este zona cea mai apropiată sufletului meu și este partea de recuperarea pe care o iubesc foarte tare.

De ce iubesc partea asta de recuperare a copilului? Pentru că lumea copilului este o lume mirifică. Atunci când începi să lucrezi cu un bebeluș care poate să aibă opt zile, zece zile, o lună, două și poți să-i smulgi un zâmbet, să te privească cu ochișorii lui și să se întindă cu mânuțele lui să-ți prindă fața totul se transformă, nimic nu mai este real.

Nu mai ai griji, nu mai ai probleme, nu mai ai supărări, nu mai vezi invidiile oamenilor, pentru că acel copil îți dăruiește o energie care este unică.

Mâinile unui specialist care lucrează cu copilul în general și care are această lungă experiență în recuperare sunt mâini mirifice, sunt mâini care pot să simtă ce este cu acel copil, ce se întâmplă cu mușchii lui, ce se întâmplă cu articulațiile lui. Este greu de descris în cuvinte ce simți, dar de fiecare dată îți apar flash-uri că este un caz mai special, că o să fie de o perioadă mai lungă de recuperare sau sunt copii care îți dau un răspuns imediat și știi că ei au venit ca să le dai așa, un pic de… impuls. Este ca și când ai pune un pic de apă la rădăcina unei plante, a unei flori ca să îți apară floarea aia mai repede. Cam așa se întâmplă cu copilașii aceștia.

Credeți că în meseria asta poți să faci ceva dacă nu iubești copiii?

Îmi este greu să vorbesc în numele celorlalți. Poți să faci meserie dacă nu iubești copiii, dar rezultatele nu sunt cele pe care le aștepți. Pentru că, să știți, de-a lungul timpului, am avut familii care au venit cu copiii la evaluare, am discutat în ce constă programul de recuperare neuro-motorie și am văzut pe chipul părinților o rezervă. I-am rugat să meargă acasă, să stea de vorbă, să se mai gândească, să stabilească de comun acord dacă vor să urmeze programul de recuperare. Dacă un părinte nu îmi oferă încredere maximă că sunt terapeutul de care are nevoie, eu nu am rezultate cu copilul pentru că programul de recuperare al unui copil pentru un terapeut să știți că se continuă și acasă. În sensul că tu poți să gătești, poți să te speli și să-ți vină o idee magică, să spui: Ah, copilului aceluia trebui să-i mai fac ceva. Asta înseamnă să faci profesia cu iubire și cu pasiune și cu dragoste. Pentru că lucrurile acestea vin încet și cresc în tine, ca și specialist.

Să faci această profesie trebuie să conștientizezi că ești mânuitorul care, prin arta de a conduce mișcare, ești cel care aduce normalitatea în viața pacienților

Care a fost cazul la care ați lucrat cel mai mult?

Nici nu mai știu. Mi-este greu să spun. Fiecare caz este special în felul lui. Am avut pacienți cu care am lucrat ani de zile, acum sunt adulți. Am pacienți care au terminat Facultatea de Kineto, care au terminat Psihologia, care au terminat Universitatea, cu care păstrez legătura și mă felicită de sărbători. Dar au fost pacienți care, într-adevăr, au înțeles că trebuie, trebuie să facă recuperare.

Ce le spuneți celor care vor să se apuce de această meserie. În primul rând, sunt mulți cei care vor să facă asta acum?

Să faci această profesie trebuie să conștientizezi că ești mânuitorul care, prin arta de a conduce mișcare, ești cel care aduce normalitatea în viața pacienților. Și acest lucru îl faci doar TU –fizioterapeutul. Da, sunt mulți specialiști pe piața muncii în Romania, poate prea mulți pentru sistemul românesc de sănătate.

Și credeți că generația aceasta care vine acum nu are această abilitate?

Eu nu mai predau la facultate și-mi este greu să spun ce se întâmplă în sistemul de învățământ, dar profesia aceasta este bine să o înveți lângă un mentor sau lângă un tutore care face lucrul acesta de o viață. Trebuie să ținem cont că în România stagiile sunt deficitare. Consider că partea practică este încă deficitară în sistemul de învățământ românesc. Eu sunt convinsă că în România sunt mulți tineri care iubesc copilul, care iubesc recuperarea neuro-motorie și care încearcă să se specializeze în dezvoltarea copilui. Ei fac eforturi, ei fac investiții pentru a putea fi specialiși responsabili ca să-și ajute pacienții în acest lung drum al reeducărării neuro-motorii.

Pacientul este deasupra noastră

După facultate, ce cursuri trebuie să mai facă?

Reglementarea profesiei de fizioterapeut, prin existența legii fizioterapeutului 229/2016 reprezinta munca mea de peste 20 de ani , obținută cu multă muncă, tenacitate și credința că poate deveni realitate ! NIMENI NU A CREZUT că se va obține reglementatea profesiei ! Va veni o vreme când fizioterapetul va trebui să obțină 30 de credite, adică el trebuie să facă cursuri de formare profesională, să-și updateze cunoștințele pentru a furniza servicii de calitate în favoarea pacientului.

Noi, dincolo de toate, trebuie să înțelegem că ne pregătim pentru îngrijiri de sănătate pentru și în favoarea pacientului, fie că este din România sau din străinătate. Pacientul este deasupra noastră.

Cel mai rău este că în România fizioterapetul nu-și găsește loc de muncă

Sunt mulți cei care pleacă?

Sunt foarte mulți care pleacă, în primul rând, din punct de vedere financiar. Cel mai rău este că în România fizioterapetul nu-și găsește loc de muncă. Poate că este un noroc că există cabinetele de liberă practică, acolo unde acești fizioterapeuți se pot angaja. Salariile sunt mici, locuri de muncă nu sunt, pe piața muncii ies foarte mulți fizioterapeuți care nu întodeauna își găsesc locuri de muncă. Și foarte mulți pleacă. Aleg să plece în țări din Europa.

Eu aș schimba sistemul de învățământ din România

Dacă ar fi să dați acum timpul înapoi, ce ați schimba?

Eu aș schimba sistemul de învățământ din România. Mi-aș dori să existe o curriculă universitară care să ofere competențe fizioterapeuților.. Să știți că la început exista o curriculă foarte bună, când s-au înființat cele trei departamente de kinetoterapie și motricitate specială care au fost la București, Bacău și Oradea. Era o curriculă universitară care avea modelul școlii franceze.

Aș schimba în sistemul de sănătate prezența fizioterapeutului în toate compartimentele sistemului de sănătate, adică el să fie umăr la umăr alături de ceilalți specialiști din echipa interdisciplinară și să ajungem să învățăm populația României că mișcarea face parte integrantă din sănătatea noastră, că nu pastila minune ne readuce o funcție pierdută.

Noi trebuie să fim portavocea fizioterapeuților în care să spunem: AVEȚI NEVOIE DE NOI!

Pentru că terapia prin mișcate este neinvazivă, este cea mai ieftină formă de terapie. Fzioterapeutul poate să ajute sistemul sanitar într-un mod cu totul și cu totul aparte. Îmi pare rău că fizioterapia nu are un rol important în sistemul de sănătate din România. Poate că și aceasta rămâne o dorință a mea neîmplinită.

Și un mesaj de final, optimist totuși?

Consider că sunt un om atât de fericit, că am o profesie atât de frumoasă… Dacă aș lua viața de la capăt, aș face din nou această profesie, este unică, este aparte , noi suntem cei care aducem speranța când toți și-au pierdut-o , noi aducem normalitatea când nimeni nu dădea vreo șansă pacientului să atingă normalitatea, noix suntem mecanicii ai corpului cu totul și cu totul aparte.

Emanuel Mirea: Să facem viața mai rotundă!

decembrie 9, 2019decembrie 15, 2019Un comentariu

Pe Emanuel Mirea toata lumea il stie de la Stigma. Eu mi-l amintesc perfect de la o petrecere la care a cantat cu bandul lui. M-au frapat zambetul si toata energia cu care a facut seara sa ramana una de povestit peste ani. Emanuel nu are cum sa te lase rece. Pe langa muzica, e ceva in spiritul lui care te face atent. Cand stai putin de vorba cu el întelegi exact. Vorbele lui parca te trag de maneca sa lasi porcariile si sa te gandesti la ce e cu adevarat important. De vina-s energia lui de om bun, asezat, de barbat asumat si linistit la cap care stie ca viata nu-i despre bani si faima, ci despre oameni buni , pace și lucruri simple. Astea toate fac viata mai rotunda. L-am intrebat despre melodia lui cea noua, despre muzica in general, prietenie, trecut, strainatate, familie, dar mai ales despre prezentul care pentru el e mai important ca orice. Mi-a povestit despre toate cu un zambet intelept pe buze. Emanuel stie cum SA FACA VIATA MAI ROTUNDA.

Continuarea →

Mihaela Călin: Îmi e dor de munca mea! Îi mulțumesc lui Petru zi de zi. Mă învață că sunt mai bună decât credeam eu

noiembrie 1, 2019noiembrie 1, 20193 comentarii

Mihaela Calin se întoarce la Observator. În iulie a adus pe lume un băiețel cuminte și voios. Petru cel mic, cum îmi place mie să-l alint. Acum Mihaela e gata să revină la pupitrul știrilor. Am stat de vorbă despre viața de mamă, despre planurile ei personale și profesionale. Am făcut fotografii frumoase, am râs mult și ne-am adus aminte de lucrurile care țin prietenia noastră vie de atâția ani.

A venit minunea care ți-a schimbat viața. Cum e Petru?

Petru este chiar așa, o minune de băiețel. Mărturisesc că eram pregătită pentru orice, m-am gândit înainte să vină pe lume că s-ar putea să fie mofturos, că plângă mult sau să nu doarmă. Nimic din toate acestea nu s-a adeverit. Petru este un copil bun, care mănâncă bine, doarme bine, râde mult și gângurește deja de ne umple casa de veselie. În aceste aproape 4 luni de când s-a născut, noi doi am fost nedespărțiți. Mi-am dedicat tot timpul copilului pentru că am simțit că vreau să fie lângă el non-stop, că vreau să îl văd cum crește, cum începe să înțeleagă lumea, să ne recunoască. Sunt fascinată de el! În curând o să revin însă la Observator, dar sper ca relația noastră să rămână la fel. Voi fi departe de el doar câteva ore pentru început, măcar până împlinește 6 luni și ajungem la diversificare, dar voi continua să stau cu el tot restul timpului, să dormim împreună. Mie creșterea copilului meu am constatat că îmi dă o liniște nebănuită.

Dacă ar fi să spui un singur lucru femeilor care au adus pe lume un copil, ce le-ai spune?

Înainte să am copilul aveam o părere destul de naivă despre ce înseamnă o sarcină, o naștere, alăptare, îngrijirea unui nou-născut. Credeam că fiecare femeie este tot ea, doar că face toate aceste lucruri. Acum am înțeles că nu este așa. Această experiență te schimbă fundamental. Îți schimbă corpul într-un fel ireversibil, chiar dacă aparent după câteva luni revii la forma inițială. Copilul îți schimbă foarte mult mintea, prioritizarea lucrurilor. Eu nu aș fi crezut despre mine că la 36 de ani, după ani mulți în care am fost foarte activă, voi putea sta liniștită acasă 5 luni de zile! Și au fost săptămâni încheiate când nu am ieșit din curte. Și de asemenea îți schimbă sufletul. Odată cu copilul, se naște în inima mamei o grijă. Un gând care cred că nu o va mai părăsi niciodată: gândul către copilul ei. Această atenție, această iubire, deschide în fiecare femeie un nou univers. Sunt foarte multe feluri de mame pe lume, unele mai moderne, altele mai tradiționaliste, poate mai tinere sau mai vârstnice, dar ce au ele în comun este că au fost martorele unei minuni. Minunea apariției unui om pe lume din nimic. Asta te face să înțelegi totul altfel. Asta aș spune fiecărei mame: bucură-te în fiecare clipă a vieții tale, trăiești o minune!

Ce ai aflat despre tine de când ești mama, ceva ce nu știai?

Petru m-a învățat că sunt mai bună decât credeam eu. M-am considerat mereu o fire cam vulcanică, independentă, hotărâtă. Copilul meu mi-a arătat cât de răbdătoare sunt, cât de multe resurse sufletești am dacă pot zâmbi și fii drăgăstoasă atunci când pic de oboseală. M-a învățat să am încredere și să las lucrurile și în seama celorlalți pentru că totul va fi bine. Asta mi-a influențat inclusiv relația cu soțul meu care mă cunoaște foarte bine și care mereu mi-a lăsat tot spațiul de care am nevoie. Dar de data aceasta am învățat să mă bazez mai mult pe el, să îl las să mă ajute, să îl las să preia el unele decizii. Am descoperit că lucrăm în echipă mult mai mult și mult mai bine acum. Relația noastră este într-o altă etapă, mai interesantă și cred că mai frumoasă.

Care crezi că sunt valorile pe care trebuie să le predăm copiilor noștri în vremurile astea nebune?

Băiatul meu este prea mic deocamdată ca să îmi pun serios problema valorilor pe care vreau să le ia de la noi, părinții lui, dar în acest moment cred că valorile nu sunt negociabile și nu se schimbă după modă. Eu și Daniel suntem amândoi oameni care au muncit mult pentru absolut tot ce au, care au plătit pentru fiecare greșeală, care îi respectă pe ceilalți și își cunosc drepturile. Nu cred că onestitatea și loialitatea sunt lucruri care se demodează, chiar și în lumea asta nebună. Și știu sigură că fiul nostru nu va avea de pierdut în viață dacă urmează calea dreaptă. S-ar putea ca, pe alocuri, să îi fie mai greu poate decât altora care au metode mai puțin corecte, dar sunt sigură că doar așa va fi un om echilibrat, care înțelege frumos viața și lumea. Iar eu și tatăl lui cred că suntem exemplele care îi vor arăta că se poate, asta e calea.

Te întorci la pupitrul Observatorului. Care-s planurile tale?

Îmi e tare dor de munca mea! Îmi e dor de colegi, îmi e dor de echipa mea, îmi e dor de desfășurătoare și public. Oamenii au fost mereu alături de mine în lunile cât nu am mai fost la televizor, mereu mi-au scris și mi-au transmis gândurile lor bune. A fost o reală bucurie pentru mine să văd că primesc acest sprijin din partea oamenilor care se uită la Observator de atâția ani. Acum abia aștept să mă întorc iar la știri pentru ei. Mai mult decât atât, la Observator se pregătesc foarte multe schimbări. Sunt lucruri care țin de noi, de bucătăria noastră internă, dar eu sunt convinsă că se vor vedea și la televizor. După niște ani buni, la Observator se va implementa un proiect complet nou, inovator, în care eu cred foarte mult și abia aștept să pun umărul la treabă. Cred că acum, după toții anii de muncă și după toate momentele și provocările pe care le-am trăit ca jurnalist, mai bine ca oricând pot să contribui cu tot ce știu. Și sunt sigură că în acest nou concept își găsește perfect locul experiența mea. Abia aștept!

Ești profesoară la Intact Media Academy. Cum sunt generațiile viitoare?

Faptul că sunt trainer la Intact Media Academy îim ține spiritul viu deja de mulți ani. În fiecare meserie ajungi într-un punct în care faci lucrurile ușor, fără stres. Într-un fel e bine, munca devine foarte confortabil, dar pe de altă parte riști să te plafonezi. Pe mine oamenii pe care îi întâlnesc la IMA nu mă lasă să mă plafonez. Generațiile care vin din urmă aduc oameni interesanți și curajoși, oameni care pun și își pun întrebări. Cu fiecare serie de cursanți practic mă pun în contact cu preocupările celor care acum sunt efervescenți, celor care caută să descopere, celor care mâine își vor impune idele în jurnalism. Este chiar un schimb de experiență între mine și cursanții mei acolo. Eu iau de la ei ingeniozitatea și inovația, iar ei iau de la mine experiența, rigoarea, standardele. Pentru că eu în acest moment asta îmi doresc cel mai mult profesional: să fac cel mai bine ceea ce fac deja.

Cănd nu erai căsătorită lumea te întreba: Când te măriți? Apoi, când faceți un copil? A treia întrebare clasică: Când mai faceți unul?

Sigur că deja primim și noi clasica întrebare: Când o să vină și o fetiță? J Nu știu să răspund la această întrebare și nici nu vreau să răspund acum de teamă că poate o să mă răzgândesc. Băiețelul e foarte mic, eu încă nu m-am refăcut complet, nici nu îmi pot imagina o altă sarcină. Dar mai tarziu, cine stie?… În jurul nostru sunt tot mai multe familii cu doi sau trei copii și într-adevăr viața lor pare mult mai animată.

Cât de mult crezi că te-a ajutat stăpânirea de sine dobândită la știri, în momentele de breaking news, în momentele tale de mamă?

Experiența de la știri cred că te ajută în orice circumstanțe. Pe mine momente de tensiune din direct m-au învățat un lucru esențial: atunci când se întâmplă ceva, când lucrurile se precipită și nu știi ce să faci să nu greșești, nu te grăbi! Acționează încet ca să ai timp să gândești bine ce faci, mai ales că nu ești sigur dacă faci ce trebuie. Exact așa s-a întâmplat și în experiența de mamă. Când nu știu ce are, ce să îi fac, ce dorește, când nu știu dacă fac bine sau nu (știu că sună ridicol, dar se pare că folosirea sau nu a unui supozitor cu glicerină la două luni este o decizie capitală pentru o mamă!) nu mă grăbesc. Și, la fel ca la știri, după ce întreb pe toată lumea și aflu toate variantele posibile, fac exact așa cum cred și cum simt eu.

Care e cea mai mare frică a ta?

De ceva vreme nu mă mai las condusă de frici. Când am înțeles că cea mai mare pierdere pe care o poate suferi un om este sănătatea, celălalte frici ale mele au pălit brusc. Și asta s-a întâmplat acum câțiva ani. De atunci am cam lăsat viața să își urmeze cursul și am început să accept ajutor. Acum nu prea mă mai sperie multe lucruri. Am familia alături de mine, soțul meu este sprijinul meu cel mai important, iar asta îmi liniștește multe temeri. Recunosc însă că m-am temut că voi rămâne foarte grasă după naștere. 🙂 Am acumulat în timpul sarcini peste 20 de kilograme și nu îmi puteam imagina că se vor mai topi vreodată. Au dispărut însă în 3 luni și jumătate cu un efort minim, așa cum de altfel îmi și povestea toată lumea.

Dacă ai face interviul vieții tale mâine, pe cine ai alege să intervievezi și ce l-ai întreba?

Unul dintre personajele pe care îmi doresc să le intervievez încă de pe băncile facultății este Ion Iliescu. Mă fascinează această personalitate. Iliescu este o filă importantă din istoria României pe care noi avem marea oportunitate să o privim în ochi și încă să îi mai punem întrebări. Iar eu am foarte multe întrebări. Și nu legate de Revoluție, ci legate de România anilor 90. Evenimentele de atunci mie mi se par halucinante. Modul în care românii, proaspăt ieșiți din cel mai negru comunism, au înțeles democrația pentru mine este o mare dilemă. Mai ales că noi mai avem și ceva amintiri despre afaceriști, bișniță, patroni, papucii de la turci, privatizări, șomaj și multe, multe. Nu m-ar interesa să aflu de la Ion Iliescu cum a gândit politica internă și externă de la acele vremuri, ci mai degrabă cum a înțeles dumnealui România de atunci.

*********

Pentru cei interesati de preluare, se pot prelua maximum 800 de semne de interviu cu citarea sursei si link complet

Fotograf: Adi Popa

Asistent foto: Ovidiu Craiciu

Make up: Daniela Barbur

Locație: Alfemo România

Shooting realizat cu sprijinul Petit Bateau România.

Sandrine Garbay: Invităm oamenii să bea vinul, nu să îl țină în crame

ianuarie 29, 2019februarie 2, 2019Scrie un comentariu

Sandrine Garbay este master cellar la Château d’Yquem și a venit în România, la Relais & Chateaux Le Bistrot Francais. la invitația lui Cristian Preotu, proprietarul grupului Le Manoir.

Nu e prima dată când Cristian Preotu aduce în România producători prestigioși de vinuri. El organizează constant atât cine în cadrul cărora oaspeții pot degusta unele dintre cele mai fine vinuri ale lumii, în compania persoanelor care le-au creat, cât și workshopuri de degustare prin care educă personalul restaurantelor sale.

Printre invitații de seama ai bistroului s-a numărat inclusiv familia Cathiard, proprietarii Château Smith Haut Lafitte, unul dintre cei mai apreciați producători de vinuri din Bordeaux.

Am stat de vorbă cu Sandrine Garbay despre vinuri, despre meseria ei pe care mulți o cred atipică pentru femei. Am aflat cum s-a schimbat Château d’Yquem după achiziția de către LVMH.

Un interviu motivațional cu o femeie care ne arată că determinarea și ambiția pot aduce și pasiunea. Și dărâmă mitul că doar bărbații știu să facă cele mai bune vinuri.

Meseria de Master Cellar nu este una pe care ai aloca-o automat, mental, unei femei. Spune-ne care a fost parcursul tău pentru a ajunge aici.

M-am născut în Bordeaux, dar nu sunt dintr-o familie care a activat în industria vinului. Tatăl meu iubește vinurile și cred că el mi-a insuflat această pasiune, dar, până la 20 de ani, nu am băut vin deloc. Când aveam 18 ani, după examenul de bacalaureat, am hotărât să urmez studii oenologice. Mai întâi am studiat microbiologia, la nivel general, și apoi mi-am luat diploma de oenolog.

Deci ai fost mai pasionată de latura biologică a meseriei tale.

Da, la început, acesta a fost scopul – să fac chimie / biologie, dar în zona vinului. Apoi, când am început să învăț oenologie și să lucrez cu vinul, m-am indrăgostit de el. Mi-am început trainingul la Château Latour, unde am avut parte de o revelație, pentru că devenisem extrem de pasionată de vin, ceea ce a fost o surpriză pentru mine.

Deci, în 1989 am devenit oenolog, apoi am făcut 5 ani de studii în vinuriult. Și am și un doctoratul în oenologie. Am ajuns la Château d’Yquem ca ofițer al controlului calității și, 4 ani mai târziu, în 1998, am ajuns Cellar Master / vinificator.

Și, cu toate aceste studii, care ai spune că este plusul de valoare pe care îl aduci tu, față de predecesorul tău sau de alți oameni din industrie?

Probabil, abordarea științifică. Persoana care a fost Cellar Master înaintea mea și-a învățat meseria în cadrul producției, empiric, să spunem, eu am venit cu o noțiune despre cum ar trebui să fie oenologia științifică, dar am fost foarte prudentă în a o pune în practică, pentru câ într-o proprietate cu o asemenea tradiție, cum e Château d’Yquem, nu poți schimba totul doar pentru că tu crezi că știința are dreptate. Așa că am evoluat treptat, testând mult, pentru a ne asigura că noile tehnici vor îmbunătăți calitatea vinului, nu-l vor schimbat și atât.

Și cum au îmbunătățit noile tehnici calitatea vinului?

Obiectivul a fost să oferim mai multă fructuozitate vinului, mai multă prospețime, puritate și cred că am avansat mult în acest sens. Ca urmare, acum vinurile se pot consuma mai tinere, chiar dacă pot fi și învechite foarte bine.

Știu că îți plac vinurile fie când sunt foarte, foarte tinere, de 1-2 ani, sau când deja sunt învechite, adică undeva la 15 ani de la îmbuteliere.

Da, Château d’Yquem este foarte bun tânăr, dar, după ce vinul se închide puțin, trebuie să îi acorzi niște timp, ca el să se deschidă din nou. E un fel de a spune și ține, oarecum, de preferința mea personală, pentru că, bineînțeles, este foarte interesant să deguști Château d’Yquem în diferite etape ale sale. Este adevărat, mie îmi place foarte mult la început, când este fructat și jucăuș, iar, ulterior, când capătă complexitate și dezvoltă arome fine.

Spuneai mai devreme că nu poți aprecia vinurile până la 20 de ani, cum s-a schimbat de la 20 de ani încoace felul în care privești și analizezi vinurile?

La început, era vorba de un proces de descoperire, pentru că abia începusem să intru în contact cu vinurile, iar ceea ce îmi plăcea foarte mult pe vremea când studiam oenologia era degustarea multor soiuri de vin, realizate prin tehnici diferite, pentru a le înțelege și a le compara. Mi-a plăcut întotdeauna să descopăr vinuri noi. La început, eram fascinată de vinurile roșii, deoarece tatăl meu iubește vinurile roșii, eu începusem să lucrez la Latour, dar, în timp, la Château d’Yquem, lucrurile s-au schimbat. Acum, cu vârsta, sunt mai entuziasmată de vinurile albe.

Cum arată o zi din viața ta?

Încep dimineața cu o degustare, de exemplu, când intervenim pe un butoi de vin, degust pentru a mă asigura că e ok. Ulterior, mă duc în camera în care în care putem etichetele și supervizez acest proces, pentru a fi la curent cu se întâmplă și aici. Petrec în jur de o oră aici. Uneori, am întâlniri cu presa sau vizite cu alți producători de vinuri, iar, apoi, din nefericire, mă ocup și de partea administrativă. În plus, avem și un consultant tehnic cu care colaborez, pentru a identifica modalitățile în care putem optimiza procesele. Ceea ce iubesc la meseria mea e că am multe responsabilități. Nu aș suporta să fac același lucru zilnic, încontinuu.

Și lucrezi cu multe tipologii de oameni. A fost dificil să gestionezi tipologii diferite de oameni, atât de tânâră?

Da, a fost, și nu a fost dificil să obțin postul – a fost o mișcare organică, lucram deja de 4 ani la Château d’Yquem-, ci să intru în rolul meu și să gestionez oamenii. Nu sunt un temperament puternic, mi-era greu să dau instrucțiuni oamenilor, să împart atribuții și, până la urmă, când gestionezi o echipă, trebuie să fii fix așa. Am învățat multe, treptat, și am aflat cum să gestionez oameni. A fost dificil pentru mine, dar nu pentru că sunt femeie, ci pentru că aveam eu un nivel de sensibilitate ridicat și pentru că mi-era teamă să mă impun. Mi-au trebuit vreo 3 ani pentru a găsi echilibrul între bunătatea mea, respectul pentru oameni și responsabilitățile mele de șef, dar mi-am găsit și mi-am creat propriul stil de management, care funcționează.

Ai făcut cursuri de management sau ai învățat din experiență?

Am învătat din experiență.

Care sunt 3 lucruri pe care ar trebui să le știm despre Château d’Yquem?

Château d’Yquem este o proprietate foarte veche, are mai bine de 400 de ani de povești, condusă de aceeași familie de la 1593 până în 1999. Cred că acest aspect a dat casei continuitate, ceea ce este foarte important. Procesul strict de selectare a strugurilor pentru amestec, toate criteriile s-au respectat cu rigurozitate de-a lungul timpului.

Suntem localizați într-o zonă superbă, în Sauternes, unde se întâlnesc 4 tipuri de sol – ceea ce reprezintă un element unic al Château d’Yquem. Astfel, atunci când luăm strugurii crescuți pe aceste tipuri de sol și îi amestecăm, bineînțeles că beneficiem de o complexitate nemaiîntâlnită.

Magia – această ciupercă nobilă, care ne atinge strugurii. Botrytis cinerea ne crește concentrația zahărului din struguri. Nu știm totul despre ea, dar putem spune că face lucruri minunate, oferind, ca printr-o vrajă, o dimensiuni fenomenală vinului.

Ce crezi că face Château d’Yquem ceea ce este azi?

Cred că localizarea, terroir-ul, selecția de struguri și, de asemenea, oamenii. Toți oamenii care lucrează la Château d’Yquem au această dorință de perfecțiune și o dedicare majoră. Cred că acesta este un diferențiator major al nostru, mai ales că toți angajații Château d’Yquem (cu excepția culegătorilor, bineînțeles), în jur de 60 la număr, lucrează pe tot parcursul anului. Ce e interesant e că fiecare angajat este responsabil pentru o parte a proprietății. O persoană poate avea, de exemplu, 3-4 parcele care să fie în grija sa de la an la an, ceea ce îi crește atașamentul de vie, pentru că fiecare vrea să facă tot ceea ce îi stă în putință pentru via sa. La fel e și în cramă, și în departamentul de comunicare. Există un spirit al locului, cum îi spunem noi, care contribuie la calitatea etichetei Château d’Yquem.

Château d’Yquem este acum în portofoliul LVMH. Cum a schimbat această achiziție perspectiva casei?

Am fost cu toții emoționați când cei de la LVMH au preluat Château d’Yquem, pentru că nu știam cum ne va afecta acest lucru. Ei au arătat, însă, mult respect pentru ceea ce construiserăm și pentru identitatea Château d’Yquem. Nu au intervenit asupra procesului de producție, obiectivul rămânând, ca înainte, să facem cel mai bun produs pe care îl putem livra, fără a ne impune metrice cantitative – aceasta nu a fost niciodată o problemă. Știi, la Château d’Yquem există ani în care nu folosim niciun strugure și nu facem vin deloc. De exemplu, în 2012, calitatea nu ne-a permis să mergem mai departe și să producem vin, așa că am vorbit cu cei de la LVMH, iar ei ne-au acceptat hotărârea de a nu face un compromis. A fost o adevărată ușurare să vedem că au acceptat această regulă a noastră – mai ales că era a 10 oară în întreaga noastră istorie când se întâmpla să facem acest lucru. Ne-am bucurat să vedem că erau în asentimentul vechilor proprietari. Singura zonă în care LVMH a intervenit puțin a fost cea comercială, pentru că și-au dorit ca Château d’Yquem să se poziționeze la același nivel cu celelalte case 1er Grand Cru Classé din Bordeaux. Eram deja acolo, în ceea ce privește calitatea, însă ei și-au dorit să ne apropiem și ca preț, așa că, treptat, ne-am apropiat de prețurile zonei.

Am văzut inclusiv că vă doriți să democratizați prețurile, pentru ca Château d’Yquem să devină un vin băut, nu doar păstrat în crame.

Da, vrem să invităm oamenii să bea vinul, nu să îl țină în crame. Vinurile dulci, din struguri care beneficiază de această ciupercă nobilă au o capacitate de învechire foarte mare. Oamenii știu acest lucru, așa că nu ajung să îl bea. De aceea am lucrat mult la prospețimea vinului, pentru a-l face bun de băut încă de la început, când e tânăr. În principiu, îl poți bea oricând, de la 2 ani de la îmbuteliere, la 5 ani, dar cred că la 10-15 ani aromele sunt cele mai complexe și deschise.

Ce le spui oamenilor care susțin că Château d’Yquem este un vin feminin?

Multe persoane spun acest lucru, dar trebuie să știți că toți iubitorii majori de Château d’Yquem sunt bărbați. Avem doi frați americani, în New York, care au întotdeauna o sticlă de Yquem în frigider, îl beau zilnic. Și mai știu multe astfel de cazuri.

Care este asocierea ta preferată pentru Château d’Yquem?

Îmi place să îl asociez cu homar sau cu scoici și fructe de mare. Dar cu homar este minunat, pentru că eleganța texturii homarului este echilibrată de caracterul dulce al vinului. Nimeni nu preia controlul, nu acoperă pe nimeni, există o sincronizare fenomenală. Spre surprinderea oamenilor, vinurile de Sauternes sunt chiar ușor de asociat și se potrivesc cu multe lucruri, inclusiv cu pui – la noi, se bea vin de Sauternes cu pui și cartofi, la prânzul de duminică – sau cu brânză albastră.

Ai reușit atât de multe lucruri în cariera ta, ce ți-ar plăcea să faci mai mult?

Nu mă văd făcând altceva decât vinuri albe, așa că nu m-aș gândi la o schimbare, dar îmi place ideea de a învăța oamenii tineri despre cum se fac vinurile dulci, așa că, de câțiva ani, predau studenților de la facultatea de agronomie, din Franța, și cred că voi insista pe această zonă.

Care sunt anii tăi preferați de Château d’Yquem?

Aceasta este mereu o întrebare măreață. Dacă vorbim de plăcerea gustării, aceștia sunt 2009, 2001, 1997, 1967, 1937 – care sunt incredibili! Dar, dacă vorbim despre satisfacție si despre vinurile care mă ating pe mine, atunci aceștia sunt cei mai dificili. Mă gândesc cu drag la 2008, care nu este un vin excepțional, comparativ cu altele, dar care a fost un succes major în ceea ce privește selecția și procesul de producție. În anii mai dificili, e o satisfacție majoră să obții un vin bun, la standardele Château d’Yquem. 2008, 2004, 2013 sunt foarte importanți pentru mine și cariera mea.

Scolioza este o boală perversă. Timpul este cel mai mare dușman în recuperarea ei

august 6, 2018august 6, 2018Scrie un comentariu

Am ales să vă spun despre scolioză că nu e deloc de neglijat pentru că nu cred că există discuție pe care să o am cu doamna profesoară Căciulan și să nu îmi spună: ” Fifi, trebuie să afle cât mai multă lume despre afecțiunea asta!

Doamna prof CFM dr. Elena Căciulan conduce împreună cu kinetoterapeut dr. Dana Stanca, Kineto Dema, cabinetul unde mulți oameni se pun pe picioare la propriu și unde își lasă durerea.

Care sunt semnele care trebuie să ne ducă cu gândul la scolioză?

Fiecare părinte ar trebui să acorde atenție posturii copilului și să-l privească cu atenție din cînd în cînd. Să-și observe copilul și să urmărească poziția umerilor, a trunchiului,a bazinului ,cum merge cum aleargă, iar dacă are o suspiciune cît de mică să dezbrace copilul și să-l aplece către înainte/ sau în față și să urmărească dacă există o deviație de la linia care unește apofizele spinoase; dacă apare o proeminentă de o parte și de alta a coloanei vertebrale.

Ce pași trebuie să urmeze família după primirea diagnosticului SCOLIOZĂ?

La primirea diagnosticului părintele trebuie să se adreseze unei echipe de profesioniști. Specialiștii ccunosc foarte bine abordarea unui astfel de diagnostic. Este foarte important acest pas pentru că altfel copilul va pierde posibilitatea de a fi tratat corect. Trebuie să vă dau un avertisment foarte importante: Timpul este cel mai mare” dușman” în recuperarea scoliozei. NU UITAȚI: Scolioza idiopatică avansează cu 1-2 grade pe an.

Care a fost cel mai mic paciente pe care l-ați tratat?

Cel mai mic pacient cu care am lucrat avea 3 luni și a venit pentru recuperarea torticolisului. Poziția dar și prezența torticolisului foarte accentuat au evidențiat o scolioză congenitală. Am început să lucrăm un program susținut, individualizat, a început să poarte un corset adaptat bebelușului și de la o scolioză de 60* unghiul Cobb (perioada cînd i s-a propus familiei intervenția chirurgicală) la 1 an avea 40* iar intervenția a fost amânată.

Există un mit că scolioza nu poate fi tratată decât printr-o operație chirurgicală.

Scolioza este “perversă” dacă nu o tratăm cu maximum de seriozitate atât noi ca specialiști, dar și pacientul și família lui. Scolioza poate fi tratată dacă avem un program individualizat și corect conceput, dacă avem un corset Cheneau corect confecționat și purtat 23h din 24 h, o metodă de fixare-elongare-derotare care poate ajuta la schimbarea schemei corporale și cu o frecvență la acest tip de terapie de 4-5 ori pe săptămână.

Până la intervenția chirurgicală noi trebuie să aplicăm toate tehnicile , metodele neinvazive care pot ajuta pacienții să se recupereze. Nu este obligatoriu ca la 60* unghiul Cobb să facem intervenția chirurgicală, avem în cabinetul Kineto Dema pacienți care au ajuns la 45*,40*. Acești oameni sunt mărturia noastră că atunci cînd se lucrează sérios, rezultatele nu întârzie să apară.

Le recomand părinților să creadă în recuperarea copiilor. Oameni buni, în România sunt terapeuți extrem de bine pregătiți să trateze pacientul cu scolioză.

Cât a trecut de la primul caz pe care l-ați tratat?

Poate că au trecut 30 de ani de la primul caz. Dar atunci nu eram cea de astăzi din punct de vedere profesional. Am avut șansa să cunosc și să urmez cursuri de formare profesională lîngă nume mari în recuperarea scoliozei. Astăzi pot “să simt” scolioza, să o tratez și să aduc speranța și bucuria în familiile care și-au pierdut încrederea în sistemul medical. Sunt sute de cazuri pe care le-am evaluat și tratat. Fiecare caz este unic și spectaculos, iar eu sunt mulțumită și cînd reușesc în prima faza să-l fac pe pacient să-și schimbe schema corporală, să înceapă să-și descopere postura greșită care entru el era corectă.

Reușite mari? Am reduz gradul scoliozei de la 45* a ajuns la 28*; de la 60* la 40* de la 25* la 17*. Sunt doar câteva exemple.

E adevărat că adolescența e vârsta critică atunci când vorbim despre scolioză?

Reamintim că scolioza este specifică fetelor iar perioada critică de evoluție a scoliozei este între 11-13ani . Apariția menarhei (prima menstră) este poate cel mai important moment de agravare a scoliozei. Odată cu apariția primelor semne ale pubertății o scolioză idiopatică de 10* poate să crească dramatic înainte cu un an de apariția menarhei și 6 luni după. La băieți vîrstă critică este între 13-15 ani

Ce le spuneți celor care amână vizita la specialist?

Părinții nu trebuie să amâne întîlnirea cu specialiștii….scuzele că au meditații, au prea multe activități, au examenul de capacitate etc sunt doar scuze. Scuzele nu corectează scolioza și nu vor aduce îmbunătățiri în corectarea scoliozei. Dimpotrivă. Amânarea terapiei poate produce drame în viață adolescenților și adulților de mai tîrziu.

Recomandarea că înotul recuperează scolioza este total greșită sau “ Mai stați un an și apoi facem intervenția chirurgicală (sunt afirmații ale pacienților noștrii)

Pe lângă kinetoterapie ce trebuie să mai facă pacientul cu scolioză?

Pacientul cu scolioză poate duce o viață profesională și socială normală. dar în funcție de deficiență va trebui să respecte indicațiile echipei interdisciplinare.

Pe doamna prof CFM dr. Elena Căciulan o găsiți la Kineto Dema.

Premieră! În România s-a deschis primul salon mobil de manichiură din Europa

noiembrie 14, 20172 comentarii

Trăim într-o lume în care facem totul pe fugă. Eu cel puțin așa fac. Fuga la birou, fuga la masă, machiaj în trafic etc, etc.

Să-mi fac o programare la coafor sau la mani-pedi e de cele mai multe ori o mare provocare a vieții pentru că ce să vezi sufăr de această maladie îngrozitoare: MĂ DOARE TIMPUL. Mă doare pentru că nu îl am.

Pentru oameni ca mine sunt pe Pământ oameni ca Iulia Macarie. Ce s-a gândit această fată superbă? Nu ai timp să mergi la salon, vine salonul după tine. Iulia ne invită la manichiura într-o …rulotă. Când am văzut fotografiile din salonul rulotă am rămas cu gura căscată. În primă fază m-am gândit că sunt niște poze luate de pe net, dar nu, sunt din București România. Așa că am luat-o urgent pe Iulia la întrebări.

Cum ţi-a venit ideea să creezi un astfel de concept?
Totul a pornit de la dorinţa mea foarte mare de a face ceva unic în România , care să mă reprezinte şi să fie de mare impact. MIA sau mai bine zis „Manicure in Action” îmi poartă iniţialele numelui şi în acelaşi timp reprezintă şi una dintre cele mai mari pasiuni – manichiura perfectă.
Am locuit în State mai bine de 5 ani, loc în care mi-am terminat studiile şi am vizitat aproape toate statele. Când am ajuns în Beverly Hills şi am văzut cum femeile închiriau astfel de rulote pentru petrecerile în pijamale sau efectiv cineva care avea nevoie de o manichiură sau o pedichiură , dădea doar un telefon şi rulota venea în faţa casei. Avantajul lor este că nu au atât de multă legislaţie ca în România.

Ce avantaje au femeile care optează să îşi facă manichiura într-o rulotă?
Este primul salon pe patru roţi din Europa , specializat în manichiură şi pedichiură. Practic, venim după tine oriunde şi oricând. Nu trebuie să mai cauţi tu un salon fancy, vine salonul la tine, suntem uşor deplasabili şi cred că asta înseamnă mult în vremurile noastre.

Doar femeile pot să vină?

Tot în premieră pentru piaţa din România, salonul nostru pe roţi oferă servicii şi pachete speciale atât pentru doamne, cât şi pentru domni. Dar şi pentru cei mici.

Cum ţi-ai propus să cucereşti românii?

Am ales corporatişti pentru început, „workaholici” care nu au timp de mers la salon şi care sunt dependenţi totuşi de o manichiură, pentru că ştim cu toţii că este cartea noastră de vizită. Am în plan şi evenimente cum ar fi majorate, petreceri ale burlăciţelor sau show-uri de modă.

Unde vă găsim?

Salonul se află mereu în mişcare, însă încercăm să ne poziţionăm în locaţii centrale, uşor accesibile, iar programul este de la 09.00 la 20.00, de luni până vineri.

Mai multe detalii găsiți pe site-ul Manicure in Action și pe Pagina de Facebook.

E adevărat. Companiile aeriene pot fi obligate să îți plătească despăgubiri

octombrie 10, 2017octombrie 10, 2017Scrie un comentariu

L-am cunoscut pe Marian Mihail pe Facebook. Mi-a fost recomandat de un prieten drag, când eram supărată că Wizz Air îmi pierduse bagajul. El a fost omul care m-a învăţat cum să obţin despăgubirea corectă, la prețul corect. L-am luat la întrebări, să-mi explice frumos aici, pe blog, ce avem de făcut dacă zborul nostru întârzie, dacă este anulat, dacă linia aeriană ne rătăceşte bagajul sau dacă “pur și simplu” îl pierde de tot. Mai sunt firme specializate pe piaţă, dar el e singurul român care face asta, nu e reprezentant al vreunei companii străine. Ca să nu mai lungesc vorba, trec direct la răspunsurile lui, care sper să va lămurească și mai ales să vă fie utile în caz de Doamne ferește.

Cum ţi-a venit ideea să te specializezi în acest domeniu?

Am pornit de la o experienţă personală. Prietena mea lucra tot în aviaţie, dar în Emiratele Arabe Unite, astfel încât zburam o dată la câteva săptămâni ca să ne vedem, iar în una din dăţi, zborul ei de întoarcere a întârziat atât de mult, încât era în pericol să nu mai ajungă la serviciu. Transportatorul îi datora 400€, dar în prima faza nu s-a oferit să îi achite decât 25€! Ştiam foarte bine legislaţia şi situaţia, aşa că i-am contactat eu, moment în care, bineînţeles, i-au achitat toţi banii. Atunci mi-am dat seama foarte mult şi de efectele pe care le produce întârzierea unui zbor, dar şi de faptul că, majoritatea pasagerilor sunt oameni simpli, obişnuiţi, care nu s-ar gândi niciodată să apeleze la un avocat în asemenea cazuri. De aceea am creat întârziere.ro, pentru a fi mai aproape de pasageri şi pentru a putea face totul la distanţă. În peste 80% din cazuri nu discutăm decât prin e-mail, pasagerii fiind în toate colţurile ţării sau chiar în străinătate. De altfel şi pe facebook vei vedea că mulţi asta scriu în review: totul electronic, n-a fost nevoie să fac nimic, etc.

Să le luăm pe rând şi să vorbim întâi despre zborurile întârziate şi cele anulate. Există vreo diferenţă între ele din punct de vedere al legislaţiei?

Da, în timp ce un zbor anulat atrage aproape întotdeauna obligativitatea transportatorului (companiei aeriene) de a achita despăgubiri, în cazul unui zbor întârziat, e nevoie că această întârziere să fie de cel puţin 3 ore la sosire pentru a putea cere despăgubiri.

Care sunt paşii pe care trebuie să îi urmeze un călător pentru că să primească despăgubiri în momentul în care avionul întârzie sau cursa se anulează?

Trebuie, în primul rând, să-şi păstreze calmul. În timp ce despăgubirile pot fi cerute cu până la 1 an după dată zborului (în România), pasagerul mai are şi alte drepturi care nu pot fi valorificate decât atunci. Spre exemplu, dacă a pierdut o conexiune, are dreptul la un bilet pentru următorul zbor disponibil şi cazare peste noapte, dacă e cazul. Important e să îşi valorifice aceste drepturi la faţa locului. Ulterior, când ajunge la destinaţie, ne contactează, ne trimite câteva acte şi primeşte contractul prin e-mail. Odată semnat, nu mai are nimic de făcut decât să aştepte banii care îi vor fi viraţi direct în cont. Graţie ultimelor modificări în legislaţie, suntem în măsură să asistăm pasagerul 100% din faţa calculatorului, fără să fie nevoie că acesta să se deplaseze. Bineînţeles, poate să contacteze şi singur transportatorul, nefiind o procedură care să necesite în mod obligatoriu intervenţia unui avocat.

Îşi cunosc românii drepturile? Sau sunt uşor de păcălit cu un sandviş şi o sticlă cu apă?

Majoritatea ştiu că au „nişte drepturi”, însă de multe ori se mulţumesc cu faptul că au ajuns la destinaţie în siguranţă. Foarte promovat este dreptul la asistenţă, adică serviciile primite în aeroport (apă, mâncare, internet, cazare), astfel încât da, foarte puţini cunosc şi despre dreptul de a fi despăgubit.

Cred că oamenii sunt sceptici, gândirea din păcate e păguboasă din start: “eee, nu o să îmi dea banii oricum.” E adevărat?

Parţial e adevărat, teama lor porneşte din faptul că, în majoritatea cazurilor, plătesc sume mici pentru biletul de avion (am avut pasageri şi cu bilete de 5€). Pur şi simplu nu cred că pot primi, pentru anularea unui bilet de câţiva euro, sume de ordinul sutelor de euro. În continuare, mai sunt descurajaţi şi de diferenţa foarte mare de „arme”, ca să spun aşa: ei sunt nişte bieţi pasageri români, iar transportatorii sunt nişte multinaţionale cu afaceri de sute de milioane. Însă legislaţia europeană nu distinge, din fericire, între „low cost” şi „legacy carrier”, între economy şi business sau între români şi străini.

Care e cea mai mare despăgubire obţinut vreodată de tine ca avocat specializat?

Compensaţiile /pasager sunt standard, impuse de legislaţia europeană, maximul fiind 600€/pasager pentru anularea/întârzierea zborului şi aprox. 1100€/pasager pentru pierderea bagajelor. Până acum, avem cazuri destule în care am obţinut maximul. Şi mai avem cazuri destule în care pasageri care au zburat cu bilete de 10-15€, sau chiar gratis (în interes de serviciu), au primit despăgubiri foarte mari. În continuare, avem deschise şi acţiuni în instanţele civile române, pentru situaţii mai delicate, unde se impun şi daune morale. E vorba de familii care şi-au pierdut vacanţe, întâlniri cu rude sau alte evenimente din viaţă privată.

Există anumite condiţii în care nu poţi solicita despăgubiri, spre exemplu dacă eşti anunţat cu mai multe ore înainte de zbor sau dacă afară vremea este groaznică?

Legislaţia europeană vorbeşte despre nişte „împrejurări excepţionale” care, dacă sunt cauza anulării/întârzierii, exonerează transportatorul de la plata despăgubirii. Însă aceste situaţii sunt foarte puţine, fiind vorba de evenimente extreme, care nu ţin de activitatea de aviaţie civilă. Este vorba despre vreme nefavorabilă, ingerarea unei păsări în motorul avionului, acte de terorism sau greve ale controlorilor de trafic aerian. În rest, alte situaţii neprevăzute, cum ar fi greva personalului navigant propriu, defectarea aeronavei, întârzierea acumulată pe parcursul zilei, chiar şi accidentele la sol între avion şi echipamentele operatorului tehnic, nu au nicio relevanţă, transportatorul fiind obligat să achite despăgubirea. Chiar acum avem un litigiu cu un operator aerian român al cărui pilot nu a observat că maşina de ghidare de pe pistă a încetinit, lovind bara din spate cu trenul de aterizare. Transportatorul a refuzat plata despăgubirii, însă există o decizie a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu un caz similar, unde pasagerul a avut dreptate. Din păcate, pasagerii din această situaţie nu au dorit să îşi asume procesul civil, astfel încât au cedat creanţa unei agenţii de colectare, care a acţionat transportatorul în instanţa.

Cum e cu creanţele, explică-ne te rog procedura.

Există pasageri care, din diferite motive, dacă nu primesc despăgubirea în mod amiabil de la transportator, nu vor să meargă în instanţa cu cazul lor. Fie nu înţeleg tot mecanismul, fie nu au timp sau pur şi simplu nu vor să îşi asume riscul. În această situaţie, ei pot să cedeze dreptul de a acţiona transportatorul în instanţă, către o agenţie de colectare, care îi oferă o sumă de bani, pe loc. Pasagerul încasează aceşti bani rapid, fără riscuri şi costuri suplimentare, iar agenţia de colectare preia toate riscurile şi costurile procesului civil. Eu nu recomand această variantă decât dacă pasagerul este foarte grăbit sau speţa este complicată, pentru că sumele oferite sunt destul de mici (în jur de 10% din valoarea maximă a despăgubirii). Mulţi aleg această variantă deoarece au achitat sume mici pentru bilet şi aşa au siguranţă că au recuperat ceva.

Să vorbim şi despre bagaje. Care este atitudinea în general le lasă pierdute oamenii?

În cazul întârzierii şi pierderii bagajelor, despăgubirile nu sunt forfetare, ci se evaluează de la caz la caz. Spre exemplu, în cazul întârzierii bagajelor, pasagerul are dreptul la rambursarea cheltuielilor făcute pentru înlocuirea unor obiecte de strictă necesitate din bagaj, iar în cazul pierderii bagajului, la plata unei despăgubiri apropiate de valoarea acestuia. Toate, în limita a aproximativ 1100€ (suma nu e niciodată fixă, deoarece se calculează printr-o formulă variabilă). Din cauză că procedura e mai complexă, dar şi din cauză că în majoritatea cazurilor bagajul este găsit în mai puţin de 24 de ore, mulţi pasageri renunţă la alte demersuri.

Care sunt paşii pentru despăgubire?

Procedura este puţin mai birocratică în cazul bagajelor. În primul rând, pasagerul trebuie să reclame lipsa bagajului încă din aeroport. Apoi, să păstreze chitanţele pentru toate cheltuielile făcute în perioada în care bagajul nu este găsit. Ulterior, fie contactează transportatorul, fie pe noi, ca să înceapă procedura pentru despăgubire. Însă, comparativ cu plata despăgubirilor pentru anularea/întârzierea zborului, plata despăgubirilor în cazul bagajelor durează mai mult.

Ce le spui celor care nu depun plângeri şi nu cer despăgubiri pentru bagaje? Aş vrea să le explici într-o singură frază de ce ar trebui să facă asta.

Le-aş spune să îşi imagineze că în locul hainelor, în bagajul pierdut se află o persoană dragă lor. Ar mai renunţa aşa uşor?

* Pe Marian Mihail îl găsiţi aici: intarziere.ro sau pe pagina de facebook

Salt peste zidul prejudecăților legate de carieră. Interviu cu Valentin Butnaru, prezentatorul The Wall

septembrie 3, 2017septembrie 4, 2017Un comentariu

În vremurile dinamice pe care le trăim, alcătuirea planului de viață perfect este o utopie care poate ajunge să fie distructivă. Așteptări nerealiste, speranțe false, resurse materiale, psihice și fizice irosite în urmărirea unor obiective ce se dovedesc de neatins în cele din urmă, frustrări ce se acumulează din incapacitatea sau refuzul de a ne adapta la realitățile mereu schimbătoare. Sunt capcanele planului de viață minuțios alcătuit.

Vali Butnaru este demonstrația vie a faptului că o minte deschisă la oportunități și capacitatea de a reacționa la provocările imediate sunt de departe mult mai eficiente în alegerea unui traseu de succes, decât un plan pe termen lung. Cu o privire senină, Vali ne-a dezvăluit secretele sale deloc secrete, mindset-urile complicate și totuși atât de simple care l-au adus în poziția în care este acum.

Doamnelor şi domnilor, prezentatorul celui mai important show de divertisment din grila de toamna Antena 1: The Wall.

Ai studiat actoria la modul serios…

Karma mea este total dată peste cap şi mereu cînd eram deraiat un prieten mă convingea să fac ceva. Aşa a fost şi cu Şcoala de artă. Un prieten m-a convins, am aflat cu puţin timp înainte de ziua de examen, nu eram pregătit, am avut noroc că directoarea şcolii cu care am dat examenul m-a plăcut, m-a pus să dau nişte replici pe tonalităţi diferite şi uite aşa am intrat. Bine, eu am făcut actorie de la 12 ani din şcoala generală şi apoi liceu.

Cum au fost anii de liceu?

Eram pasionat de teatru, am făcut liceul la Cuza şi acolo a făcut şi Bendeac. El avea o trupă de teatru, era vedeta liceului. Apoi am făcut şi eu cu prietenii mei din liceu o trupă. Eram mai mici, mai aiuriţi şi ne băteam cu trupa lui Bendeac în teatru. Repetam în acelaşi loc şi au ieşit discuţii că noi mai dezorganizaţi, lăsam mizerie, am rupt şi o draperie. În trupa lui Bendeac se muncea mai mult, erau mai organizati, mai disciplinaţi. Bendeac era foarte bun de pe atunci. Cu timpul am înţeles şi noi că trebuie să fim mai serioşi, ne uitam la ei ca la nişte profesionişti, asta ne-a ajutat, ne-am disciplinat şi am crescut încet, încet. Directorul şcolii a remarcat asta şi ne-a luat în serios, ne-a făcut o sală de spectacole în liceu, am fost foarte mândri şi sunt bucuros că Liceul Cuza, poate şi datorită nouă, are acum o trupa de teatru, poate cea mai puternică din liceele din România. Au resurse alocate, se duc la festivaluri. Sunt foarte bucuros că se întâmplă asta.

Nu te-ai gândit să dai la actorie, la UNATC?

Ba da, m-am şi pregătit, dar apoi m-a convins mama să fac ceva cu viaţa mea (râde) şi am dat la Drept unde am intrat la stat, la buget. Am intrat şi la Sorbona – facultatea de drept are o secţie în limba franceză acreditată Sorbona – şi, cum sunt foarte bun la franceză, am intrat şi acolo. Poate o să razi că am făcut o mie de lucuri. Nu ştiu altfel. Tot timpul vreau să fac ceva nou. Nu sunt prost deloc. Poate asta e problema. Am dat şi la jurnalism trimis de profesorul Ferenc Vasas. Era cel mai iubit dintre profesori, aş spune cel mai iubit dintre oameni. El a văzut ceva în mine, m-a plăcut foarte tare şi era uimit că luam 10 la toate testele lui şi asta cred că îl enerva şi mi-a zis “Băi, Gloabă! Trebuie să dai la jurnalism. ”Nu, domn profesor. “Ba da, mă, gloabă! ascultă ce spun eu aici.”

Şi m-am dus ferm convins că nu o să intru. Când s-au afişat rezultatele, era un tabel, fără funcţie de search, o mie şi ceva de oameni, m-am căutat de la poziţia 30 în jos şi nu m-am găsit. M-am enervat mă gândeam: Băi, nu pot să fiu totuşi atât de prost să fi făcut o greşeală atât de mare, să mă fi scos de tot, să mă descalifice. Pur şi simplu, nu mă găseam. M-am găsit după 2 zile, eram pe poziţia a 15-a cu o notă foarte mare. Am rămas şocat. Am făcut foarte multe cursuri, vreau să merg în foarte multe direcţii. Sunt Vărsător şi vreau mereu să ştiu tot despre cât mai multe lucruri.

După Şcoala de artă?

Am fost nevoit să muncesc de la 15 ani, m-au atras teatrul şi televiziunea, primii bani i-am câştigat mergând în public la diverse emisiuni tv. Prima emisiune la care am fost, culmea, am fost în public la o emisiune concurs: Vreau să fiu miliardar. Am făcut foarte multe lucruri ca să ajung aici, dar au fost întâmplări minunate, nu mi-am pus eu în cap cu liniuţă ce am de făcut ca să ajung aici. Pur şi simplu, am avut noroc.

De ce a trebuit să munceşti de la 15 ani?

Nu e o poveste tristă. În familia mea, părinţii mei m-au crescut într-un fel, câştigau bine amândoi şi m-au învăţat să respect munca. Am fost nevoit în sensul că a fost ceva natural să fac asta, moral nu se putea să stau cu mâinile în san, m-aş fi simţit prost.

Ai rămas prieten cu profesorii tăi?

Da, am fost un copil bun deşi nu îmi făceam temele. Uite, sunt prieten pe facebook cu profesorul meu de română. Am luat 10 la capacitate şi la BAC, deşi nu învăţam foarte mult, reţineam rapid şi mă bucur că am şi rămas cu tot ce am acumulat. Prindeam din clasă, n-am tocit niciodată.

Cum a fost la casting la The Wall?

A fost genial. Îmi doream dintotdeauna divertisment, asta am făcut cel mai mult. Era un vis. Dar cumva, pentru că am descoperit ştirile şi îmi place foarte mult ce fac la Observator, aproape că uitasem de visul DIVERTISMENT. Într-o bună zi m-a sunat Diana (nr. Diana Zamfirescu PR manager Antena Group ) să mă cheme la acest casting. M-am blocat. Total. Nu înţelegeam ce, cum, de obicei discuţiile cu Diana erau despre promo, şedinţe foto. Nu ştiam ce se întâmplă, despre ce e vorba, nu mai fusesem la un casting de 10 ani. M-am dus mai mult de gură Dianei, de ruşinea ei. Nu ştiam cine mai vine, aveam să aflu că au fost nume mari. Nu mi-a fost frică pentru că nu aveam nicio aşteptare. Mă gândeam că sunt de la ştiri, că sunt prea serios. Nu primisem desfăşurătorul, am aflat acolo despre ce e vorba şi, cumva, am fost nevoit să improvizez foarte mult. Şi cred că asta m-a ajutat foarte tare pentru că nimeni nu se aştepta să mă descurc bine fără prompter. (râde)

Tot ce ai făcut ai făcut la insistenţele altora parcă ţi-a fost frică de succes. Te-ai gândit vreodată la asta?

Da, de multe ori cred că totul vine din timiditatea mea. Unii spun că sunt arogant. Nu sunt deloc, sunt timid. Eu nu mă uit la mine performând, nu am o părere extraordinară despre mine. Mi se pare că sunt un om normal şi, din perfecţionism, simt tot timpul că trebuie să mai învăţ, trebuie să mai citesc. Ţin să nu dezamăgesc. Uite, spre exemplu dacă am invitat în platou un economist, mă gândesc tot timpul că se uită proful meu de economie din liceu şi că o să fie atent la întrebările pe care le pun, dacă ştiu lucruri, dacă înţeleg ce spune invitatul meu. Nu vreau să îl dezamăgesc.

Cum a fost întâlnirea cu Mona Segall, producătoarea show-ului The Wall?

Pe femeia asta o vedeam ca pe un Dumnezeu, am respectat-o de la distanţă. Din colţişorul meu, mă gândeam cum să ajung să văd cum lucrează, visam. Când ne-am întâlnit faţă în faţă a fost foarte tare pentru că eu mă aşteptam să fie o tipă dură, rece, distantă şi am descoperit că e un om foarte bun, am avut chimie din prima clipă, parcă ne ştiam de o viaţă.

Când ai aflat că ai câştigat cum ai primit vestea?

Ştiam că sunt în cărţi, ştiam că sunt pe lista finală, dar nu credeam cum nu cred eu mereu (râde). Când m-au sunat să mă anunţe, am avut un blocaj de jumătate de ora. Total. Nu îmi venea să cred, nici acum nu îmi vine să cred că o să lucrez pentru echipa Monei Segall. Că eu aşa văd lucrurile: eu lucrez pentru echipa Observatorului, nu echipa lucrează pentru mine, eu lucrez pentru echipa Monei Segall, nu echipa Monei lucrează pentru mine. Nu e deloc doar un job. E o onoare. Şi un mare vis. Imediat cum am aflat, am sunat-o pe mama care are şi ea un stil e ca şi mine Vărsător, ştiam că îşi face scenarii şi griji, nu îi dădusem prea multe detalii. Am zis să îi curm suferinţa, să o liniştesc.

Şi ce-a zis?

A înnebunit îţi dai seama şi ea şi tata, Vărsători amândoi, s-au bucurat enorm. Erau şocaţi şi bucuroşi. A fost o perioadă în care nu am vrut să spun nimănui, mi-e era frică să nu mă sune să îmi spună că s-au răzgândit că nu sunt eu cel ales. Mi-era frică să le spun celor dragi ca să nu fie dezamăgiţi că nu am reuşit.

Ai fost vreodată nevoit la ştiri să joci teatru?

Oamenii au impresia că noi suntem bine merci, că suntem fresh orice ar fi, nu au idee la cât ne trezim. Adevărul e că nu e mereu aşa. Sunt zile în care, la 6 dimineaţa când toată lumea doarme, tu poate eşti la pământ, . Ori un lucru e clar: la ştiri la 6 dimineaţa trebuie să fiu foarte sus. Nu este actorie, dar trebuie să accesez un alterego al meu, care este cea mai bună variantă a mea de ieri după amiază şi mă duc acolo. Deci nu e un rol, sunt tot eu dar în cea mai bună varianta mea. Dau un reset şi treaba merge perfect.

În plan profesional ai făcut foarte mult, ai schimbat rolurile mereu. Cum e în viaţa personală?

E ok. Nu sunt căsătorit, nu am copii, sunt singur. Nu îmi fac proiecţii deloc în zona asta. Las lucrurile 100% să vină de la sine, nu agăţ, nu vrăjesc, nu fac nimic din toate astea ( râde ). Viaţa personală e foarte ok, foarte ok.

Ai o legătură puternică cu părinţii tăi…

Sunt foarte legat de ei, foarte legat. Mi-am jurat demult că o să fac tot ce pot să îi ajut. M-au făcut târziu, sunt în vârstă, sunt pensionari amândoi. Au avut probleme de sănătate amândoi. Acum, Slavă Domnului, sunt bine, suntem bine. Stau şi aproape de ei, vreau să îi ajut. Nu e o poveste dramatică aici. Pur şi simplu, asta simt că vreau să fac, să îi ajut pentru că ei au fost alături de mine în fiecare clipă grea; am făcut şi eu multe greşeli şi ei au fost acolo mereu să mă ajute.

Care este cel mai mare defect al tău?

Am o memorie foarte proastă, când uiţi numele, locuri situaţii nu e tocmai plăcut.

Ai mereu o atitudine relaxată…

Fac exerciţii de meditaţie. Să nu îţi închipui că sunt avansat, sunt la început, dar meditaţia mă ajută. Lucrez foarte mult cu mine, nu fac rău nimănui.

Dar cum reacţionezi când cineva îţi face rău?

Ignor şi fug. Noi ne influenţăm foarte mult unul pe altul, ştiu că dacă stai lângă cineva cu o atitudine negativă care se plânge non stop, invariabil preiei din stare. Eu nu am o problemă cu asta pentru că îmi place să ascult foarte mult oamenii dar, la un moment dat, pun o barieră, pun stop. Dacă mi se cere sa dau un sfat, il dau, dacă nu, nu mă bag. Ador oamenii care sunt mereu pozitivi. Eu sunt foarte empatic, dau mult mai mult pentru alţii decât pentru mine, nu sunt egoist deloc şi asta poate fi o problemă. Mă enervez greu şi îmi trece repede. Încerc să iau oamenii aşa cum sunt.

Şi în dragoste?

În dragoste e ca în dragoste. (râde)

E diferit?

Ador femeile. Am avut relaţii extraordinare cu femeile. Am două surori mai mari, o mama pe care o ador. N-am niciun fel de tipologie la femeile pe care le iubesc

Te îndrăgosteşti uşor?

Nu prea, deloc (râde). Toate femeile sunt la fel. Sunt nişte fetiţe de 12 ani care au nevoie de multă atenţie…

Şi bărbaţii?

Şi mai rău :))). Eu sunt pueril în multe momente, nimeni nu mă crede când spun asta.

Revenind la emisiune: Ai plecat în Polonia cu echipa condusă de Mona Segall. Acolo într-un super studio se înregistrează pentru toate formatele locale din Europa The Wall. Cum a fost?

Primul contact cu Wall ul a fost copleşitor… E imens şi îţi dă un sentiment incredibil de fascinaţie combinată cu nerăbdare. Totul e la superlativ acolo, totul e la puterea a 10 a. Echipa lor e de peste o sută de oameni, sunt 200 de oameni în public, zeci de camere, toţi sunt cei mai buni pe domeniul lor, iar eu am făcut parte din echipa Monei, cei mai buni oameni de divertisment. Nici nu aş fi putut visa la aşa ceva .

Ce te-a impresionat cel mai mult?

Cred că profesionalismul tuturor. Nu aş fi făcut faţă la 4 emisiuni pe zi, dacă nu eram înconjurat de oameni extremi de buni la ce fac. M-au îndrumat pas cu pas şi au avut o încredere oarbă în mine… Asta m-a motivat cel mai mult.

La ce să se aştepte oamenii de la The Wall?

Să se aştepte la cel mai captivant, emoţionant şi imprevizibil parcurs printr-o varietate de momente, generate de hazard, decizii de ultim moment şi poveşti de viaţă frumoase. Eu am fost în priză doar datorită acestor elemente. Sunt eu, nu e vreun rol, nu aveam cum să am asemenea reacţii decât dacă mă lăsăm dus de tsunami-ul asta emoţional.

Eşti fericit?

Da. Sunt extaziat, mai bine zis. Au trecut câteva zile, dar eu sunt tot acolo, dansând în pauze cu publicul, sau rămânând fără voce după câte o bilă verde căzută pe o suma colosală 🙂

Show-ul The Wall debutează la Antena 1 pe 13 septembrie.

stilist: Mircea Bărbulescu

make up: Daniela Barbur

asistent foto: Ovidiu Craiciu

fotografii: Adi Popa

Fotografiile au fost realizate in apartmentul Elite Presidential Suite, Hotelul Radisson Blu

****

Pentru cei interesati de preluare, se pot prelua maximum 1000 de semne de interviu cu citarea sursei si link complet

Interviu cu Chef Marcello Trentini, omul cu sufletul cât o galaxie

august 7, 2017august 9, 2017Scrie un comentariu

De Marcello Trentini am aflat de la prietenii mei de la Fior di Latte, restaurantul meu preferat din Bucureşti. E locul perfect pentru un mic dejun liniștit, pentru întâlniri de business, seri perfecte cu prietenele mele sau prânzul de duminică împreună cu soţul din dotare. Am căutat pe Google şi am descoperit că Chef Marcello Trentini are o stea. Nu săriţi, ştiu că stelele se acordă restaurantului, nu Chef-ului, e o confunzie pe care o fac mulţi. La Marcello e un caz fericit, pentru că restaurantul în care lucrează a și primit steaua, e chiar al lui.

Ne-am întâlnit sâmbătă dimineaţă la o discuţie relaxată și relaxantă în care am vorbit despre mâncare, stele, energie şi secretul reuşitei într-un domeniu atât de fascinant. Am avut emoţii, că aşa e la toate marile întâlniri ale vieţii, dar Chef Marcello m-a cucerit din prima cu modestia lui şi relaxarea cu care vorbea. Nici urmă de aroganţă, nici urmă de “Eu sunt Dumnezeu în bucătărie, hai să îţi explic şi ţie Fifi pe ce Pământ trăieşti.” S-a uitat în ochii mei toată discuţia, a râs şi m-a convins încă o dată că oamenii buni şi valoroşi şi modeşti rămân aşa şi după ce îi loveşte succesul.

De unde a pornit povestea lui Chef Marcello Trentini? Ce anume a declanşat scânteia, pasiunea pentru gătit?

Povestea e frumoasă. Am început prin joacă. Când eram mic, eu nu mâncam. Mâncam foarte puţin. Ai mei erau disperaţi. Apoi, mama a folosit tot felul de mijloace, de jocuri ca să mă facă să mănânc. Şi uite aşa, din joacă, în bucătărie a început totul. Am fost plăcut surprins când am realizat, de la vârsta de 18 ani, că deţin o capacitate enormă cu privire la activitatea unui bucătar, şi că, mai presus de atât, fac ceea ce îmi place cu adevărat. Am realizat că eu chiar ştiu să gătesc (râde), am realizat că eram din ce în ce mai eficient şi aşa a luat naştere dorinţa de a avea propriul restaurant. De la 18 la 28 de ani am gătit cu mare drag. Pentru mine bucătăria nu era doar locul meu de muncă, era posibilitatea de a călători deoarece, aşa sărac cum eram, pălăria mea de bucătar şi cuţitele îmi ofereau şansă de a călători prin lume.

Ai studiat artă în prima faza, nu a fost tocmai traseul unul chef obișnuit…

Exact. Părinţii mei m-au susţinut, am studiat pictură, istoria artei şi literatură. Nu am urmat deloc un parcurs obişnuit pe care-l parcurg toţi bucătarii/Chefii.

Când a apărut ideea de a avea propriul restaurant?

La un moment dat a devenit chiar o obsesie pentru mine şi dorinţa de a-mi deschide propriul restaurant a avansat. Dorinţa de a deveni un bucătar cu stea a apărut în vara anului 1998 şi am muncit neîncetat până am ajuns aici.

Cât de mult muncești?

Am 46 de ani şi mi-am început cariera la 18 ani. Lucrez şi am lucrat că un nebun, dorm doar 5 ore pe noapte, mă culc la 2 şi mă trezesc la 7. Îmi place să gătesc tot, nu există ceva care să-mi displacă. Petrec foarte mult timp în bucătărie, merg la piaţă, studiez tot timpul, sună telefonul, vorbesc cu clienţii, dau interviuri.

Când ai realizat că ești pe drumul cel bun?

Am avut două momente în viaţă care m-au schimbat şi m-au marcat : în anul 2008, când am devenit unul dintre cei mai buni 90 de bucătari ai Italiei şi în anul 2012, când am primit steaua Michelin

Povestește-mi puţin de ziua aceea în care ai primit steaua, cum a fost?

A fost o mare, mare bucurie.

Ai plâns?
(râde) normal că am plâns, a fost prima mare realizare din viaţa mea.

S-a schimbat totul din clipa aia?

Da, normal, am devenit cunoscut şi lumea a început să mă caute. Dar pentru restaurantul meu, pentru clienţii mei, eu lucrez cu acelaşi entuziasm. Şi desigur, visez la clipa în care restaurantul va primi şi a doua şi a treia stea Michelin

Pentru cine ți-ar plăcea să gătești? Există o vedetă la care te-ai gândit că ți-ar plăcea să îți guste minunăţiile?

Sincer, nu am asemenea gânduri şi îți spun şi de ce. Într-o zi a venit să mănânce la mine la restaurant un faimos filosof italian, aveam cărţile lui şi îmi plăcea foarte mult felul lui de a gândi. M-am bucurat foarte tare să îl văd în restaurantul meu. A comandat unul dintre preparatele mele, însă nu a fost mulţumit. Nu a ştiut să aprecieze munca mea şi pentru mine a fost o dezamăgire. Deci nu contează dacă persoana pentru care găteşti este sau nu cineva anume. Nu visez la George Clooney sau Papa sau Madonna. Vreau ca oamenii pentru care gătesc să se bucure de mâncarea mea şi să plece fericiţi, cu o amintire frumoasă. Vreau să gătesc în general pentru persoanele cu adevărat pasionate. Ceea ce fac eu este artă, iar arta eu cred că trebuie să fie pentru toţi. Sunt o persoană simplă, comunic, glumesc, încerc să te fac să te simţi cât mai confortabil.

Ţipi vreodată în bucătărie?

(râde) Nu, ăsta e un mit că bucătarii ţipă. E adevărat că presiunea e mare, pentru că vrei să faci preparatul perfect şi trebuie să îl faci într-un timp foarte scurt. Dar eu cred că totul ţine de energie. Şi dacă eu ţip, trântesc mâncarea sunt furios, nu are cum să iasă un preparat excepţional. E ca la copii, dacă îi tratezi cu multă dragoste vor fi nişte copii buni.

Ce îți place să mănânci acasă?

Între noi fie vorba, îmi place pizza, sunt italian şi deşi cred că făină albă nu face bine la sănătate, nu mă pot abţine să mănânc pizza. E plăcerea mea.

Deci pizza e plăcerea ta vinovată? Doar pizza? Ce îți mai place?

Îmi plac şi burgerii, dar îi mănânc foarte rar. (râde) Îmi place să mănânc orice dar sunt absolut înnebunit după pizza. Iubesc la nebunie şi sushi-ul. Călătoresc foarte mult, am posibilitatea de a savura diferite delicatese, chiar şi cunoscutele insecte din China, pe care le mănânc pe stradă.

Care este Signature Dish by Marcello Trentini?

Una dintre cele mai bune delicatese pe care le prepar chiar şi aici la Fior di Latte este ‘Lingua, gamberi e mandarino”. Un prieten bun, un mare bucătar, spune că întotdeauna eficiența unui bucătar se vede atunci când găteşte carne. Eu prefer legumele şi peştele dar, aşa cum a spus şi prietenul
meu, carnea face diferenţa.

Cum a început colaborarea cu Fior di Latte? Cum v-aţi găsit, că să spun aşa?

Oana Pleșan de la Fior di Latte cauta un Chef pentru consultanță şi a cerut o recomandare, cineva i-a arătat poza mea şi a exclamat: pe el îl vreau (Sunt un chef rock and roll, râde). M-a invitat în România, e a 6-a oară când vin La fior di Latte şi e o mare, mare bucurie pentru mine să lucrez cu echipa de aici.

Ce îți place la Fior di Latte cel mai mult?

În opinia mea, în acest moment, Fior di Latte este un local superb, îmi place la nebunie, eu ador lucrurile frumoase ale vieţii, de aceea am studiat arta. Este un local elegant şi simplu ce nu-ţi impune o anumită prezenţă, e o energie extraordinară. Oana, Sorin, Marius sunt toţi oameni prietenoşi, deschişi, gata să încerce lucruri noi oricând. Eu cred că în viaţă totul ţine de energie şi la Fior di Latte este o energie aparte, am fost în mai multe restaurante din Bucureşti, unele mai sobre, dar eu aici mă simt cel mai bine. Lucrăm împreună zilele acestea la meniu, e o muncă fantastică pe care o fac cu echipa de aici.

Unde se vede Marcello Trentini peste 10 ani?

În viitor mă văd călătorind cât mai mult prin jurul lumii, iar visul meu este să-mi deschid un restaurant în New York, Manhattan, un local mic şi simplu unde să împart cele mai bune preparate cu oameni diferiţi din toate colţurile lumii. Acum glumesc şi spun că lucrez 20 de ore pe zi, 8 zile din 7. Visez să lucrez 3 zile din 7 şi să pregătesc o singură masă pe zi pentru 12 oameni. Să le gătesc fiecăruia după pofta inimii, din inima mea.

Ce sfat le dai celor care visează să ajungă Chefi?

Sfatul meu pentru toţi este să gătească cu inima, cu dragoste, fără violenţă, fără furie. Doar aşa se pot crea pasiune şi performanţă. Toţi ne amintim de mâncarea mamei că fiind cea mai bună. De ce? Pentru că era întotdeauna gătită cu dragoste.

*****

S-a terminat interviul și m-am ridicat să plec. N-a fost chip. Marcello m-a somat să mă așez și nu mă mișc din loc până nu îmi gătește ceva. Pentru că, așa cum zice el, preparatele vorbesc cel mai bine despre el. Fire slabă, am cedat destul de ușor. Vorbele nu au gust, dar pastele gătite de el erau așa de bune că ar fi inutil să încerc să le descriu. Recomandarea mea e să mergeți la Fior di Latte ca să gustați măcar puțin din personalitatea lui. E minunată.

foto: Ovidiu Craiciu

Dr. Ada, mituri și realități legate de implanturile dentare

mai 30, 2017iunie 6, 20172 comentarii

Azi vorbim despre implanturi. Am auzit atâtea discuții în jurul acestui subiect, atâtea informații care se bat cap în cap, că nu mai știu ce să cred. Așa că am luat-o la întrebări pe Dr.Ada ca să nu mai bâjbâi printre bârfe medicale și să aflu răspunsuri corecte direct de la sursă.

Dr. Ada Epistatu este doctor în științe medicale, medic primar specialist în stomatologie, specialist în estetică dentară și facială, competență în implantologie.

Acum câţiva ani implantologia era un subiect aproape tabu. Părea o mare şmecherie pe care puţini oameni şi-o permit. De ce implant şi când?

De ce implant? În primul rând pentru că se reduce sacrificiul dentar. De exemplu, când pierzi un dinte, în loc să şlefuieşti doi dinţi pentru o punte pui un implant şi rămâi cu ceilalţi dinţi neatinşi. Un alt motiv este că implantul menţine înălţimea osului. Puţin ştiu că osul se hrăneşte, ca să zic aşa, prin presiunile care se transmit prin dinţi la ligamentele dentare. Atunci când dinții lipsesc, osul nu mai este stimulat şi începe să se retragă.

Iar un motiv foarte important este pentru cei care pierd dinţi foarte mulţi sau toţi şi sunt obligaţi să poarte o proteză dentară. Aici nici nu cred că se mai poate pune problema “de ce implant?”. Între o proteză pusă în pahar, care clămpăne, unde îţi dispare gustul pentru că acoperă tot cerul gurii, unde strănuţi şi te poţi trezi cu proteza pe masă, este evident că oricine ar vrea implant. Protezarea totală pe implanturi înlătură toate aceste disconforturi şi, aşa cum îmi place să zic, te face să te simţi om.

Acum tehnicile moderne şi tehnologiile de ultima generaţie, implantologia digitală, îţi permit să pleci într-o singură şedinţă şi cu implanturi şi cu lucrarea fixă în gură. Dinţi şi implanturi într-o singură şedinţă: One day implant concept. Şi să nu uităm că trauma cea mai mare în cazul pierderii dinţilor şi a purtării unei proteze mobile este trauma psihologică. Cu acest nou concept digital eliminăm ceea ce ne doare cel mai tare: depresia!

În concluzie, implanturile oferă o forţă de masticaţie mai mare, conservarea dinţilor naturali rămaşi, confort sporit şi îmbunătăţirea respectului de sine. Arată şi funcţionează ca un dinte natural.

Cât durează viaţa unui implant?

În primul şi în primul rând, durata de viaţă a unui implant ţine de cum avem grijă de el. Igiena aici joacă rolul principal – periuţa de dinţi şi airfloss-ul nu trebuie să lipsească din programul de igienă. Apa de gură şi spălatul pe dinţi după fiecare masă principală sunt reguli de bază. Eliminarea ticurilor vicioase precum scosul dopurilor cu dinții, rosul oaselor, trebuie să dispară din obiceiurile noastre. Este important ca toată lumea să ştie că ceea ce scoate sau distruge un dinte natural distruge şi un implant!

Să se respecte recomandările şi programul de controale pe care le stabileşte medicul. Din păcate, mulţi pacienţi se simt minunat şi dispar cu anii, nu mai vin la controalele anuale. Şi uite aşa apar ei , pacienţii cu probleme după 5-6 ani şi îşi aduc aminte de dentist. Sfatul meu este că dacă vor ca implanturile să dureze mai mult de 10 ani este ca dentistul să le devină prieten şi să-l viziteze de cel puţin 2 ori pe an.

Un alt factor care influenţează viaţa unui implant este bineînţeles alegerea pe care o facem când vine vorba de “ce implant să-mi pun?” Pacienţii fac un tur al cabinetelor medicale fie pe jos, fie online şi aleg. Ei aleg. Şi aleg implanturi ieftine pentru că tot implant se cheamă. Nu, categoric nu. Vreţi o durată lungă da viaţă a implantului aflaţi că nu toate implanturile îndeplinesc condiţiile necesare longevităţii!

La ce ar trebui să fie atent un pacient?

În primul rând pacientul trebuie să fie atent la toate sfaturile pre şi post implantare pe care i le dă medicul pentru această procedura. Să nu alerge după ce este mai ieftin. Aşa cum spuneam, nu toate implanturile sunt la fel chiar dacă le spunem implant. După 3, 4 sau 6 luni implanturile se protezează definitiv adică se pun dinții pe implanturi cum spun unii. Se pun coroanele pe implanturi. La ora actuală această etapă vine cu tehnici din ce în ce mai evoluate şi sofistificate având că scop tot lungirea vieţii implantului. De aceea şi în această etapă, sfatul medicului este foarte important pentru că el ştie cel mai bine pentru situaţia dată ce să aleagă pentru protezarea implantului. Oricât de mult s-ar informa pacientul pe internet aceste tehnologii noi de protezare nu pot fi înţelese şi departajate uşor fără a avea explicaţiile clare ale medicului în decizia finală de protezare. Deci, este foarte important cu ce protezăm la final implantul!

Să fie atent la igienă! Controalele anuale la stomatolog trebuie să nu lipsească!

Ce înseamnă implantologia digitală şi cu ce diferă ea faţă de cea clasică?

Diferă în primul rând prin precizie scăzând astfel rată eşecurilor şi crescând durata de viaţă a implanturilor. Implantologia digitală foloseşte un program care, pe baza analizei imaginilor tomografice şi plecând de la prefigurarea rezultatului final (a coroanelor sau punţilor finale) alege poziţia cea mai optimă de implantare în funcţie de dimensiunile şi densităţile osoase şi în funcţie de poziţia finală a restaurărilor dentare. Astfel, implantul va fi cuprins de os cât mai gros, dens şi sănătos. De asemenea,forţele ce vor acţiona în timpul masticatiei nu vor afecta negativ implantul. Este o tehnică completă şi complexă, de precizie şi siguranţă.

Toată programarea digitală se transferă în gură cu ajutorul unui ghid chirurgical. Această tehnologie ne permite protezarea imediată a implanturilor cu lucrări provizorii ce vor rămâne în gură 6-8 luni de zile. Pacientul pleacă cu implanturi şi dinţi în aceeaşi şedinţa! La această tehnică nu stai nici măcar o oră fără dinţi după ce s-a terminat intervenţia.

Există ieftin şi bun?

Unde există ieftin şi bun? Şi dacă există îţi pui întrebarea cât durează? Implanturile pe care le folosim noi au un raport calitate preţ corect şi le garantăm că produs autorizat. Noi avem încredere în produsele noastre şi ăsta este primul lucru care le garantează.

Cum afectează fumatul durata de viaţă a unui implant?

Fumatul nu numai că scade perioada de viaţă a unui implant, dar creşte rata eşecului la fumători. Nicotina produce vasoconstricție afectând fluxul sangvin în zona implantată. Practic ţesuturile nu se mai irigă cum trebuie şi pot apare complicaţii în vindecarea zonei implantate. În timp, la fumătorii înrăiţi fumatul duce la pierderea densităţii osoase, retracții osoase. Şi astfel scade viaţa implantului.
Se recomandă să se întrerupă fumatul cu o săptămână, două înainte de implantare şi după aceea să nu se fumeze cel puţin trei săptămâni pentru a se produce vindecarea osoasă în jurul implantului.

Ce le spuneţi celor care se tem de dureri? Cât durează o operaţie de one day implant şi cât durează recuperarea?

Celor care se tem de dureri le spun că nu au de ce. Foarte mulţi, după implantare, regretă că nu şi-au făcut implanturile mai din timp, că au amânat că s-au luat după nu ştiu cine. Aplicarea unui implant este o procedura foarte simplă şi netraumatică. Mai ales în sistemul One Day Implant unde nu se face niciun fel de tăietură, nu se pun fire. Pleci cu implantul, cu dintele, fără durere, fără umflături postoperatorii. Şi asta nu este reclamă este realitate. În cazul în care avem operaţii mai ample, cu adiții osoase cu implantări, care durează mai mult timp se pot face sedări cu anestezist în care pacientul poate dormi pe tot parcursul intervenţiei. Sedarea se poate folosi şi în intervenţii mai mici, dacă pacientului îi este foarte frică. O operaţie cu un implant durează între 30-60 min. Nici nu se poate folosi termenul de refacere pentru că pacientul nu suferă de nimic.

Cum decurge o asemenea operaţie?

Se face anestezia, se adaptează ghidul chirurgical, prin ghid se inserează implantul, iar la final se pune coroniţă provizorie pe implant. Foarte simplă este metoda One Day Implant.

Există tot feluri de mituri legate de implant. Ce le spuneți celor care se tem de “îmi respinge copul implantul”?

Numai în boli grave unde tratamentele duc la scăderea mare a imunităţii putem vorbi de o aşa zisă respingere. Adică, vindecarea post-implantară este afectată. Implanturile nu sunt respinse de organism. Oricum, pentru mine această afirmaţie nu există. Pentru mine implantul pe care îl aleg, tehnica de lucru şi respectarea regulilor postimplantare de către pacient scad rata de eşec foarte mult. Un implant nu se pune aşa orişicum… ai venit, te-am aşezat pe scaun şi ţi-am pus implanul. Există nişte paşi ce trebuie respectaţi. Se studiază cazul clinic pe radiografie şi pe computer tomograf, se face o apreciere cât mai corectă a situaţie, care este oferta de os şi mucoasă şi gradul de sănătate al lor, se face un istoric medical al pacientului, ce tratamente ia şi apoi se oferă soluţia de implantare. Pot spune că atunci când hotărâm implantarea mergem pe 99,99% succes!

Am pus implantul? Care sunt pașii care urmează dacă vorbim de igienă şi controalele la medic?

Aşa cum am mai spus igiena are un rol important în durata de viaţă a implantului. Periajul după fiecare masă, duşul bucal pentru curăţenia spaţiilor interdentare şi a gingiei, apa de gură, dental floss-ul nu trebuie să lipsească din obiceiul nostru de zi cu zi. Controalele la medic trebuiesc respectate. Medicul este cel care stabileşte numărul de controale pe an în funcţie de situaţia existentă. Dar, general valabil sunt minim două controale pe an. De asemenea şi parodontologul are un rol foarte important în viaţă implanturilor. Sigur unul din controale trebuie să fie la el. Implanturile se comportă ca dinții naturali şi vor fi afectate de boli ca şi ei şi dacă asta se cheamă parodontopatie în cazul dinţilor, la implanturi se cheamă implantită (afectarea ţesuturilor din jurul implantului).

Trebuie să avem grijă de implanturi ca şi de dinții naturali!

Cum lucrează echipa dumneavoastar ştiu că aveţi un chirurg excepţional şi lucraţi cu medic anestezist ATI?

Suntem o echipa de chirurgi şi implantologi excepţionalişi modeşti! 🙂 Şi când spun echipă, înseamnă că lucrăm în echipă! Există un coordonator medical care stabileşte împreună cu specialiştii planul de tratament urmând ca fiecare medic să lucreze pe specialitatea lui! Da, chirurgul este excepţional, iar anestezistul minunat, doar el ne face fericiţi şi pe noi medicii că lucrăm fără probleme şi pe el pacientul că se trezeşte rezolvat. Dar şi parodontologul, endodontul, ortodontul, proteticianul, odontologul şi eu suntem excepţionali! Pacienţii nu ştiu ce muncă de colaborare este în spatele oricărui tratament muncă ce duce la alegerea celui mai bun tratament pentru fiecare pacient în parte.

Un interviu sincer. Maticiuc, omul, nu legenda urbană

decembrie 19, 2016decembrie 19, 20166 comentarii

Nu e deloc cum mi-l imaginam. E timid. Pute de bun simț. Unde e dobitocul ăla de care scriau ziarele? Eram timorată de posibilele viitoare reacții ale oamenilor care or să creadă că încerc să îl “spăl”. Nu am ce să spăl. E un super băiat, iar acesta e un interviu sincer. De fapt, e o conversație între doi oameni care nu se urăsc, nu au nimic de împărțit, decât poate doar în sensul bun. Maticiuc, un burlac deloc convins, și-a deschis puțin sufletul pentru Fifi. Lectură plăcută!

Ăsta al câtelea interviu este pe care îl dai?

Nu le-am numărat. Stai să (îmi aprinde o țigară), dă-mi voie. Așa. Deci nu le-am numărat. Am dat un număr de interviuri la Tv, am dat un singur interviu pentru o revistă și anume pentru “Ok”. Așa, cu reportofonul pe masă, în rest nu. Am dat multe pentru emisiuni TV.

Dar ți-aduci aminte când te-a chemat prima dată cineva la televizor?

Normal. CHEMAT?! Doamne ferește! Deci eu… sunt personaj monden penibil din 2003… ‘4, ’5. Cam așa ceva. Șii.. ăă, de-atunci au început să curgă invitațiile. Deci eu am devenit personajul acesta penibilo monden, ți-am zis, prin 2003, 2004, în orice caz în perioada Gina. Și de-atunci au început să curgă invitațiile. Din ce în ce mai agresiv. Nu le-am acceptat niciodată. Primul pe care l-am acceptat a fost în 23 septembrie 2014, ziua lansării cărții. Ăla a fost primul acceptat. Că după aia m-am gândit la întrebarea ta. Că tu ai zis când…

Da’ te sunau și-ți ziceau, ce?

Mă sunau și-mi ziceau că și-ar dori să vin la ei în emisiune, și-ar dori să nu știu ce. Și eu le explicam că mi se pare un pic penibilă prezența mea acolo, pentru că nu stăpâneam nici un domeniu… M-a chemat și Tatulici, de exemplu. La emisiunea pe care o făcea pe B1, parcă. Adică mă chemau și la emisiuni mai serioase. Fiecare milita și fiecare… discursul era cam același: “Hai să-ți schimbăm imaginea.” Eu le ziceam: “Băi, uite care-i treaba, nu-mi doresc să-mi fie schimbată imaginea, pentru că nu-mi doresc o percepție publică.”

Dar prima fotografie într-un ziar de scandal ți-o amintești?

Da. Prima fotografie a fost… cred că în… nu mai țin minte… Era într-o revistă și era din perioada Gina Pistol și era cu Gina, la un eveniment în clubul Office. Mi-o amintesc. Și de-atunci a început toată tevatura asta.

A fost această avalanșă de emisiuni care mă voiau acolo că eram un personaj și sunt un personaj, asta e. Și cărora le-am spus că nu vin, mă rog, că nu știu în ce calitate vin și până la urmă am găsit o nouă variantă în care refuzam cel mai elegant, le spuneam: “Bă, uite, pe mine nu m-ajută. Cred că pe voi vă ajută. Cred că voi faceți rating dacă vin. Dacă mă ajutați și pe mine cu ceva la orfelinat, nu imi dați mie bani, susțineti un copil din orfelinat timp de un an, costul pe lună e 650 de euro, veniți, verificați ce am făcut cu banii. Un an îl ții tu pe banii tăi și după aia mă descurc eu.”

N-a vrut nimeni?

Nu. N-a vrut nimeni niciodată și atunci, prima mea apariție tv a fost, de aia știu data, 23 septembrie 2014, ziua lansării cărții. Pentru că era prima oară când aveam și eu ceva de spus. Eu eram în calitatea de: acel băiat care a reușit să publice o carte. O carte scrisă, cu coperțile cartonate și cu… înțelegi? Cartea aia fizică, pe care am reușit să o scriu… aveam ceva de spus. Bine, a fost și într-un mediu foarte ok. Mediu fiind ok, a fost cu atât mai apăsător pentru mine și anume a fost la Observatorul orei 16:00. Aveau cu invitat în studio și ăla a fost primul meu interviu, ever. Deci, îți dai seama. Eram live, nu un interviu înregistrat în care să zic, bă, dacă m-oi bâlbâi rău mă taie… nu. Era live, eram în studio la Observator, deci ceva super serios, nu eram la, nu știu, să-ncep și eu cu Capatos, cu Măruță, care, de bine de rău, e mai pe golănie, mai pe zona mea, știi?

Erai cu Mihaela Călin care e… super serioasă.

Da. Da. Era la ora 4, era acolo, eram pentru o emisiune serioasă, în live și era primul meu interviu ever. Am fost mort. Deci mort am fost, paralizat de groază. Știu că l-am sunat pe Chilian și i-am zis: “Băi Florine, ce dracu să fac?” Vroiam să beau ceva. Zic, bă, beau ceva, mă duc un pic băut să nu mai… am inima în gât și n-o să-mi iasă cuvintele, o să par cretinul de care s-a zis că sunt. Adică e evident asta. Adică o să fiu oligofren. De emoție. Și zic, beau sau iau o pastilă. Un Xanax sau ceva. Am auzit că te mai calmează. Zic să-mi mai calmeze din emoții. Și mi-a zis ceva foarte mișto și l-am ascultat. Mi-a zis: “Băi nebunule, sunt oameni în viața asta care se aruncă de pe clădiri, din avioane sau joacă toată averea într-o mână de poker, să mai simtă adrenalina care-o simți tu astăzi. O să-ți pară rău. E o adrenalină incredibilă pe care mulți o vânează. Se aruncă între rechini, se aruncă de pe clădiri, se duc, fac chestii doar ca să-și mai dea drogul, să și-l mai dea la nivelul acesta de doză. E o doză pe care… du-te, ia-o pe piept.”

Tu ai o relație specială cu mama ta și eu tot timpul m-am gândit. Am chestia asta știi, tot timpul mă gândesc, când citesc tot felul de nenorociri, mă gândesc că oamenii ăștia despre care se scrie au o mamă. Și mama vede, că multe chestii care apar în tabloide, se pornește de la un 1% și se face așa o poveste de-aia…

Corect. La mine, într-adevăr, chiar au fost exagerări mari. Pentru că atâția ani, nu știu, din 2013 până-n 2014, 11, poate 10 ani, 10 ani de scris și de păreri unilaterale. Adică niciodată nu a venit cu o contracarare din partea mea. Adică nu au vorbit unii și eu să mă duc în altă emisiune și să contracarez…

Dar ți-au cerut un punct de vedere?

Da.

Și n-ai dat? Ai zis, nu comentez…

Nu. N-am comentat pentru că dacă ar fi fost doar un punct de vedere ar fi fost unul scurt din care lumea… Eu ca să fi putut schimba o percepție ar fi trebuit să mă duc la televizor și să vorbesc liber. Cam cum vorbim noi acum, cât să vadă lumea, bă, uite, ok, e un băiat de bani gata. Că sunt. Sunt frate, sunt. Părinții mei au făcut bani. Am făcut si eu niște bani, dar am cheltuit mai mulți bani decât am făcut și atât timp cât cheltui mai mulți decât ai făcut, pentru că-i ai din familie înseamnă că ești… nu știu, cum vrei să-i zici, băiat de bani gata.

Mama ta ce-a zis în perioada aia? Aia de boom, în care erai peste tot.

Foarte, foarte afectată. Extrem. Extrem și, n-a reușit niciodată să treacă peste chestia asta. Adică, n-a reușit… spre exemplu, eu am reușit, ăă, aveam anumite emisiuni care mă tocau permanent. Adică erau emisiuni la care eram abonat. Erau câteva emsiuni de-astea care știam, adică puteam să zic, bă, nu trebuia să zic: “Bă o fi fost cu mine sau nu.” Puteam să dau pe emisiune și sigur era cu mine un pic. 5 minute, 3 minute, ceva. Eu am reușit să mă setez să nu mă mai uit. Adică, bă, ok, vorbesc în fiecare zi de mine, asta e. Eu o să mă duc undeva în timpul ăsta. Mama, nu. Mama se uita la tot. Și o întrebam la un moment dat: „Băi, știi ce o să zică, de ce te mai uiți?” și ea zicea: “Nu pot. Trebuie să văd ce spune de tine.” Da’ zic, știi ce-o să zică. Nu e ca și cum or să zică altceva.

Zi-mi cum a apărut cartea ta?

Au fost etape. Prima etapă a fost așa: Cu cartea asta m-am dus la unchiul meu. Unchiul meu este (nu știu dacă ți-am zis) scriitor. Și a scris, nu mai știu câte a scris. Cred că el nu mai știe dacă îl întrebi, 11, 12 cărți. Adică, la nivelul ăsta. Toată viața lui a scris la Dilema, la Cațavencu, la nu știu ce… A scris, împreună cu Radu Gabriel, începuturile grupului Vouă. Le scriau ei.

Și te-ai dus la el și i-ai zis… te-ai dus cu cartea scrisă sau că vrei să scrii?

M-am dus la el. Îl cheamă Tudor Călin Zărojanu și a lucrat la Tv și așa mai departe. Și eu m-am dus cu cartea la el, cartea am printat-o, era pe foi și am zis: “Băi, uite, asta am scris eu, ce părere ai?” Deci, au fost etape. Prima părere a fost a lui. Mi-a zis: “E bună. E ok, îmi place. Poate fi publicată, nu te faci de râs. Dar, zice, sunt un pic subiectiv…” Căutam persoane cât mai obiective.

De-alea cu creierul rece care să gândească și să…

Da. Pentru că, automat există niște probleme. Ăia din familie sau apropiați, automat sunt un pic subiectivi, dar în ideea de a fi mai iertători. Publicul are două direcții: cei care au o părere foarte clar definită despre tine, că ești un nenorocit, pot ori să rămână în zona aia, ori din cauză că așteptările lor erau atât de joase să li se pară cartea extraordinară doar pentru că e cât de cât ok. Și atunci… mă rog. Și el a trimis-o… mi-a zis: “Măi, am doi prieteni critici literari – el cunoscând pe toată lumea – un tip mai în vârstă și un tip mai tânăr, eu le trimit amândurora. Nu le spun că este cartea nepotului meu. Nu le spun nimic. Le spun că mi-a trimis-o cineva și vreau și o părere de la voi. Ăla a fost iar un moment când a răspuns dl Alex Ștefănescu și a fost ceva senzațional, că mi-a arătat Călin mailul. A trimis-o pe mail, a citit-o și i-a scris: “Căline, îmi pare rău să te dezamăgesc, mie îmi place.” Credea că lui Călin nu-i place. Fiind cu un pic de obscenități, un pic de nu știu ce…

Da, e destul de explicită.

…un pic de sex, un pic de așa… el credea că lui Călin nu-i place și că nu știe cum să mi-o dea. Și așa i-a și zis. I-a dat un mail scurt. “Bă, îmi pare rău să te dezamăgesc, mie îmi place. Are un pic de dinamism…”, nu știu ce, cam scurt. Nu-ți imagina că i-a dat un răspuns de 20 de pagini despre cartea mea. Nu. 2 cuvinte. “Bă, îmi pare rau să te dezamăgesc, nu prea pot să spun că nu-mi place, că îmi place.” Deci ăla a fost iar un moment care a contat enorm. M-a sunat Călin și mi-a zis Alex Ștefănescu, acesta e răspunsul lui. Și atunci, l-am căutat și i-am spus… el i-a spus: “Ce mă bucur, e nepotul meu.” Eu l-am căutat și l-am rugat să… dacă e de acord și dacă chiar i-a plăcut cartea să-mi scrie prefața.

El mi-a zis: “Mai mult decât atât. Alcătuiesc o colecție la editura All, mă ocup de o colecție a mea personal, te pot băga în ea.” Și s-a dovedit de mare folos pentru că alte edituri m-au refuzat. Deci, Alex a fost iar un moment. A fost unchimiu, Alex Ștefănescu și următorul a fost, care iar m-a impresionat așa și mi-a dat încredere și-așa, a fost Chinezu. Cristian China Birta, când a scris o chestie… De ce? Pentru că era un blogger care a scris ceva bine de cartea mea, fără să mă cunoască, fără să se fi intersectat vreodată, fără nimic efectiv. Deci am citit un review foarte mișto. Am mai citit review-uri mișto. Dar ăștia erau oameni cu care mă cunoșteam și atunci…

De la cineva total obiectiv.

Total obiectiv, un foarte mare blogger, adică…

Da, e Chinezu.

…oricum ai zice, oricum l-ai lua, e top 5 din orice unghi te-ai uita. Deci e top 5 în România și să vezi un review bun de la el care, mă rog, m-a făcut șobolan da’, lăsând la o parte asta, a zis că sunt un Ratatouille al scriiturii românești, că sunt ăla care, de fapt știe să nu știu ce, deși șobolanul știe să gătească, să pună ingredientele. Cum era ăsta, Ratatouille.

În cât timp ai scris-o?

Mi-e foarte greu să spun pentru că… cred că în vreo 2 ani. Pentru că eu scriam fără să știu că scriu. Dacă m-ai pune acum să mai scriu o carte, ceea ce îmi doresc să mai scriu, mi-e foarte greu. Nu știu când să-ncep, sunt un tip leneș. Nu fac de-astea, să scriu măcar o pagină pe zi. Plus că nu prea cred în astea. Adică, cum? În orice zi poți scrie o pagină bună? Cum? Adică nu știu cum, cum ar funcționa să scriu o carte. Și-atunci, eu 2 ani de zile scriam chestii în telefon, ceea ce fac și acum pe blog, numai că scriu și le dau drumul undeva. Le dau drumul în online. Era un fel de jurnal al meu pe care-l țineam și-l trimiteam prietenilor ca să se amuze. Adică, eu făceam ceva într-o seară, trăiam o seară, ajungeam acasă, pe canapea, întâmplător pe asta, scriam ce s-a întâmplat, cu chestii funny, cu nu știu ce și dădeam send la 3, 4 prieteni și dimineața când mă trezeam ăia aveau răspunsurile: “Bă ești nebun; Nu pot să cred…” și când s-a strâns destul de mult material, de-aia zic că nu știu în cât timp s-a strâns…

Da, te-ai gândit, hai să le strâng și să le pun…

Da. Prietenii mei mi-au zis: “Bă, ai făcut treaba asta, s-a strâns destul de mult de când citim de la tine, de ce nu faci ceva cu ele. Fă ceva cu ele.”

Eu mă regăsesc așa puțin în stilul tău pentru că și eu sunt timidă și cu foarte frică de penibil și tot timpul când scriu ceva pe blog…

Da, pentru că ne luptăm, pentru că tocmai ca să ascundem asta, știi, ai două variante: ori te lași în asta și nu știu ce… Da timidul acela adevărat, ăla ascunde tot. Îi va fi rușine și de faptul că-i timid. Și atunci o va ascunde printr-o mega extrovertire dacă vrei. Știi, adică… bă, cum ascunzi timiditatea? Exact invers. Da tu de fapt… N-am agățat nici o femeie în viața mea.

Au venit ele toate?

Ee, au venit pe dracu’. Am muncit pentru fiecare de mi-a dat sângele pe nas. N-a venit nici una. Dar n-am agățat la modul ăla. Adică să mă duc la o fată în discotecă, să spun: “Săru’mâna, ce faci? Bei ceva?” nici nu știu ce se zice.

Și-atunci, cum?

Prin interpuși. Adică, nu știu… Și-acum, e același lucru. Adică, nu s-a întâmplat nimic între timp. Deci, 36 de ani au trecut, nu s-a schimbat nimic.

Deci, nu te-ai dus niciodată să zici: “Bună, ce faci?”

Niciodată. Da. “Bună, eu sunt Codin, cum te numești?” sau „Bună, vrei să bei ceva?” sau “Bună, vrei să stai cu noi la masă?” sau “Bună, unde mergi, în ce direcție?” sau chestii de-astea. Depinde unde o vezi, pe stradă, în club, la bibliotecă… mă rog, la bibliotecă nu prea merg dar, înțelegi tu ce zic.

Mi se pare foarte tare asta.

Adică…

Adică, imaginea despre care vorbeam este alta…

NICIODATĂ în viața mea! Și adică, am avut multe ocazii în care multe mi-au zis: “Bă, ești nesimțit. Adică, stăteam, tot dădeam semne, tot… “

Și le-ai lăsat pe ele să facă primul pas?

Nu. N-au făcut primul pas. Pentru că nu sunt eu genul ăla. N-am genul ăla de corp ca să faci primul pas către mine, înțelegi ce spun? Adică, pur și simplu n-au făcut primul pas. Pur și simplu am căutat eu. În primul rând, mai în scris aveam tupeu. Da, de când a apărut Facebook-ul. Aflam cum o cheamă… lumea-i mică. Întrebam: “Cum o cheamă pe fata aia?” Alina Ionescu. Ok. Ajungeam acasă, o căutam, scriam: “Bună, te-am văzut aseară… “ nu știu ce, nu știu cum. Dar cea mai obișnuită era chestia: găseam un prieten comun, o cunoștință comună și ceream telefonul ei, dar cu acordul ei. Adică nu-i ceream lu’ ăla. Adică îi spuneam, aș vrea s-o întrebi pe dra cutare dacă mi-ar da și mie numărul ei de telefon. Moment în care ea mi-l dădea… treceam peste emoțiile de-a suna. Știi? Da, mă rog. Deci, n-am așa, nu m-am dus niciodată.

Te-au refuzat multe?

Ohoo. Îți dai seama că m-au refuzat multe. Da. M-au refuzat destul de multe. În schimb am, nu știu cum să zic, dacă mi-a plăcut cineva îndeajuns de mult și-am făcut destul de multe eforturi, am reușit. Așa, refuz, îți dai seama. Refuz îmi iau în fiecare zi cumva. Dar, apoi perseverez în direcția aia și, depinde, dacă la final, finalul e tot refuz sau nu. De câte ori am scris cuiva pe care nu cunoșteam și așa mai departe, oricum, m-am ferit de tot ce e clișeu. Îmi amintesc că, la un moment dat, i-am scris unei tipe de care-mi plăcea, i-am scris că… zic, ceva în genul: “Avem toți 10 cifre în numărul de telefon. Dacă pornim de la premiza pe care o știm că prima cifră a ta, ca și a mea, e zero, dă-mi șansa să le câștig pe celelalte nouă.” Și am făcut 9 chestii pentru care ea îmi dădea câte-o cifră.

Ce mișto.

Da.

Asta-ți zic. Adică…

Adică, da așa am început. N-am început cu “bună”. I-am zis, pornind de la premiza asta, eu vreau să scriu 9 chestii și dacă te conving că… așa. Prima dată i-am scris un text. A doua oară i-am scris o poezie, a treia oară l-am pus pe Chilian, la mine în casă, să-i cânte “10”, dar i-am modificat textul și cânta “10 cifre dacă i-ai da”, nu știu cum…

Asta cu “10”, cu Chilian, merge în orice situație…

Merge.

…adică, nu dai greș.

Da. Dar asta se potrivea foarte bine că erau cele 10 cifre de care aveam eu nevoie. Astea de la numărul de mobil. Deci i-a cântat așa… Odată, când eram beat și plecam din Vintage l-am rugat pe Bendeac, l-am filmat când explica el… Bun, nu știu ce, trebuie să-i mai dai una și el spunea (atunci mai aveam 3 de obținut) că: “Bă, dacă-i mai dai una, boul ăsta e atât de tâmpit încât o să sune la toate numerele, adică o să facă toate combinațiile și permutările de cifre, celelalte ultimele două…” asta a zis Bendeac. I-am zis, băi, spune-i ceva că nu mai știu ce să mai fac. Am scris text, am scris poezie, Chilian a cântat, fă ceva. Și a zis: “Dă-ncoace.” Și i-a făcut Bendeac o chestie foarte mișto în care zicea, băi, dă-i astea…

Și până la urmă ai obținut.

Numărul de telefon, da.

Te îndrăgostești repede?

Da. Acum depinde cum definim… îndrăgosteala, da.

Știi că e chestia aia. Se zice că de multe ori noi suntem într-o fază din aia de pre-îndrăgosteală. Suntem în dispoziția de a ne îndrăgosti și trece fix cineva și ai găsit obiectul îndrăgostelii.

De îndrăgostit, nu vorbim de iubit, vorbim strict de îndrăgostit, mă îndrăgostesc repede. Pentru că mă îndrăgostesc relativ ușor, pentru că mă îndrăgostesc de câte un atribut al unei femei, nu neapărat același. Adică nu am un stil de femeie cum arată, nu am o vârstă, am iubit fete și de 15 ani și de 45, 50. Adică, înțelegi? N-am o vârstă, n-am un fel de a arăta. Doar trebuie să excelezi în ceva. Trebuie să-mi placă foarte mult cum face ea nu știu ce. Actorie, să-ți dau un exemplu.

Deci, n-ai un…

Nu. Dar asta-i strict îndrăgosteala. După aia, ca să și iubești persoana respectivă, trebuie să te potrivești în mai multe privințe. Așa de îndrăgostit mă îndrăgostesc ușor.

Dar crezi că trebuie… adică, în relațiile tale au funcționat mai bine cele în care erați la fel? Sau cele în care ea era total diferită de tine?

Ăăm.. întrebare foarte bună. Și cred că pe long-term, și vorbim acum de relațiile mele de long-term, nu de când am încercat să am o relație și am stat o lună cu o tipă. Vorbim de relațiile long-term, de ani de zile și așa mai departe, au funcționat cele în care eram la fel ca și arie de interese. Nu neapărat ca fire. Adică, dacă eu eram vulcanic și ea era mai liniștită și invers, dar dacă nu aprecia că valorile nu erau aceleași, dacă nu aprecia aceleași lucruri, degeaba… Dacă unei tipe i-ar plăcea numai la concerte de-astea de house pe care le urăsc eu, cu bubuială și cu droguri și cu nu știu ce și eu aș fi un cinefil și ei nu i-ar plăcea filmele și nici teatrul… Adică, n-ai cum să reziști doar pe chestia de-asta gen e foarte mișto și nu știu cum dar… De fiecare dată când fac ceva, într-o zi de marți, într-o zi de duminică, într-o zi normală, când tu faci un efort să mergi la ea la, nu știu, ce-i place ei și ea în ziua următoare face un efort să meargă la ce-ți place ție și, de fapt, rezistăm fiecare orele alea doar să se termine, ca să-i facem plăcere celuilalt, nu poate să țină pe long-term.

Da, peste ce n-ai putea să treci într-o relație?

Sunt foarte mândru și orgolios și chestia cu înșelatul e… pentru mine e foarte așa… Dar, pentru că am citit cărți și…

Ești paranoic?

Nu.

În sensul ăsta. Adică te gândești, bă asta…

Nu.

Care-i semnalul care te blochează? Gen: “Băi, eu cu asta nu pot”.

A, bine, acum, dacă vorbim de defecte, sunt niște chestii peste care… fără de care nu pot. Nu știu… simțul umorului. Dacă n-are m-am nenorocit. Adică, nu. Și când spui simțul umorului, simțul umorului include inteligența. Dacă are un stil al umorului pe stilul meu, un pic mai rafinat, nu știu cum, sau măcar de nivelul meu, nu spun mai sus. Da măcar la același nivel. Dar dacă-l are pe-ăla include și-o inteligență apropiată de-a mea. C-altfel n-ar înțelege să râdă. Pe când reciproca nu-i valabilă. Poate să fie inteligentă, dar fără simțul umorului. Dar cu simțul umorului și să nu fie inteligentă nu se poate. Deci, chestia asta cu umorul, pentru mine este foarte importantă. Că include și inteligența și include multe chestii.

Ai ieșit vreodată dintr-o relație ca să eviți părțile nasoale de pe final? Ai făcut vreodată asta?

Da, am făcut. Am făcut dar am și regretat. Pentru că am făcut-o chiar deseori cu niște fete pe care le iubeam dar, credeam eu, pe long-term nu sunt potrivite pentru mine, sau ca soție, ca mamă… nu le vedeam acolo, dar le iubeam cinstit. Și le-am părăsit într-o chestie de-asta, efectiv. Eram undeva sus, nu începusem poate nici coborârea asta deloc, o iubeam și, efectiv, strict cerebral îi spuneam: “Au trecut destule luni (chiar ani, adică vorbim de relații serioase), e timpul să mergem pe drumuri separate.” Mi-era greu. Adică, de multe ori, când lași să coboare nu mai suferi. Adică, în ziua în care o vezi cu altul ești… du.. du-te… bine că… Pe când dacă… când ești sus și zici: “Băi, știi ceva, cred că nu suntem făcuți unul pentru altul…” urmează un drum plin de suferințe la chestia aia. Și eu am trecut prin asta. Știu ce…

Ai suferit mult, după fiecare? Vorbim aici strict de femeile pe care le-ai iubit foarte tare.

Nu după fiecare. Dar am suferit mult după câteva pe care le-am iubit tare. Am suferit mult, da. Pentru că…

Și îți faci… te gândești că ai fi putut fi tu mai bun sau dai vina pe ea?

Îhm… Eu am o… am o problemă prin care trec, de câte ori nu sunt cu ea (și spun acum ea la modul general) mi-e dor de ea și de câte ori sunt cu ea, mi-e dor de mine. Adică, am o chestie de-asta, când sunt într-o relație îmi înfrânez anumite porniri care, într-un fel e normal, fiecare om într-un nivel sau altul își înfrânează anumite porniri când este într-o relație, nu? De-aia ești într-o relație. Să faci niște chestii, niște compromisuri, niște…

Pentru că eu cred că, de multe ori, cele mai multe relații se strică pentru că oamenii nu-și respectă exact ce spui tu, intimitatea aia, știi? E ca în cântecul ăla a lui Chirilă, știi? “Când ne-am cunoscut dansai pe masă la Vama Veche, după care te-ai transformat în…” și cred că de foarte multe ori, femeile greșesc aici foarte, foarte tare, pentru că ele au chestia asta de fixing, știi? Adică, bă, l-am luat pe-ăsta, îl vindec io, îl repar, îl fac io, au eșuat 100 înainte dar io, o să pot io.

Eu am o vorbă. “Aș vrea să fiu iubit în ciuda defectelor mele, nu pentru calitățile mele.” Cred că fiecare om are niște calități, știu asta. Sunt convins că fiecare dintre noi avem niște calități. Și cred că, pentru acele calități ale noastre, cred că ne poate iubi foarte multă lume. Adică, eu cred că pentru calitățile tale Fifi, te pot iubi 2000 de bărbați. Deci când spui sunt așa, sunt așa, sunt așa… Te iubesc! Mor! Vreau să mă iubești ÎN POFIDA defectelor mele. Adică eu aș vrea să-ți prezint întâi defectele, să-mi spui dacă mă poți iubi așa. Pentru că, cu calități… Da, am și eu câteva calități, nu știu, sunt… whatever. Pentru acele mici calități ale mele mă pot iubi foarte multe femei. Dar aș vrea, când mă iubesc, nu știu cum să zic, să afle destul de repede și părțile negative, defectele și să fie sigure că pot iubi cu tot cu alea.

Te cerți? Rău?

Depinde de parteneră. Am avut partenere care cumva, păreau că iubesc asta. Efectiv păreau că iubesc asta și altele care nu. Eu, personal, sunt tipul de om împăciuitor. Atât de des las de la mine încât pare că sunt sub papuc. Adică eu sunt genul care dacă acum vrei să-mi spui că avem o problemă c-am lăsat scrumierele astea și cafelele astea pe-aicea și nu știu ce, mă duc și le strâng. Și zic da, poate că trebuia să le strâng eu. Știi, eu sunt genul care peste conflictele mici încerc să trec ca să nu mă încarc energetic negativ. La al cincilea… am o limită când izbucnesc. În momentul ăla s-a terminat și de multe ori atunci se întorcea iar roata și încerca ea să mă împace…

Dar pe momentul de ceartă în care te superi foarte, foarte tare… Taci? Pe ideea că tăcerea e cea mai bună pedeapsă dacă ea a greșit sau îi faci scandal?

Ăăm… nu-ș dacă… adică, de tăcut nu tac. Nu știu dacă scandal, tocmai neplăcându-mi… Dar eu întotdeauna spun… eu n-am fost genul care… În general, cred că așa sunt bărbații. Bărbații spun mai pe față. Adică eu am spus întotdeauna: “Îmi doresc să faci asta, îmi doresc să nu faci asta, mi-aș dori să nu mă superi cu asta.” Eu încerc să prevăd unde… Nu sunt ca femeile care, în general… “Sper să ghicească ce-mi doresc, să știe că n-aș vrea să se ducă acolo fără mine.” Nu, eu îi spun: “Băi, uite…”

Da, ești gelos?

Ăăm.. da. Sunt gelos. Dar, iarăși e o chestie de… depinde cu cine te compari. Comparându-mă cu anumite persoane nu sunt gelos deloc, iar comparându-mă cu altele sunt foarte gelos. Adică, depinde și de experiențele pe care le-a avut partenera mea în trecut. Câteodată mi-au spus: “Băi nu, ești foarte ok, ești relaxat..” alteori mi-au spus: “Doamne, ești de o gelozie incredibilă.” Eu purtându-mă la fel cu toate, dar depinde ce-au cunoscut în urmă. Tot timpul depinde cu ce te compari. E ca întrebarea aia: “Ești bogat?” Cum răspunzi? Depinde cu cine te compari.

Dar ai încercat vreodată, adică, spre exemplu, ești cu cineva într-o relație și te desparți și ca să te vindeci te-ai vindecat cu altcineva sau ți-ai luat tu o perioadă în care să te pui pe linie?

Niciodată nu m-am vindecat cu altcineva. Că asta-ți spuneam. Nu mi s-a întâmplat ca după o relație să-mi fac altă relație.

Știi că sunt persoane care sunt absolut incapabile…

Știu asta. Oricum, în general, cred că se întâmplă și la băieți, dar în general la femei se întâmplă treaba asta. Eu am spus întotdeauna că, am și scris undeva, femeia e ca maimuța. Nu dă drumul la o cracă până n-a prins-o pe cealaltă. Și nu dă drumu’ la aia până n-o prinde pe următoarea. Și următoarea liană și următoarea cracă… așa e. Cumva are nevoie să fie tot timpul să simtă că are un sprijin undeva. Noi câteodată dăm drumul.

Cât ai fost cel mai mult singur?

2 ani.

Și nu ți-a fost greu? Adică, ok, sexul…

Eu când spun singur mă refer la faptul că n-am avut pe nimeni în suflet.

Păi, da. ne referim la…

Mai am o vorbă: “Always single, never alone.” Adică, cumva, știi…

Dar relațiile astea pasagere pe care le ai în perioadele astea de singurătate, cât îți acoperă ele, afectiv…?

Foarte puțin. Foarte puțin. Dar, repet, nu am ce face. Nu e ca și cum: “Bă ar trebui și tu să..” n-am ce să fac. Când ies dintr-o relație în care am iubit rău, eu cumva, eu sunt în căutarea dragostei în fiecare zi. Adică, nu am un baraj din ăla, nu pun eu un blocaj sau un perete. Spun: “Nu. Ar trebui o perioadă să trăiesc viața, să mai…” Nuu. Eu m-aș putea îndrăgosti foarte tare a doua zi încât s-o văd pe cealaltă din urmă chiar și însoțită și să nu-mi pese, o, ce bine ar fi. N-am nici o problemă. Îmi doresc. Dar nu pot. Și mă…

Da a fost vreuna pentru care și acum dacă o vezi cu altcineva suferi?

Ăă..

Ai așa, o…

Îhm.. nu. Adică, eu m-am despărțit de iubita mea în vara asta, în iulie și doar de ea pot spune asta. Ea e totuși ultima. Adică, nu am una din trecutul trecut de care să zic, bă, dacă o văd mai am așa o strângere de inimă. Nu. Pur și simplu ce înseamnă trecut, trecut le văd ca pe niște bune prietene cu care am rămas…

Dar, dacă ar fi să te gândești, care crezi că e cea mai mare greșeală pe care o fac femeile din iubire?

A, cea mai mare greșeală. Asta e interesant. Păi, sunt… nu știu acum să le clasific. E chestia asta că, ăă, mergând așa din cracă-n cracă n-au această tărie. Foarte multe dintre ele. Nu au această tărie să spună, bă, tu nu ești ok ca băiat, te părăsesc și oi vedea eu ce-oi face. Ăă, tu m-ai înșelat, eu m-am supărat, te părăsesc și oi vedea eu ce-oi face. Ele cumva se încarcă și din momentul ăla, în interior, ele te-au părăsit (tu habar n-ai) și spun că te iartă și se combină ele și cumva, ajung să te facă să te simți (devenind cele care înșeală) aproape să-ți pară rău cumva. Că zici, bă, până la urmă ce s-a… Dar de fapt, ea în sufletul ei te părăsise deja, cumva. Asta mi se pare cumva o greșeală. Adică, băi, asumați-vă, că nu-i ok. Femeia știe în interiorul ei că nu-i ok, ea este deja în căutarea unui nou partener, dar pe tine nu te lasă.

Exact chestia cu craca pe care o spuneai tu.

Da. La noi, nu. Deci asta ar fi una. Un tip de greșeală. Pentru că ajunge, fiecare femeie să fie o tipă care la viața ei a înșelat și care va fi judecată în relațiile ei viitoare. Bă, stai puțin, pe-ăla l-ai înșelat? “Da. Dar știi că, de fapt, el de vreo 2 luni nu mai îmi dădea atenție…” Bun. Și de ce nu l-ai părăsit când nu-ți mai dădea atenție de 2 luni?! “C-am zis să caut și te-am găsit pe tine.” Bun și, înainte, pe-ăla l-ai înșelat? “Da, dar știi, mă înșelase el cu 1 an în urmă.” Și de ce nu l-ai părăsit câd te-a înșelat? “Nu. L-am iertat până mi-am găsit eu un iubit.” Păi stai mă puțin…

Femeile din ziua de azi crezi că mint prea mult?

Eu n-am zis… s-ar putea să fie adevărat că bărbații mint mai mult, nu contest. Singura chestie și poate de-aia și mint e că, nu cred că există bărbat care să nu înșele. Nu cred. Și pentru că am foarte mulți prieteni, unii dintre ei însurați de zeci de ani și par perfecți, chiar par perfecți, dar fiecare dintre ei au câte o mică refulare sau o mică chestie, undeva, ceva.

Deci în fiecare dulap e un schelet ?

Și-atunci, poate de-aia. Eu cred că e o chestie de-asta… e vorba de instinctul primar și de genă.

Adică tu crezi că bărbații înșală pentru că așa sunt ei ca genă, ca animal, că nu știu ce, pe când la femei este o alegere.

Femeia, dacă înșală, înșală din alte motive. Înșală de multe ori în speranța de-a prinde cealaltă victimă, nu de a… nu e un „hit and run”, ca la băieți. Noi putem înșela fără să sărutam. Ba chiar am prefera de multe ori. De multe ori, înșelatul nostru… sărutăm ca să putem înșela. Să ne lase cealaltă să ajungem… Dar noi putem înșela fără să sărutăm, fără să știm numele, fără să mai sunăm, fără nici o poveste…

Ai putea să fii vreodată cu o femeie care e mai proastă decât tine?

Nu pot fi cu o femeie mult mai proastă, nu pot fi nici cu o femeie mult mai inteligentă. Mi-ar plăcea să fiu cu o femeie un pic mai inteligentă, să mă tragă un pic în sus, dar dacă este mult mai inteligentă și asta ne desparte cumva drumurile și interesele… Eu nu pot în fiecare zi să citesc, nu știu, cei care ar vrea ea să… știi?

Da, da, da…

Adică, aș face niște eforturi care într-o bună zi m-ar obosi să fac ce vrea ea.

Ai 36 de ani și nici un copil. Nu te gândești la asta?

Am 36 de copii la orfelinat. ( notă: Codin se ocupă împreună cu mama lui de un orfelinat în care au crescut până acum peste 8 mii de copii)

Dar copilul tău?

Îmi doresc foarte, foarte, foarte mult.

Știi, te gândești că, eu tot timpul zic, chestia asta mi se pare într-un fel nasol, depinde cum te poziționezi tu ca bărbat, eu tot timpul mă gândesc, băi (sunt filme și au fost situații și în viață), vine una la ușă și zice: „Pisi, îți mai aduci tu aminte noaptea aia? E, iată copilul.”

Ar fi cel mai fericit moment din viața mea.

Să te trezești așa cu…

Așa. Ar fi cel mai fericit moment din viața mea.

Da-ți dorești un copil foarte tare.

Foarte mult. Foarte, foarte, foarte mult îmi doresc.

Foarte, foarte mult dar nu ai găsit pe cineva care să vrea, sau aștepți mama copilului care trebuie să aibă niște calități și…

Am o problemă. Sunt într-un anumit fel. Trăiesc un anumit stil în viață, nu vreau să-l schimb total și nu prea cred în căsătorie. Statistic, după ultimul recensământ din România, rata divorțurilor este de 50%. Dacă rata divorțurilor este 50% în România, pe un calcul strict logic, probabil că în București e…

Mult mai mare, da.

…70%. Pentru că Bucureștiul trage adică, față de alte orășele mici și sătulețe unde totuși locurile, biserica și sărăcia… Dacă în București e 70% în lumea mea e 90. Adică în București are și el cartiere ca Drumul Taberei, Pantelimon în care sunt oameni ce plătesc pe un apartament de 2 camere toată viața lor cu două salarii un credit, adică ei nu se pot despărți și dacă se înșală, se prind, nu divorțează ca să termine creditul, să termine de plătit ratele și nu pleacă unul de acasă. Așa ajung să se și împace doi ani mai târziu. Sunt ca-n filmele alea…

Dar femeia care îți va face ție un copil trebuie să fie neapărat soția ta?

Ăăă…( râde)

Te-ai însura?

Nu. Asta spun. Că nu prea cred în căsătorie. Cred că voi ajunge să divorțez, statistic. Adică, strict statistic. Ok. Poate să se întâmple, să fii tu ăia 3% care-au mai rămas.

Da ai fost… ai avut vreun moment în care ai fost foarte aproape să faci asta? Să te căsătorești.

Nu. Să mă căsătoresc nu, dar cu ultimele iubite și mai ales cu ultima (vorbesc de asta cu care s-a terminat în iulie, care a fost de 3 ani, deci de la 33) am avut discuții. Adică mi-am dorit și-am tot pus problema. Îhm, da. Îmi doresc foarte mult și-am încercat mereu. Chestia cu copilul, îmi doresc foarte mult să avem un copil. 1, 2, 3 nu știu. Zic… Dar, e o problemă de siguranță. Femeile vor căsătoria pentru siguranță.

Ai zile în care ești foarte trist?

Normal. Că toată lumea. Am, dar…

Ce te întristează pe tine cel mai tare?

Eu, la bază, sunt un om fericit, știi? Adică, chiar și în zilele când am fost trist știu la ce să mă gândesc și știu la ce… Întotdeauna trebuie să privești în sus atunci când ai nevoie să-ți găsești forța de muncă, și-așa. Și zici: „Băi, pot mai mult. Uite ce face ăla, uite ce nu știu ce” și trebuie să privești în jos în zilele în care te simți trist și simți că ai niște probleme, te uiți un pic în jos, vezi care sunt adevăratele probleme ale acestei vieți, te scuturi și zici: „Doamne, îți mulțumesc! Am uitat că nu am nici o problemă. Uitasem că nu am nici o problemă. Mi se părea chestia asta că… soția mea e acum în pat cu doi negri, credeam că e o problemă. Prostia mea, o identificam ca pe o problemă. E nimic! Bag divorț, părăsesc, mă duc la film și încep să râd.” N-am de fapt nici o problemă. Când te uiți la adevărații oameni cu adevărate probleme.

Dar ai fost vreodată cu adevărat deprimat?

Nu. Nici deprimat și nici plictisit. Cred că oamenii care se plictisesc sunt niște oameni cu adevărat reduși. Ca și inteligență, ca și imaginație. Eu nu m-am plictisit niciodată. Nicăieri nu mă plictisesc. Sunt eu cu mine. Adică, poți să mă lași oriunde.

Te simți bine tu cu tine.

Da, da. Dar nu există să mă plictisesc. Tot timpul am ceva de făcut, de scris, de nu știu ce. Nu există gen: „Băi, am momente în care stau așa în casă și nu știu ce să fac.” Nu există. N-am avut 1 minut să zic, bă nu știu ce să fac. Mă sperie oamenii care nu știu ce să facă. Cum adică nu știu? Eu, când pleci tu acum o să mă culc. pentru că am fost dimineață la primărie și a trebuit să mă trezesc devreme. Mă culc o oră, două. Aia nu înseamnă plictiseală. După aia mă trezesc și fac nu știu ce. Mă duc la sală. Fac nu știu cum. Adică, nu există un moment în care să stau așa și să nu știu ce să fac.

Dar pe tine ca om. Ca om, nu ca bărbat, ce te face pe tine cel mai fericit? Adică, care a fost momentul în care tu, că sunt sigură că ai niște momente în care te gândești: „Băi, atunci am fost cel mai fericit.” Eu nu cred în asta cu suntem fericiți non stop. Nu cred. Că sunt niște momente, în care trăim niște lucruri.

Ai niște momente de excelare, dar eu cred, îți spun și momentele în care am excelat, în care fericirea a fost mai exagerată. Dar eu cred că chestia cu fericit tot timpul se poate și ți-o poți antrena. E o chestie de… un pic de yoghini. Dacă tu te gândești mereu că ești bine și de fapt noi suntem bine. Noi doi și nu numai. Și încă câțiva oameni de aici din jur, pentru că sunt niște chestii atât de basic să fii bine. Adică trebuie să fii sănătos, tu și ai tăi. Dacă deja ai asta, ai mult. Pentru că, într-o bună zi, Dumnezeu poate să-ți arate cum e să nu ai asta, să nu fii sănătos tu și ai tăi și-atunci să zici: „Băi, până ieri, până să aflu vestea asta, eram cel mai fericit om din lume doar că nu știam. Eram un cretin. Care mi se părea că m-am întristat că m-am îngrășat, mă-întristam că nu știu cine nu-mi răspunde la mesaj… ” adică niște chestii din astea… Băi și niște tristeți reale. M-am îngrășat, arăt ca un porc. Băi și se instala ceva așa, știi? De fapt aia nu era nimic. Adică, ești nebun. Nu e nimic. Deci, cred că se poate antrena asta cu fericirea, dar există și niște culmi de care o să-ți povestesc.

Dar te-ai gândit vreodată cum ar fi fost dacă nu ai fi avut bani?

Da, m-am gândit la ce se întâmpla dacă n-aveam bani și o să-ți povestesc acum, pe scurt, adică în două cuvinte. Face parte din normalitate, știi? Încă trăim sub acel… mai avem încă din umbra aceea a comunismului în care nu am avut. Încă, generația părinților mei, chiar și-a mea. Câțiva s-au desprins un pic din a mea și au înțeles că nu trebuie să aibă proprietăți. Adică au înțeles că proprietatea e altceva. Adică, părinții mei, dacă n-au o casă a lor o iau razna. Adică, cum, e casa mea. Eu știu că poți să ai 20 de spații comerciale pe cea mai bună stradă din București la închiriat și tu să trăiești în chirie toată viața. Și să te muți când apare un apartament mai interesant și ceva mai târziu să zici: „Nu mai vreau aici, vreau acolo.” Așa fac toți bogații lumii. La noi, bogații locuiesc în propriile lor case, unde au ei acte pe ele și unde vecina de sus merge în tocuri toată noaptea și n-au ce să facă, că și aia e proprietară. Pe când dacă era chiriaș spunea: „Hm, aia de sus mă enervează. Eu mă mut. ” Ei nu se pot muta. Ei acolo mor. Deci trăim niște chestii, niște reminiscențe ale comunismului unde nu s-a avut și acum trebuie să avem.

Care este cea mai puternică amintire pe care o ai tu, din copilăria ta?

Ăă… Din copilăria îndepărtată… am crescut până la 12 ani fără tată. Tata fiind diplomat de meserie, pleca câte 4 ani la câte-un post. A fost unul dintre cei mai tineri ambasadori ai țării, avea 29 de ani. Și aveam o relație la distanță cu el. Ne trimiteam scrisori. Le am și acum, pe cele pe care el mi le trimitea. Nu le am și pe cele pe care i le trimiteam eu. Și țin minte că așteptam scrisorile alea. Îmi povestea… aia era relația mea, cumva. Venea acasă în fiecare an. Vara, sau nu știu, când avea voie. Eu nu aveam voie să mă duc la el. Pentru că ne ținea comunismul ca să fie sigur că se întoarce și rămâne fidel țării. Eu trebuia să fiu aici gaj. Dar, am amintirea asta de când eram mic, cu scrisorile.

Dar n-ai suferit, pentru faptul că el era așa departe?

Nu. Că nu știam altfel. Suferi când ai un termen de comparație. Nu știam altceva. După revoluție, când aveam 9, 10 ani, când am putut să plec și am plecat în Libia, ceea ce pentru un copil de 9, 10 ani să pleci undeva afară, în Libia, părea ca… Deci nu e New York-ul astăzi ce era pentru mine Tripoli atunci. Ca și comparație.

Câți prieteni ai în cercul intim, în acel “circle of trust”?

8, 9… Adică, nu i-am numărat.

Da, ai oameni cu care ai plecat de la 20 de ani?

Da, da, da. Da. În cercul acesta am oameni cu care am plecat din prima zi de facultate. Am chiar și un prieten pe care l-am cunoscut în prima zi de facultate, cu care am rămas împreună până azi.

Dar când cunoști pe cineva…

Am și prieteni mai recenți, care-mi sunt foarte apropiați. De 3 ani, de 4 ani, de 12 ani…

Ai avut și dezamăgiri? Legat de prietenie. Cum pornești într-o relație de prietenie? De exemplu, mă cunoști pe mine. Te uiți la mine și te gândești: Băi, Fifi e mișto. Îi dau 100% încredere…

100%. Dacă pornesc dau 100%. Adică, știi cum. Are și avantaje și dezavantaje. Are avantajul că, cunoști oameni, te simți bine, nu știu ce… și ai dezavantajul că, adică, când n-ai gardă deloc viața e într-un fel, dar într-adevăr poți fi dezamăgit ușor, iar când garda e foarte sus, ești mai singur, mai ursuz, mai nu știu ce, dar…

Și-ai avut mari dezamăgiri?

Am avut. Cum e și vorba: “Cu prietenii apropiați nu te cerți decât de la femei și de la bani.” Vorbim de prietenii foarte apropiați. Nu prea există alte certuri. Adică, ce-ar fi putut să-mi facă. Și-am avut unul așa, unul așa.

Dar nu te gândești că în lumea asta în care ești tu, te-ai gândit vreodată că este o lume superficială și oamenii ăia nu sunt chiar cum se prezintă ei a fi? Nu te gândești că oamenii nu sunt cum se prezintă ei de fapt? Asta apropo de faptul că tu le dai 100% încredere de la început.

Nu cred în stereotipiile cu lumea asta. Adică, în lumea mea sunt la fel de mulți farisei ca și în lumea ta. La fel de mulți impostori ca și în lumea zidarului din colț, la fel de mulți oameni foarte buni, la fel de mulți oameni needucați.

Cum răspunzi la răutate? Că sunt oameni răi, care fac rău…

Mă sperie. Am spus întotdeauna că îmi e mai frică de cel care vrea să-mi zgârie mașina decât de cel care vrea să mă fure. Mult mai frică.

De ce?

Pentru că este ăla rău, în formă pură, pe fond de frustrare și așa mai departe, un rău pe care nu-l înțelegi și nu știi cum să te ferești de el. De ăla care vrea să ți-o fure știi. Ai niște reguli, unde ții talonul, unde ții cheia, cum parchezi. E o luptă a ta cu el în fiecare zi. Pentru că el vrea să ți-o fure în fiecare zi și tu vrei să nu ți-o fure. Dar știi de ce vrea să ți-o fure. Tu poți să-l înțelegi pe el. Că vrea să ți-o fure, s-o vândă și să obțină niște bani. El cu asta se ocupă. Și el poate să te înțeleagă pe tine că nu. Pe când ăla care vine cu un cui în mână nu îl înțelegi, nu poți să-i cuprinzi mintea în nici un fel și de-aia nu știi cum să te ferești de el.

Care a fost cel mai frumos lucru pe care l-a făcut vreodată un prieten pentru tine?

Am prieteni, pentru că sunt unii și foarte vechi și-așa mai departe, nivelele financiare sunt diferite. Adică, am prieteni și care sunt foarte săraci și care sunt de nivel mediu și cu foarte mulți bani, adică sunt de toate felurile. Și am fost impresionat întotdeauna când un anumit prieten care nu are bani a făcut niște eforturi supra omenești de a face ceva care să mă bucure. Și de multe ori, acel ceva care să mă bucure nu era neapărat un cadou de ziua mea, dar era gen, fac un efort să vină acolo unde sunt eu.

Te uiți la bani, în relațiile cu femeile? Adică ești genul care: “Îi cumpăr o mașină, îi cumpăr un magazin…” sau ești mai ponderat?

Încerc întotdeauna să mențin un raport. Adică, eu întotdeauna am făcut gesturi pentru fetele cu care am fost, iubitele mele, din ce în ce în ce mai mari cu cât relația era mai… adică, n-aș vrea să fac niște gesturi extraordinare din prima zi ca mai apoi să regret. Mi se pare că cel mai greu ar fi să regret.

Dar te-ai gândit vreodată că făcând gesturile astea ea s-ar gândi că tu vrei s-o cumperi?

Nu. Am lăsat tot timpul chestia asta la o parte. N-am stat să mă focusez pe asta.

Nu te-ai gândit?

Nu. Pentru că dacă stai să te gândești o iei razna. Toată lumea m-a întrebat: “Băi, dar te gândești că te vrea pentru bani?” Întrebarea clasică. Nu. Cred că sunt un pachet, cred că toți suntem un pachet de calități și defecte pe care le avem…

Dar sunt femei, puține, care nu au latura asta materială. Adică nu sunt impresionate de bani.

Sunt, sunt. Da. Corect.

Și cum reacționezi când e una care nu vrea cadouri, nu vrea aia, nu vrea aia…

Eu tot timpul am încercat să, ca în prima zi, să o cuceresc într-un fel. Și vezi ceea ce… încerci pe mai multe părți până vezi ce o face să zâmbească cumva. Adică, trebuie să găsești o cale.

Am trăit și opusul. Am trăit și experiența unei fete care a venit la mine, într-un club, să-mi ceară un foc. A venit cu o țigară, eu fumam trabuc –era perioada în care se fuma în cluburi adică, those days, știi tu – a venit la mine și mi-a cerut un foc, și-a dat seama că o să am, eu fumam deja trabuc. Și-a aprins aia, foarte mișto era, ceva foarte mișto, dar eu ți-am zis că n-am agățat niciodată pe nimeni. N-am avut curajul, după ce i-am dat focul să zic: “Hei, dar cum te cheamă, vrei să..?” Am rămas așa… Că eu tot timpul sunt în situația aia: dacă vrea doar foc. Știi?

Da, da, da.

Dacă deranjez, știi? Dacă îmi zice: “Bănuiesc că dacă ți-am cerut foc acum trebuie să-mi ceri și numărul de telefon. Porcule! Pentru un foc vrei să…”

Acum îți dai seama că-ți strici firma cu asta. Că mi-ai spus asta.

Nu mă interesează. I-am dat foc, mi-a aprins țigara, a mai stat efectiv preț de 3 secunde și eu am rămas blocat și femeia a avut și ea un spirit, mi-a dat țigara și-a zis: “Acum ia-o. Eu nu fumez.” Și-atunci am zis, gata. Am înțeles că ea venise cu un scop. Adică a luat și ea o țigară de la cineva și-a aprins-o și a zis: “Poftim. Acum ia-o, că nu fumez.”

În exercițiul ăsta al tău, adică schimbarea asta care a apărut în viața ta, cu cartea, din punctul meu de vedere, tu ești un personaj înainte și după carte. Lumea după carte a început să te vadă. Cum ziceai tu, stai bă că ăsta nu e chiar așa, stai că…

Da. Au început sa ia contact cu mine direct. Până atunci ei nu luau contact cu mine direct. Luau contact cu niște jurnaliști care povesteau despre mine, 90% fără să mă cunoască. 10% poate mă văzuseră…

Dar nu te deranjează asta, că lumea te judecă fără să te cunoască?

Mă deranjează foarte mult și că nu e apă în Africa. Sunt niște realități ale vieții pe care le iau așa cum sunt.

Da haterii? Ăia care te înjură? Cum ziceai tu? Sunt cei mai buni…

Ăia sunt cei mai buni PR ai mei. 🙂 Normal că mă deranja. Atât timp cât eu nu aveam nimic de spus și așa mai departe, eram judecat și cu o imagine făurită doar de o parte a presei, care nici ăia nu mă cunoșteau dar făceau ei niște presupuneri, spuneau niște chestii. Ușor, ușor acum oamenii m-au mai cunoscut. Am cunoscut foarte mulți oameni din presă și așa mai departe, cărora poate le-am schimbat părerea și nu știu ce. Ăă, ce să zic. Acum, în situația de față, de bine de rău, mă mai duc la câteva emisiuni. Oamenii mă văd și mă aud. Scriu pe blog. Care blog e raportat la Facebook și oamenii ajung să citească acolo. Unora le place, altora nu. Există și hateri, care într-adevăr sunt cei mai buni PR pentru că ei creează agitația în jurul unui subiect. În momentul în care scriu ceva și 3 cuvinte dacă scriu pe Facebook, în momentul în care există și păreri contra și nu știu ce, atunci se creează o emulație și devine viral subiectul. Că, dle, lumea trebuie să vorbească despre ceva.

În momentul ăsta care este cel mai mare vis al tău? Ce n-ai făcut si-ai vrea să faci?

A, sunt multe. Dacă n-aș avea multe din astea aș înnebuni, îți dai seama. Nu știu cât de departe vrei să mă duc. Adică, sunt visuri la care aș îndrăzni să sper și visuri la care nici nu îndrăznesc să visez. Adică, pur și simplu, doar pentru că mă pierd în subconștient sau c-adorm și mă duc în ele, dar nu îndrăznesc. Adică, uite, spre exemplu, dacă luăm lumea cinematografului. Mi-ar plăcea să prind un rol mare, într-un film mare, alături de niște actori cunoscuți. Am jucat în niște filme mari dar niște roluri foarte mici și… Într-adevăr, alături de mari actori, Adrian Titieni, Florin Piersic, Marcel Iureș. Adică am fost și eu pe acolo, cu un cadru, le-am dat replica, le-am dat o cană cu apă, nu știu ce. Mă rog, am făcut niște… Mi-ar plăcea să prind un rol din ăsta. La asta pot să sper. Adică, pot să sper că într-o bună zi mă voi potrivi bine pe un rol foarte interesant în filmul… Visul meu, așa total, ar fi să produc un film care să fie unul cu buget mare și care să devină all wide, adică să mă duc să pot să-l văd la New York și de-acolo să mă duc la Paris să-l văd și-acolo și așa mai departe. Adică, ăsta ar fi visul.

Asta e în plan profesional mai mult, dar personal?

Copil n-am. Nu există altceva. Ce poate să mai fie? Ți-am zis că vreau copil. Ce trebuie să-mi mai doresc. Încă o pisică. Nu. Mi-aș dori un copil, doi, trei și am un plan diabolic, pe care o să ți-l povestesc, cum aș putea să-l fac dacă nu găsesc pe cineva.

La eprubetă. Știi, mă gândeam, titlul acestui interviu să fie: INTERVIU EXCLUSIV. CODIN MATICIUC: CEL MAI MULT PE LUMEA ASTA ÎMI DORESC UN COPIL. În eprubetă, eventual. Adică, dacă n-o s-o găsești și n-o s-o găsești?

Da. Îmi doresc foarte mult un copil. Acum, lăsând la o parte chestia asta, cred că ar fi foarte mișto ca acel copil să aibă o mamă, nu să-l fac cum a făcut Cristiano Ronaldo. El cred că are și multe probleme, nu știu. Cred c-a vrut să aibă un control total asupra… Mie mi-ar plăcea să fac un copil cu o femeie care să-și dorească un copil la fel de tare cum îmi doresc și eu acum, fără să aibă o țintă. Ea de fapt să nu-și dorească un bărbat căruia, eventual să-i dăruiască vreo doi copii ca să-l țină lângă ea. Nu, nu, nu. Eu îmi doresc să găsesc o femeie care astăzi își dorește un copil. Și care în loc să se ducă să cumpere de la o bancă de spermă ar „cumpăra” de la mine… 🙂

Mi se pare totuși ireal că n-ai găsit. Mi se pare că, în momentul ăsta, sunt foarte multe femei care vor să facă un copil.

Da. Nu știu cum să găsesc, pentru că nu pot nici să deschid subiectul ăsta, să-l tot vorbesc, înțelegi ce spun? Recunosc c-am mai și căzut în păcatul de a tot încerca. Adică, tot timpul gândurile astea mai acute îmi vin în perioada în care sunt singur. Când iubesc și sunt cu cineva mi-ar plăcea să fac cu persoana respectivă. Nu-ți imagina c-am avut o relație, până-n iulie, 3 ani și eu căutam. Nu. Aș fi vrut și mi-aș fi dorit să fac cu fata aceea. Fata aceea avea un copil. Fusese într-o relație, era divorțată. Un copil care mi-era foarte drag și mi-e dor și acum de el și îi era teamă că dacă se va despărți într-o bună zi de mine, să nu fie fata cu doi copii din doi tați… adică să nu fie așa.

De ce ți-e ție cel mai frică și cel mai frică?

Că nu mai am timp.

Și, care este… adică, ți-e frică că nu mai ai timp să faci tot ce visezi?

Am zis că nu mai am timp pentru că, am vrut să zic că n-o să am un copil… Că nu mai am timp să fac tot ce-mi doresc să fac, cât mai trăiesc pe planetă. Mi-aș dori să ajut mai mult, mi-aș dori să plec în niște misiuni umanitare, dar, în același timp mi-aș dori să prind un rol într-un film, care aia e pentru ego-ul tău personal. Nu e pentru nimic. Și-mi doresc și știu că trebuie să-l sun pe Porumboiu. Mi-a spus să-l sun în ianuarie și dacă-mi dă ceva și prind un rolișor acolo, va fi senzațional să joc la el. Adică, cumva, eu nu am timp să fac tot ce… Dac-aș putea să mă triplez. Unul să stea liniștit, să stea dracu’ pe-acasă, unul să facă numai filme și nu știu ce și al treilea să plece prin Africa să vadă ce-i pe-acolo. Să experimenteze ce-i prin lumea asta. Nu știu, prin Brazilia. Prin niște țări prin care n-am fost. Dar s-ajute oamenii. Adică, mi-ar plăcea să fac atât de multe că… decât să spun că cea mai mare frică ar fi să n-am copii, mai bine să spun că nu am timp. Că dacă aș avea timp, mult…

De ce ți-e ție cel mai dor? De o anumită perioadă, de o anumită persoană, de un anume loc.

Păi, nu de locuri și de perioade. Perioada e foarte bună cea în care sunt acum și tot timpul am fost și mă tot antrenez să fiu eu foarte ok. Ți-am zis, mi-e dor de ea când nu sunt cu ea (acum e perioada în care nu sunt cu ea, cu nicio ea), mi-e dor de ea întotdeauna când nu sunt cu ea și mi-e dor de mine când sunt cu ea. Pentru că, când sunt cu ea, întotdeauna parcă… simți că: „Bă, parcă aș face altceva, parca aș ieși, parcă aș bea, parcă uita-o, m-aș duce la aia. Dar nu fac mă că sunt cu…” Știi? Tot timpul ai impresia că ai fi mult mai tare dacă ai fi singur. Când ești singur ești mult mai… Asta e. E întotdeauna asta la noi, oamenii. Întotdeauna ne dorim ce nu avem în momentul ăla. Știi?

foto: Ovidiu Craiciu

****

Pentru cei interesati de preluare, se pot prelua maximum 800 de semne de interviu cu citarea sursei si link complet

Mălina Waceera. Bibeloul cu suflet de războinic

noiembrie 30, 2016decembrie 7, 2016Un comentariu

Când o vezi prima oară, dacă îi știi povestea, crezi că nu te-ai întâlnit cu cine trebuie. Delicată ca o balerină cu cheiță, cu o privire blândă, este ultimul om din cameră despre care ai zice că a fost adoptat de un trib african.

Și-a înfruntat fricile pe care poate nici nu le-a avut, a făcut ceea ce unii bărbați doar visează. S-a hotărât să plece în Africa dintr-un altruism de care nici măcar nu e conștientă. A simțit pur și simplu că locul ei era acolo.

Ea este Mălina. Mălina Waceera. Un bibelou cu suflet de războinic blând.

Cum ai ajuns în Kenya? E un loc departe de a fi comod sau primitor… Ce te-a determinat să pleci acolo?

Ştii momentele alea când îţi vine să pleci la capătul pământului, departe de tot, de toţi şi de toate? Eram într-o situaţie de genul ăsta când am decis să plec în Kenya. Sunt un spirit liber şi iubesc aventura de când mă ştiu. Întotdeauna m-au fascinat oamenii care au plecat în lume să exploreze alte culturi şi civilizaţii, să culeagă poveşti şi să trăiască aventuri de adunat în cărţi. Şi, cum îmi doream să ies din zona de confort şi să mă provoc, m-am agăţat de un stagiu de voluntariat în Kenya, printr-o organizaţie studenţească (AIESEC de la Universitatea Bucureşti. Urma să-mi trăiesc visul şi, în acelaşi timp, să am un impact pozitiv într-o comunitate care avea nevoie de mine. N-am stat pe gânduri.

Ce a spus familia ta când ai anunţat că pleci tocmai în Kenya?

Ţin minte şi acum ziua în care părinţii mei mi-au spus că pot să plec oriunde, mai puțin în Africa şi în anumite state din America Latină. La o săptămână după, le-am zis că m-am decis: Kenya. Cu siguranţă nu le-a fost confortabil, dar m-au susţinut şi chiar m-au încurajat, fiind mândri de mine. Au făcut un lucru extraordinar, lăsându-mă să-mi trăiesc visul cu ei alături şi nu împotrivă. Ba chiar cred că şi-au trăit visul lor prin visul meu, căci setea de aventură zace cu siguranţă în fiecare dintre noi. Doar că eu, spre deosebire de ei, am avut şansa şi norocul să mi-o pot satisface.

Ce a presupus munca ta acolo? Unde ai locuit….?

Mi-am ales un proiect din domeniul educaţiei, pe care eu o văd ca fiind soluţia tuturor problemelor din lumea asta. Nu, nu am vrut să schimb lumea, am vrut doar să ofer cât mai mult din cât am de oferit. Aşa că m-am „făcut” profesor într-o şcoală din inima Kenyei, într-o comunitate ruptă de realitatea pe care noi o percepem general valabilă. De exemplu: am trăit şi lucrat cu oameni şi copii care nu văzuseră niciodată, în toată viaţa lor, un om alb.

Experienţa mea în Africa s-a împărţit în două. În prima parte am locuit într-un mediu aproape deprimant, în casa unei femei sărace, bolnavă de HIV. Atunci am înţeles cât de sfântă este apa noastră cea banală şi cât de multe lucruri depind de existenţa apei: igienă, sănătate, hrană, curăţenie… practic totul. Mă spălam o dată la mai bine de 10 zile şi mâncam foarte sărăcăcios. M-am îmbolnăvit atunci şi am slăbit mult, dar am recuperat în partea a două a experienţei, în care am locuit în sânul unei familii de intelectuali şi am beneficiat de standarde de viaţă superioare celor pe care le am în România. Locuiam într-o vilă, aveam menajeră, propria mea baie şi în fiecare dimineaţă un mic-dejun substanţial care mă aştepta gata pregătit. Copiii studiau pian, franceză şi matematică iar relaţia lor cu părinţii era construită pe respect şi încredere reciprocă. Ceea ce a dus, în timp, la o educaţie echilibrată, independentă şi armonioasă. Am găsit, acolo, modelul ideal al familiei.

Ai văzut cea mai tristă şi dură parte a sărăciei, care erau bucuriile oamenilor de acolo?

Una dintre revelaţiile pe care le-am avut după ce am început să fiu „una de-a lor” şi să trăiesc precum ei, a fost aceea că viaţa, acolo, se trăieşte în prezent, pentru acum, oricât de puţin ar fi acest „acum”. Fără dramatizări, fără stres inutil, fără griji referitoare la ce-o să se întâmple peste 30 de ani, fără tragedii cauzate de despărţiri, note mici, concedieri, boli sau atacuri teroriste. Le acceptă pe toate şi le primesc ca atare, dar până atunci se bucură de rodnicia copacului de avocado din grădină, de o melodie veselă pe care o cântă în cor în autobuz, de ploaia trimisă de Dumnezeu, de un străin care vine că profesor în comunitatea lor şi îi învaţă să joace şah, de un dans tribal prin care îşi exteriorizează energia pozitivă. Altfel curge timpul acolo. Nu ştiu dacă mai încet sau mai rapid, dar cu siguranţă mai eficient.

Ai fost de câteva ori în situaţii limită, era să mori de câteva ori. Povesteşte-mi despre experienţele astea.

Din unele puncte de vedere, întreaga ţară este o situaţie limită, mai ales pentru o femeie singură şi albă. Pentru oricine, de fapt, având în vedere conflictele dintre triburi, libera circulaţie a armelor şi atacurile teroriste. Acolo se mai aruncă grenade în autobuze, se împuşcă oamenii pe străzi sau studenţii în universităţi. Nu se întâmplă des, dar se întâmplă. Ţin şi acum minte când am vrut să merg în mall şi primul lucru care mi-a fost prezentat, a fost planul clădirii, cu ieşirile de urgenţă şi locurile sigure de refugiat, în cazul vreunei întâmplări neplăcute. De câte ori ne gândim noi la asta când mergem la film? Niciodată.

Şi da, am fost pusă şi eu în faţa unor astfel de situaţii. Una dintre ele ar fi malaria. M-a transformat în legumă în mai puţin de 24 de ore şi eram convinsă că nu voi supravieţui până dimineaţă. Dar cumva, am scăpat şi m-am curăţat destul de repede. Le-am zis alor mei despre episodul ăsta abia când am ajuns în ţară. N-am mai deschis subiectul de atunci. Ce-a fost, a fost.

Altădată am fost agresată, într-un oraş de provincie. 3 bărbaţi mi-au zdrobit literalmente gamba. Ori am avut noroc chior, ori nu erau ei tocmai hotărâţi, dar am reuşit să fug si să scap. Altădată am nimerit în mijlocul unui conflict armat, ceva manifestaţii ale unor triburi. Trăgeau cu armele, aruncau cărămizi, incendiau străzi, maşini. Au murit oameni atunci. M-am speriat tare. M-am retras într-un muzeu până s-a terminat toată nebunia.

Cel mai frumos moment pe care l-ai trăit în Kenya…?

Cred că cel mai frumos moment a fost când am fost acceptată şi botezată într-un trib – de aici Waceera, numele pe care l-am primit. Înseamnă „străin care aduce schimbare”. I-am ajutat să-şi cumpere un cort de festivităţi, ca acelea în care se ţineau nunţile pe vremuri, la ţară. Îl vor închiria cu 30$, suma din care tribul meu îşi poate procura hrană pentru câteva zile. A însemnat enorm pentru ei şi înseamnă enorm şi pentru mine, sunt foarte mândră. M-am conectat cu ei, am devenit una de-a lor şi mi-am lăsat jumătate din suflet acolo, când am plecat. Sper, pe viitor, să mă întorc şi să pot face mai multe pentru ei, nişte străini de la capătul lumii care mi-au devenit familie.

La fel m-am conectat şi cu toţi cei de la şcoala la care am predat, copii şi profesori deopotrivă.
Nu aveam electricitate, nu aveam table de scris, nu aveam nici măcar ferestre la geamuri, dar locul ăla rămâne unul dintre cele mai frumoase şi paşnice locuri în care am pus piciorul în viaţa mea.

Ai plecat mai devreme decât era programat. De ce?

De fapt am plecat exact când era programat să plec, dar între timp mă hotărâsem să-mi prelungesc, într-adevăr, şederea. Aici este o poveste mai lungă pe care o voi detalia pe waceera.ro, site-ul pe care îmi scriu cartea şi pe care am publicat deja 2 capitole. Cert e că am intrat într-un conflict destul de amplu cu un politician corupt despre care am descoperit că fura banii destinaţi copiilor sărăci şi care mi-a compromis siguranţa. Spre sfârşitul şederii în Kenya, nici nu mai aveam voie să ies neînsoţită din casă. A fost că-n filme!

Ceea ce ai trăit tu îţi schimbă viziunea despre viață. După experiența asta… ce te face fericită?

Ce mă face fericită? Înainte credeam într-o fericire totală, absolută şi iluzorie, însă de câţiva ani am înţeles că fericirea mea e să fiu mulţumită cu mine însămi, să trec frumos prin viaţă şi să mă trezesc confortabil în fiecare dimineaţă, ancorată în realitate, îmbrăţişând cu entuziasm bucuriile şi cu încredere necazurile. Îmi storc doza din fericire din lucruri mici, dar reale: dintr-un tablou pe care îl pictez, dintr-un articol pe care îl scriu, dintr-un film care îmi place, din serile în care stau cu prietenii şi gătim împreună, din vinul fiert care îmi place la nebunie, dintr-un obstacol din care am învăţat, din lecţia primită de la un om care m-a trădat. Practic din orice.

Am decis deja dinainte să plec în Kenya că am să renunţ la carieră juridică pentru care m-am pregătit. Nu mi-a plăcut şi nici nu m-am remarcat în Drept. În schimb, intenţionez să mă axez pe ceva mai potrivit mie, mai dinamic şi mai colorat – vreau să conectez cumva cultura noastră cu cea africană, deci dacă lucrurile merg aşa cum sper, să-mi deschid un mic business în sensul asta.

foto: Ovidiu Craiciu

make up : Daniela Barbur

Multumim Ceainariei Green Tea pentru locatie

Ostara Wave, bijuterii cu amprenta vocii tale

octombrie 17, 2016octombrie 17, 20163 comentarii

Pe Alina Popa am indragit-o din prima. Are ceva aparte. E frumoasa si foarte creativa si a venit pe piata bijuteriilor fine cu un concept care a atras toate privirile.

Mesaje de dragoste si prietenie, de incurajare si respect. Colectia Ostara strange bijuterii personalizate cu amprente vocale. Mi-a placut ideea de a purta cu mine vocile celor dragi.

Eu una m-am indragostit la prima vedere de ideea ta. As vrea sa stie toata lumea cum ti-a venit aceasta idee?

Ostara a fost o chemare pentru mine, a fost continuarea fireasca a vietii mele dupa ce am renuntat la cariera de succes intr-un domeniu tehnic. Acum mai bine de un an, cautam o forma speciala prin care sa impartasesc sentimentele cu de om drag din viata mea. Voiam ceva care sa ramana autentic si valoros pentru totdeauna, asa ca mi-am inregistrat vocea si am gravat amprenta vocala a mesajului meu de iubire pe o placuta de aur, pe care am prins-o apoi intr-o bratara.

Pasul de la a transforma micul meu experiment intr-un business a fost chiar reactia plina de entuziasm a destinatarului. Mi-am dat seama atunci ca bijuteria pe care tocmai o facusem avea puterea de a transmite emotie pura, de a da o parte din sufletul meu celor dragi.

Cum a fost primita Ostara de public?

Reactiile au fost rapide si mi-au depasit orice asteptare. Cand cineva intra in contact cu Ostara si afla secretul din spatele bijuteriilor mele, reactia este plina de entuziasm. Cel mai des aud “Wooow” – ideea de a purta vocea cuiva in permanenta cu tine este cea care cred ca ii fascineaza.

Cui te adresezi, care e publicul tau?

Ostara este un brand cu suflet; pentru mine, pasiunea de a face asta este mai presus de orice, iar cand am gandit business-ul acesta a fost, in primul rand, pentru a oferi si altora ocazia de a darui emotie pura. Deci publicul Ostara sunt acei oamenii care pun pret pe conexiunea lor cu cei dragi si vor sa le arate iubirea printr-o bijuterie personalizata cu emotie. Ostara poate fi si un talisman pe care sa ni-l daruim noua insine si care sa poarte un motto de viata sau un mesaj pe care il vrem aproape de suflet.

Clientul tau cel mai drag, o sa spui ca toti sunt dar sun sigura ca ai o amintire mai puternica cu unul dintre ei?

Fiecare comanda este speciala, fiecare mesaj de iubire ma inspira sa adaug noi dimensiunii povestii Ostara. Se intalmpla in fiecare saptamana sa livrez o bijuterie si sa plec inlacrimata, iar vestea minunata este ca toate lacrimile sunt de bucurie. Sunt atat de multe povesti de iubire in spatele bijuteriilor Ostara, incat e greu sa aleg una, dar cred ca una dintre cele mai puternice momente a fost atunci cand am primit o comanda de la o tanara insarcinata, care a inregistrat pulsul bebelusului ei inca nenascut si a vrut sa graveze amprenta sonora pe bratara.

Cat a durat de la idee pina la implementare?

Au fost multe luni de documentare, de schite, de idei, de razgandeli, de ajustari, insa am reusit in mai putin de un an sa pun pe roate Ostara. Acum, cei care vor sa descopere bijuteriile cu suflet, ne pot gasi la www.ostarawave.com.

Care a fost cea mai frumoasa voce pe care ai imprimat-o?

Bijuteriile Ostara isi dubleaza valoarea atunci cand e imprimata cu vocea unui om drag celui care o poarta. Iar pentru mine, vocile cele mai frumoase au fost ale tatalui si fratelui meu, pe care le-am inregistrat si asezat pe o bijuterie pentru mama.

Si daca vorbim de voci frumoase, sunt mandra ca vocea inconfundabila a Loredanei Groza se afla acum pe una dintre bijuteriile Ostara.

Dar cel mai frumos mesaj?

Pe langa pulsul bebelusului, am primit o comanda aparte de la una dintre prietenele Ostara, Andreea, care a inregistrat sunetele naturii dintr-o zi splendida de vara. O simfonie de fosnete, ciripituri si mumur de apa, care acum sta asezata pe un pandantiv din argint.

Cat dureaza de la comanda pina cand cel care comanda primeste?

Cel mult 10 zile, de cele mai multe ma straduiesc sa aduc comenzile cat mai rapid clientilor pentru ca sunt nerabdatoare sa le livrez emotie si sa le vad reactiile.

Cum ai ales aces nume?

Bijuteriile mele poarta o semnificatia puternica, astfel ca si numele trebuia sa fie unul la fel de sugestiv. Ostara este un alt nume al primaverii, este zeita fertilitatii care, odata cu Echinoctiul de primavara, aduce lumina, dragostea si viata, aduce renasterea si fertilitatea primaverii, aduce bucuria reinventarii si emotia trezirii la viata.

Ce crezi ca mi s-ar potrivi mie cel mai bine? Aur sau argint? rosu sau negru? inima sau triunghi? Si ce mesaj ai scrie?

Eu as alege un colier din aur galben cu mesajul #pasiune, asezat pe o forma din inima rotunda, alaturi de 2 forme goale, patrat si triunghi. Cred ca pasiunea si caldura ne leaga, la fel si rigoarea si seriozitatea cu care facem lucrurile, de aceea am ales sa asez mesajul pe un element rotund si sa il completez cu doua forme in colturi.

INTERVIU EXCLUSIV. Irina, fiica lui Dem Rădulescu: „TATA A FOST stâlpul casei şi al sufletelor noastre”

octombrie 12, 2016octombrie 12, 20162 comentarii

Femeia care a cuprins marea in ochi si poartă lumina calda de toamna in suflet. O cheamă Irina. Irina Rădulescu. E actrita la Teatrul Mic. E toata suflet, sensibilitate si talent. Si nici nu putea fi altfel pentru ca este fiica a doi mari actori: Adriana Șchiopu si Dem Rădulescu.

Un interviu realizat de Cristina Sava si ilustrat de fotograful meu preferat, Adi Popa.

Cum ai decis să te faci actriță?
A existat un moment anume, ca o revelaţie sau a venit ca un firesc?

A venit destul de firesc. Deşi, de-a lungul timpului am vrut să fac mai multe lucruri, având diverse pasiuni. Dar, am simţit-o ca pe o întoarcere acasă în momentul în care am decis asta. Am spus „Da”!
Fiind într-un liceu teoretic se vorbea ce e bine să faci în epoca asta. Şi atunci m-au bătut mai multe gânduri, dar în momentul în care mi-am pus problema serios a fost ca o întoarcere acasă.

Câţi ani aveai?

Aveam deja 18 ani, eram clasa a 12 a când lumea deja se pregătea… a fost destul de târziu?

Pe scenă când ai urcat prima dată?

Am jucat prima oară când aveam 6 ani, chiar la Teatrul Mic. Era în piesa ”Sfârșitul Troiei”, în regia lui Vlad Mugur. Şi eram copilul Andromacăi. Aia a fost prima oară. Și mi-a rămas… eram extrem de fericită. Nu aveam text, nu aveam nimic, dar eram fericită că jucam!

Şi apoi primul rol mare, ca actriţă?

În 2008, când doamna Cătălina (n.r. Cătălina Buzoianu) a antamat proiectul pentru „Furtuna” la Teatrul Mic şi m-a ales să joc Miranda. Premiera a ieşit în 2009 şi a fost ocazia cu care am participat la concurs şi m-au şi angajat. Deci, practic, cu debutul în teatru m-au şi angajat.

Ce calitate trebuie să aibă un om care vrea să devină actor? E o profesie care cumva te transpune şi fizic şi psihic….

Cred că în primul rând e o nevoie de a te exprima. Scriitorul se exprimă prin scris, dansatorul prin dans, cântăreţul prin voce. Trebuie să ai o imperioasă nevoie de a dărui celui de lângă tine. Până la urmă te dăruieşti pe tine. Şi acel feedback pe care îl primeşti e recompensa, bucuria, hrana şi ceea ce te face să mergi mai departe. Asta e, trebuie să îţi doreşti să dăruieşti!

Care rol dintre cele jucate până acum ţi-a fost cel mai drag şi de ce?

Toate. Dar în „Furtuna” a fost deosebit pentru că a fost primul. Când mă loveam prima oară de lucruri ca un om independent. Dar fiecare are un loc special în inima mea.

A existat un rol pe care să îl simţi greu?

Nu prea le judec aşa… greutatea nu am perceput-o. Cred că şi de asta ai nevoie, să îţi dai seama la un moment dat nu că ți-e greu. În momentul în care simţi că îţi e greu, apar frustrări. Ştiu că am mai simţit oboseala, nervii specifici. Dar să spun „vai, mi-e greu” nu mi s-a întâmplat.

Povesteşte-mi un moment amuzant din cariera ta. Ai fost vreodată tu cea surprinsă fiind pe scenă?

La spectacolul „Visul unei nopţi de vară” era un cuplu de tineri care văzuseră spectacolul şi acum se întorseseră să îl revadă. Fără ca ea să ştie, el ne-a rugat ca după aplauze să îi permitem să o aducă pe scenă şi să o ceară de nevastă. Vă daţi seama cum am făcut pe maeştri de ceremonii!? Era delir în sală. Şi noi am devenit din actori spectatorii acestui eveniment. A fost minunat că am fost părtaşi la un moment special în viaţa unor oameni.

Eşti o femeie extrem de frumoasă. Te-a ajutat asta în carieră sau ai avut momente când ai simţit că ai fost dezavantajată?

La treaba asta nu prea m-am gândit pentru că eu cred că frumuseţea e relativă şi că e bine să ai atâta frumuseţe cât să ai o stare de bine. Eu îi mulţumesc lui Dumnezeu şi părinţilor că sunt şi mă simt frumoasă. Perfecţiunea nu există şi eu îmi ştiu neajunsurile. Cred că e o armonie între interior şi exterior pentru care eu spun „Mulțumesc”.
Ne operăm, ne injectăm, dar e o mare diferenţă între a fi frumoasă şi a te simţi frumoasă.

De unde vine frumuseţea pentru tine?

Asta vine din multe lucruri. Şi iubirea te face frumoasă, dar până la urmă şi armonia ta cu tine te face să te simţi frumoasă. Cred că la asta trebuie să lucrăm mai mult. Ne tot aranjăm exteriorul, dar trebuie să lucrăm la interior mai mult.

Ai amintit mai devreme despre părinţi… ai vorbit vreodată cu tata că ai vrea să fii actriţă? El ți-a spus vreodată că îşi doreşte asta pentru tine?

Tata a murit în 2000. În vara respectivă i-am spus mamei în trecere: „Mă gândeam, ce ar fi să mă fac actriţă?!”. Şi mama a apucat să îi spună lui. Atunci, cu câteva zile înainte să moară, mi-a dat câteva sfaturi.

Ce ţi-a spus?

Discuţia a fost… el a vorbit foarte mult. Mi-a spus: „Întotdeauna să cauţi adevărul şi simplitatea. Să nu cauţi să fii într-un fel anume, să cauţi adevărul.”

A avut dreptate tata? Ţi-a fost folositor sfatul lui?

Sigur că a avut dreptate! Dar ştii cum e, trebuie să cauţi atât de multe alte lucruri până ajungi la adevăr şi simplitate. Cu toţii suntem fermecaţi de forme. Dar, de fapt, trebuie să căutăm conţinutul. Marii artişti au în primul rând conţinut şi abia apoi o formă fermecătoare.

Eu şi noi toţi ni-l amintim pe tatăl tău doar râzând. Dar artiştii sunt şi ei oameni, au tristeţi, dezamăgiri, unii sunt introvertiţi sau extrem de sensibili. Cum era tata dincolo de camerele de luat vederi?

El avea această bucurie extraordinară şi un râs ca de copil. Şi, de fapt, bucuria în relaţia cu noi îi venea din simplul fapt că era cu noi. De asta spun că iubirea a fost cea mai importantă lecţie pe care mi-au dat-o părinţii mei. Avea această bucurie fantastică a copilului care se bucură din orice. Dar sigur că el, în fond, era un om extraordinar de responsabil şi serios. Sigur că glumea şi o făcea cu mult farmec, dar cu noi a fost stâlpul casei şi al sufletelor noastre.

Spune-mi o amintire foarte dragă ţie cu tata, un moment deosebit alături de el.

Cele mai dragi îmi erau plimbările cu tata. Ziua, el fiind şi foarte cunoscut, lumea îl recunoștea, se opreau… era mai dificil. Şi era şi foarte ocupat. Dar noaptea, pe întuneric, găseam răgazul să ieşim să povestim. Ieşeam la prima ninsoare, primul viscol, ne bucuram de fulgi. Am şi acum senzaţia de vânt care îmi intra prin căciulă. Eram în mâna tatei şi nimic rău nu mi se putea întâmpla. Bucuria noastră cea mai mare erau plimbările.

Mama ta este şi ea actriţă, lucraţi amândouă în acelaşi teatru. Aţi jucat vreodată împreună?

Nu, am lucrat împreună doar la radio: „O noapte furtunoasă”. Ea Veta, eu Ziţa. Şi am mai jucat la Pro Tv într-un serial. Aşa s-a nimerit. Nu şi la teatru. Oricum, mama a fost de principiu că la început e bine să mă dumiresc singură, nu să fie alături de mine pe scenă.

Există un rol pe care ţi-l doreşti, la care te tot gândeşti şi aştepţi oportunitatea?

Ştii cum e în meseria asta? De cele mai multe ori, mai ales când eşti angajat în teatru, joci ce ţi se dă. Poate că m-a iubit Dumnezeu în sensul în care nu mi-am dorit cu voce tare, dar rolurile au venit dincolo de aşteptare. Privind către viitor nu spun: „Mi-aş dori!”. Chiar aştept să fiu surprinsă de viaţă.

Îţi doreşti să faci film?

Da! Am filmat ceva filme documentare, dar până acum nu am avut un rol într-un film. Aştept momentul.

Ce faci după o piesă? Bănuiesc că este un efort să fii pe scenă câteva ore. Ai un tabiet, ceva care simţi să faci şi să te deconectezi?

În general mă văd cu prietenii. Imediat după ce termin un spectacol mă bucur de starea de bine pe care mi-o dă publicul. Încerc să mă bucur de momentul ăla de magie.

Ştiu că eşti extrem de apropiată de mama ta, că aveţi o relaţie specială…

Suntem un întreg. Am rămas un întreg în ciuda faptului că după 9 luni eu am ieşit. Am vorbit mai devreme despre formă şi conţinut. Pot să spun că ea mi-a dat nu doar formă, ci şi conţinut. Suntem prietene, surori…. e foarte greu să vorbeşti de cineva care înseamnă atât de mult.

Dintre toate rolurile tatei care a fost preferatul tău?

Din păcate eu nu am reuşit să îl văd pe teatru foarte mult. Au rămas doar filmele. E o bucurie în orice îl văd. Sigur, mă bucur de comediile la care râd şi râde toată lumea chiar şi după atâta timp. Regret că nu a fost să fie… majoritatea rolurilor le-a făcut când eu nu existam sau eram mică. Rolul lui de tată rămâne primul şi preferatul meu!

Spune-mi ce îţi bucură sufletul?

Arta. În toate formele ei. Muzica, ascult multă muzică.

Ce muzică asculţi?

Îmi place opera foarte mult. Puccini e preferatul meu. În primul rând pentru potenţialul dramatic, e foarte aproape de teatru. Pentru sensibilitate, pentru personajele lui feminine. A scris foarte aproape de sufletul feminin. Îmi place foarte mult să dansez. Eu sunt înnebunită după dans. Am fost în vara asta la 2 nunţi şi m-am întors cu răni la picioare. Am fost extraordinar de fericită! Am făcut câțiva ani de balet şi îmi plăcea foarte mult. Am atâta dans în mine!

Dacă tot vorbim despre dans, să vorbim despre partenerul de dans. Care e primul lucru pe care îl vezi la un bărbat?

Tata avea nişte mâini superbe. O mână frumoasă, dar foarte masculină şi puternică. Şi am rămas sensibilă la asta. Sigur că până să ajungi să vezi mâna contează atitudinea. E o chimie care poate să apară. Chiar şi de departe, cineva poate să îţi atragă atenţia. Bărbaţii în general încearcă să impresioneze, să pozeze. Eu apreciez naturaleţea, chiar şi stângăciile. Faptul că e el însuşi.

Peste doar câteva zile va fi ziua ta de naştere… cum e femeia la 30 de ani?

Habar nu am pentru că nu conştientizez. Dar ştiu că mă simt mai tânără ca la 18 ani. Eram o fiinţă mai teoretică la 18. Acum şi prin natura meseriei am devenit mai practică. Ca actor faci, eşti în poziţia de a face, de a te ridica în picioare şi de a întruchipa. Am întinerit. Cu cât avansez, cu atât mă simt mai tânără, mă joc mai mult.

Te-ai gândit vreodată să pleci din ţară?

Da, dar niciodată nu a fost un gând serios. E greu ca străin în altă ţară din punct de vedere al actoriei. Nu am avut un gând concret şi nu am vrut să plec şi să o iau de la zero când aici aveam totuşi ceva. Sigur că nu aş spune „nu” să fac ceva în afară, dacă s-ar ivi oportunitatea.

Dacă ai putea să alegi un loc, unde ai te-ai vedea trăind?

M-aş muta ori la Paris, ori undeva în Italia. De Franţa sunt legată pentru că vorbesc de mică franceza. Iubesc Parisul, e o anumită energie pe care mi-o dă. Şi să te simţi ca acasă într-un oraş e ceva. Iar în Italia m-aş vedea trăind pentru că e ţara frumuseţii. M-aş putea trezi în fiecare dimineaţă în Roma!

Ai un loc preferat în Paris?
Da, Montmartre.

Un anotimp preferat?

Toamna. Mi-e dragă şi vine cu nostalgiile ei. Tata, eu şi mama suntem născuţi în suită, toamna. E o lumină anume toamna. O lumină caldă.

Toţi ne dorim lucruri şi ni le dorim repede. Oamenii par să nu mai aibă răbdare. Caută reţete să primească totul mai uşor şi mai repede. Există o reţetă a fericirii, ce te face pe tine fericită?

Fericirea trebuie cultivată în tine prin armonie. Să îţi creezi predispoziţia de a vedea lucruri care să îţi creeze o stare de bine. De multe ori ne trezim că ne închidem singuri portiţele. Suntem principalii noştri dușmani. Sunt oameni care aşa sunt croiţi şi îi admir, se bucură şi de o rază de soare. Şi asta e o cheie către fericire. Din afară vin lucruri şi noi trebuie să ne alimentăm. Pentru că altfel viaţa şi greutăţile ei ne umbresc, ne întristează. Resursa e în noi. Îţi povestesc un episod. Eram într-un aeroport, aşteptam pe cineva. Eram tristă… nu îmi amintesc din ce motiv. Eram la terasa unei cafenele, în aer liber. Plecaseră cei de la masa de lângă mine şi rămăsese o bucăţică de tort în farfurie. A venit o rândunică şi a început să ciugulească din ea. M-am surprins zâmbind. Dar eu eram tristă. Şi mi-am dat seama că de asta trebuie să ne bucurăm. De lucruri mici.

Fericirea are şi un magnetism. Dacă te bucuri de lucrurile astea, vin cele mai mari.

Admiri pe cineva în mod special? Există un personaj feminin care te inspiră dincolo de cuvinte?

Da! Pe mama! Pe linie maternă şi pe bunica. Mama e un om de lume, îi place să primească, să dăruiască. Viaţa i-a dat multe motive să fie tristă şi, totuși, în fiecare zi găseşte un motiv să meargă mai departe. Mi-ar plăcea să fiu ca ea. Ea spune că nu am încă vârsta ei. Pe mine ce mă fascinează la mama e că atunci când intră la un eveniment de teatru, lumea când o vede zâmbeşte. A fost un om drept, cinstit, cu talent şi credinţă. Lumea se bucură că o vede! Şi o admir pt asta! Pentru felul în care îi e recunoscătoare lui Dumnezeu.

Admirăm oamenii pentru anumite calităţi, trăsături. Dar există și trăsături care ne distanţează total de unii dintre ei. Ce nu poţi accepta la cei din jur sau ce te face să mergi mai departe fără să te uiţi înapoi?

Revin la acea naturaleţe. Sunt persoane care efectiv îţi prezintă o poză şi simţi că mai departe nu poţi continua cu ele. Cu cât epatează, cu atât mă depărtez mai mult. Deja, când se intră în zona de falsitate, atunci eu chiar te las. Există oameni care îşi creează o imagine în care ajung să creadă şi ei. Dar dacă ăsta e un resort de a răzbi, e ok. Dar nu e pentru mine. Mie îmi plac punţile autentice între oameni.

Te-am auzit recitând de multe ori. Ai o poezie preferată, un poet? Un vers în care te regăseşti….

Poezia mea de suflet, care m-a marcat de când am auzit-o în şcoală, este „De-a V-aţi Ascuns”, Tudor Arghezi. Mai târziu am ajuns să mă regăsesc în ea. Eminescu îmi place cu totul. Ca atmosferă, ca univers şi sunt convinsă că dacă ar fi scris într-o limbă de circulaţie internaţională ar fi ajuns un simbol mondial al poeziei.

Un joc din copilărie?

Teatrul! Am şi scris o piesă cu o prietenă şi am pus-o în scenă la ea acasă, în sufragerie. Se chema „Testamentul”. Era un subiect pe care-l luasem din filme, o comedie. Eram 3 fete, 3 paţachine. Tatăl prietenei mele era avocat şi şi-a adus stagiarii ca public iar mama a bătut cu o lingură de lemn într-o tigaie ca un gong. Eram în clasa a IV-a.

Apropo de improvizaţie, ţi s-a întâmplat vreodată să trebuiască să improvizezi pe scenă?

Da. Când unul dintre noi mai uită un cuvânt… ne ajutăm.

Se creează o legătură între voi pe scenă. E o legătură bazată pe încredere, depindeţi unii de ceilalţi…

E o relaţie vie. Deşi totul e repetat şi prestabilit, relaţia este vie. Există acea componentă de real şi dacă un coleg de scenă are nevoie de tine, sari, prinzi mingea, i-o pasezi. Asta e frumuseţea!
Asta spun întotdeauna despre meseria asta. Mi s-a spus de multe ori: „Tu eşti actriţă, îţi e foarte uşor să minţi, cu asta te ocupi”. Din afară asta pare. Dar paradoxul meseriei e că în momentele alea pe scenă, chiar ajungi să te contopeşti cu personajul. Asta e minunat. În momentele alea să te laşi dus. Nu minţi, eşti real!

Mi-ai rămas datoare cu un vers… cine e Irina Rădulescu, tradusă într-un vers?

„Tu es le printemps, moi l’automne… Ton coeur se prend, le mien se donne”
Charles Aznavour. Din piesa „Mourir d’aimer”. Eu sunt toamna!

interviu de Cristina Sava

fotografii Adi Popa

****

Pentru cei interesati de preluare, se pot prelua maximum 500 de semne de interviu cu citarea sursei si link complet

La Brașov se deschide prima grădiniță din pădure din România

mai 23, 2016mai 23, 201627 comentarii

Ideea de a petrece mai mult timp în natură este excelentă, atât pentru adulți dar mai ales pentru copii. Am scris aici despre danezii care au grădinițe în pădure.

Din pacate in Romania sunt putine gradinitele care au spatii largi outdoor. Copiii petrec foarte mult timp inchisi in salile de clasa.

Dar, iata ca se intampla si minuni 🙂

În România se deschide prima grădiniță din pădure. La Brașov, în orașul vieții, acolo unde oamenii au fost foarte încântați de idee. Idee care i-a venit Smarandei Munteanu atunci când a căutat o grădiniță pentru fiica ei.

Pentru că mi s-a părut un demers briliant am luat-o pe Smaranda la întrebări și am aflat mai multe.

Cum ți-a venit această idee?

Ideea demarării Forest School a venit când am început să caut pentru fiica mea o grădiniță. În familia noastră toți iubim natura și eu nu am vrut ca fetița mea să meargă la o grădiniță unde să petreacă majoritatea timpului într-o sală de clasă închisă. Studiile arată cât de mari sunt beneficiile în dezvoltarea copiilor care petrec mult timp afară.

Crezi că părințiiromâni sunt pregătiți pentru o abordare atât de fresh?

Chiar cred că românii sunt gata să ofere copiilor lor acest tip de educație. Oamenii au început să fie din ce în ce mai deschiși către căile naturale de viață și creștere a copiilor. Oferind copiilor posibilitatea să învețe afară și să își ia energie din energia pământului este ceva ce le va aduce beneficii toată viața.

Cât timp vor petrece pe zi afară?

În funcție de vreme ei vor petrece cea mai mare parte a zilei afară. Tot ceea ce învață în mod normal în clasă, vor învăța în pădure. Vor ține minte așa și experiența învățăturii. De exemplu, matematica o vor învăța numărând copacii. Științele naturii le vor însuși descoperind insecte, plante, animale… și tot așa, posibilitățile sunt nesfârșite.

Am văzut pe site că te-ai gândit la toate detaliile si ai pregătit pentru cei mici haine speciale.

Avem o clădire specială unde copiii sunt întâmpinați dimineața și unde se întorc pentru masa de prânz, somn și lecții de yoga. Restul timpului se petrece afară. Pentru a fi siguri că ei se simt confortabili le-am pregătit haine waterproof, așa încât să nu aibă grijă că se udă sau se murdăresc în timpul jocului. Cât despre riscul să răcească, studiile arată că mai degrabă răcesc și iau unii de la alții viroze în spații mici, închise. În cultura românilor e o oarecare frică de a nu răci copilul, dar experiența din țările scandinave, unde e mai frig și plouă mai mult, ne arată că nu avem de ce să ne temem.

Care este filosofia Forest School?

Rutina unei școli tipice din pădure este și rutina Forest School Brașov, România. Învățarea este ghidată de educatori nu forțată. Încurajam independența copilului, îl lăsăm să graviteze printre lucrurile care îl interesează pe el. Matematica, muzica, artele, științele sunt predate în cel mai natural mod posibil. Educatoarele le-am ales cu mare atenție sunt educatoare cu experienta in Waldor sau Montessoriiar una dintre ele face Forest School Training in Anglia in vara aceasta. Ca organizare, o educatoare la 4 copii.

Mai aveți locuri?

Mai avem doar câteva pentru ambele grupe (2-3 ani și 4-5 ani). Data limită de înscriere este 1 iunie.

Aveti toate detaliile despre gradinita minune, aici.

Cum poți să ajungi coafeză sau cosmeticiană cu acte în regulă

aprilie 7, 2016Scrie un comentariu

Sunt meserii la mare cautare. meserii frumoase, dar si banoase. Daca vrei sa te califici ca frizer, coafor, manichiurist, maseur cel mai bine este sa faci un curs acreditat, un curs de calificare in domeniu. Am stat de vorba cu Alice, de la Academia de Infrumusetare Alice Kohan, un centru care face asemenea cursuri si de unde pleci pleci cu o diploma recunoscuta de Ministerul Muncii. Iată tot ce am aflat:

Cum ți-a venit ideea să faci asemenea cursuri?

Piața furnizorilor de formare profesională în domeniul frumuseții este o piață extrem de concurențială, în acest moment existând foarte multe centre de formare ce pregătesc viitori lucrători în domeniul beauty. Dar, de cele mai multe ori, la finalul unui curs, absolvenții acestora întâmpină dificultăți la angajare, fiind refuzați de către potențialii angajatori datorită lipsei de experiență. Pe de altă parte, există o cerere foarte mare de lucrători în acest domeniu, dar angajatorii, cu toată bunăvoința lor, nu prea pot risca să angajeze un proaspăt absolvent al unui curs de beauty, deoarece aceștia nu au foarte multe posibilități de a face practică și de a căpăta experiența necesară pe parcursul derulării unui curs. Chiar dacă programa pentru cursul respectiv prevede ore mai multe, de regulă acest număr de ore este înjumătățit, studentul neavând parte, de cele mai multe ori, nici de jumătate din numărul de ore înscris în programă. De exemplu, un centru renumit de formare profesională, are, pentru obținerea diplomei de calificare de cosmetician, un program de cursuri de 2 zile/săptămână, 4 ore/zi, timp de 3 luni. Oricum socotim, sunt maximum 100 ore în total, în timp ce, pentru diploma de calificare este necesară efectuarea unei pregătiri de 1080 de ore, din care 720 de ore de pregătire practică.

La Academia de Infrumusetare Alice Kohan noi ne ocupăm în parte de fiecare student al nostru, grupele noastre fiind de maximum 2-3 studenți, de cele mai multe ori chiar unul singur, astfel încât aceștia au posibilitatea de a face foarte multă practică, ceea ce îi va ajuta la o viitoare angajare, căci vor căpăta experiență în timpul cursului.

Sunt meserii în care apar foarte mulți impostori. Sunt coafeze la ele acasă în sufragerie, nu au făcut niciun curs sau cosmeticiene care tratează cliente la ele în bucătărie. Cât de greu este să înveți o asemenea meserie de fapt?

E-adevărat, se-ntâmplă și astfel de lucruri. Există și o astfel de ofertă pe piață, deoarece există și o astfel de cerere. Dar, pe de altă parte, sunt multe persoane care se respectă și care doresc să fie și ele respectate și tratate ca atare, persoane care sunt conștiente că, pentru a obține servicii de calitate, este necesară întrunirea mai multor condiții și este nevoie de folosirea, de cele mai multe ori, a unor aparate pe care le găsești, de regulă, doar într-un salon. Pentru orice meserie din domeniul despre care vorbim este nevoie, în primul rând, de pasiune, ambiție și, nu în ultimul rând, de foarte mult exercițiu. În consecință, dacă ai determinarea necesară și un dram de ambiție și talent, poți păși cu ușurință în această lume minunată a frumuseții!

Pentru ce meserii pregătiți oamenii?

Cursurile la finalul cărora se obține diplomă de calificare sunt împărțite, de regulă, în două-trei module (cursurile de: cosmetician, coafor, coafor stilist, frizer-coafor-manichiurist-pedichiurist, tehnician maseur, make-up artist), sau au un singur modul (cursul de: frizer, manichiurist-pedichiurist).

Cursurile la finalul cărora se obține certificat de absolvire, sunt cursuri de inițiere sau de perfecționare într-o anume ocupație (cursul de: stilist-protezist unghii – curs de perfecționare; curs de machior – curs de inițiere sau perfecționare; curs extensii de gene fir cu fir – curs inițiere, curs de microblading; curs de micropigmentare, etc.).

Practic, suntem un furnizor de formare profesională autorizat pentru toate ramurile din domeniul beauty.

Cursurile sunt acreditate. Cât costă și cât durează?

Cursurile noastre sunt autorizate de Ministerul Muncii și Ministerul Educației (ANC), diploma obținută fiind recunoscută național și internațional.

Spre exemplu, cursul de cosmetician este un curs la finalul căruia se obține diplomă de calificare, are o durată de 5 luni și un cost de 1.500 Ron, în timp ce un curs de coafor durează 4 luni, având un cost de 1.400 Ron, iar un curs de manichiurist-pedichiurist durează 2 luni și un cost de 600 Ron.

Spre deosebire de alte centre de formare, majoritatea diplomelor obținute la noi sunt diplome de calificare, cursurile fiind de calificare și nu de inițiere sau pefecționare. Mulți studenți cad în această „capcană”, la sfârșitul absolvirii cursurilor ei obținând diplomă de absolvire și nu de calificare, de cele mai multe ori, ei nefiind informați asupra acestui lucru.

Ai descoperit talente la aceste cursuri?

Da, sunt deopotrivă extrem de mândră și de încântată de studenții mei! Am întâlnit și întâlnesc la tot pasul studenți atât extrem de talentați, cât și extrem de pasionați de ceea ce fac, extrem de ambițioși și dedicați meseriei alese, cu o imensă dragoste și deschidere față de aceasta. Am avut studenți pe care i-am recomandat încă din timpul cursului pentru a fi angajați în saloane de top, ceea ce mă bucură enorm!

Ce îi spui unei tinere fete care vrea să devină cosmeticiană? Ce calități trebuie să aibă?

În primul rând, trebuie să fie o persoană deosebit de îngrijită, aspectul exterior contând foarte mult în acest domeniu. Ca și calități, o viitoare cosmeticiană trebuie să fie o persoană delicată, fină, stilată, cu mult bun-simț, cu multă răbdare, dar și un fin psiholog. Să știe cănd să tacă și când să vorbească și, mai ales, să știe ce să vorbească. De multe ori, clienții vin la cosmetician ca la un psiholog, ei vor să aibă parte și de tratamentul de înfrumusețare propriu-zis, dar, de asemenea, de multe ori, vor să găsească în cosmetician un prieten cu care să vorbească sau care doar să-i asculte. Și nu în ultimul rând, un viitor cosmetician trebuie să aibă cunoștințe temeinice de anatomie, pe care, desigur, le poate deprinde în timpul cursului.

*** Asadar, daca vrei o calificare corecta si visezi sa practici o meserie in lumea frumusetii poti face aceste cursuri. Mai multe detalii gasesti aici.

Pet Sitter. S-a lansat siteul pentru cei care iubesc animalele și vor un job în acest domeniu

februarie 19, 2016februarie 19, 201614 comentarii

Ideea să plimbi câinii altora am văzut-o doar în filme și mi-a părut tare faină.

Pe de alta parte, dacă ai un câine, o pisică sau chiar un hamster si esti disperat ca nu ai cu cine să-l lași când pleci în vacantă iată o variantă foarte bună.

Un român destept a lansat site-ul www.pet-me.ro unde cererea se intilneste cu oferta. Cei care vor sa plimbe animalele isi ofera serviciile iar cei care au nevoie de petsiteri au de unde alege.

Si ca sa fie si mai usor, in cazul pisicilor spre exemplu pet sitterul poate sa faca doar vizite, daca nu vrei sa iti gazduiasca felina.

Inscrierea pe site este gratuita dar pentru ca am multi prieteni cititori care au animale de companie si chiar au nevoie de asemenea servicii am vrut sa inteleg exact cum functioneaza si am stat de vorba cu cel care a avut aceasta super idee, Catalin Viciu.

Cătăline, cum ti-a venit ideea?

Dragă Fifi, anul trecut in primavara planuiam impreuna cu prietena mea o vacanta si ne puneam intrebarea ce vom face cu pisica noastra in acea perioada pentru ca prietenii care aveau de obicei grija de ea nu erau disponibili. Lucrand in IT&C, imi place sa fiu la curent cu ce se intampla in acest domeniu si tocmai citeam un articol despre cum business-urile online gen Airbnb sau Uber au schimbat radical modelele traditionale de business (hoteluri si taxi). Nu mi-a trebuit mult sa le pun cap la cap si sa imi dau seama ce bine ar fi fost daca ar fi existat un site unde sa gasesc usor Pet Sitteri.

De la idee pana la punerea in practica a durat ceva si a trebuit sa trec prin multe etape inclusiv cea de a realiza ca au fost si altii care identificat nevoia in alte tari…in State si in alte tari din Europa exista deja cateva site-uri consacrate care fac acest lucru deci inseamna ca exista o nevoie reala.

In Romania nu a existat pana acum asa ceva deci suntem primii aici.

Te rog sa ne explici cum ai pus in practica acest concept. Practic, daca eu am un catel il pot lasa in grija cuiva cat sunt in vacanta? Dar daca vreau pe cineva care sa plimbe cainile ziua cind eu plec la birou?

Pet-me.ro este o comunitate online de Pet Sitteri creata pentru a ajuta Stapanii animalelor de companie sa gaseasca rapid si comod Pet Sitteri in orasul lor. Serviciile de Pet Sitting sunt oferite de comunitate, www.pet-me.ro este mijlocul prin care Clientii au access la Pet Sitteri.

Stapanii animalelor de companie pot gasi aici mai multe servicii oferite de membrii comunitatii:

– Gazduire Caini, Pisici sau alte animale de companie – pe perioadele cand sunt plecati in concediu

– Plimbare Caini – daca esti foarte ocupat si nu ai cand sa scoti cainele afara regulat

– Vizita la domiciliul clientului pentru ingrijirea pisicii – daca nu vrei sa iti stresezi pisica mutand-o

In functie de nevoi, in viitor putem introduce si altfel de servicii de genul dresaj sau daycare.

Pentru a rezerva un serviciile unui Pet Sitter trebuie sa intri pe site, iti faci un cont si apoi cauti un Pet Sitter disponibil in meniul Cauta Pet Sitter. Alegi persoana care se potriveste cerintelor tale, alegi datele in care ai nevoie de ajutor si trimiti o cerere de rezervare.

In maxim 24 de ore Pet Sitter-ul va confirma rezervarea si primesti o factura. Totul este safe si modern iar plata se face online prin PayPal sau Card.

Au proprietarii de caini incredere in acest serviciu?

In Romania serviciile de Pet Sitting sau Plimbare caini sunt oferite in prezent de diverse persoane fizice insa acesti oameni pana acum nu au fost gasiti in acelasi loc.

In alte tari astfel de site-uri sunt foarte populare iar oamenii le folosesc ca pe un prieten care face o recomandare buna. Recomandarile online sunt cele care functioneaza cel mai bine in prezent si feedback-ul este prompt, transparent si accesibil tuturor. Daca alti clienti au fost multumiti si au dat o recomandare buna Pet Sitter-ului atunci inseamna ca serviciile au fost bune. Nimeni nu-si permite sa o dea in bara si sa aiba un feedback negativ care sa nu ii mai aduca clienti niciodata.

Cum selectezi persoanele colabortorii pentru acest program. Ce calificari trebuie sa aiba? Cat de mare este echipa?

Pricipala calitate ale unui Pet Sitter este sa iubeasca animalele. Suna cheesy dar fara asta nu se poate. In afara de asta ei trebuie sa fi avut animale de companie si sa stie sa le ingrijeasca. Pet Siterii in general sunt persoane fie tinere fie pensionate cu mai mult timp liber la dispozitie. Elemente ca: numar de ani de experienta, daca poate oferi si alte servicii suplimentare, daca are spatiu suficient precum si feedback-ul altor clienti pot face diferenta.

Pentru siguranta clientilor noi verificam personal datele Pet Sitter-ului, veridicitatea pozelor postate pe site si adresa acestuia.

Am pornit site-ul de o saptamana si jumatate si deja avem peste 200 de useri inregistrati cu 28 de anunturi listate. Pentru inceput sunt foarte multumit de evolutie.

Aveti aici siteul: www.pet-me.ro si Pagina de Facebook Pet-me

Piscina urbană. Super idee de distracție pentru adulți și copii

februarie 3, 2016februarie 3, 2016Scrie un comentariu

1382224_733827866718181_3918787839523198018_n

Intr-un Bucuresti mai mult gri decât roz, distractiile pentru adulti par la indemana: cinema, teatru, concerte, sali de bowling…si cam atat 🙂

De multe ori cind mergeam cu Fifi mica la un loc de joaca si ea se arunca in marea de bile colorate, m-as fi bagat cu ea acolo dar m-am abtinut. Cu greu. 🙂

Două fete minunate, Ana și Adina s-au gândit la oamenii ca mine si au adus in Bucuresti un concept genial: Piscina Urbană. O casă plină cu 100 de mii de bile albe. Un loc perfect pentru alungat nervii. Le-am luat pe fete la intrebari ca sa aflu mai multe despre aceasta idee frumoasă.

12316165_727952623972372_7989617087417411255_n

Cine sunteti voi si cum a venit super ideea?

Suntem un duo A&A (Adina si Ana), cu idei nastrusnice 🙂

Ideea a fost mai degraba dorinta copilareasca de a sari intr-o camera plina cu bile. Era acolo de foarte mult timp, zgandarita de fiecare data cand treceam pe langa locurile de joaca pentru copii unde, normal, ca adult nu ai voie sa intri, nici macar daca te duci cu propriul copil (nu avem niciuna copil, in afara de cel interior care e foarte rasfatat).

In plus, intotdeauna am cautat modalitati inedite de a petrece timpul.. locuri, oameni, activitati noi.. Mai in gluma, mai in serios, un ballpit pentru adulti ne-a parut la amandoua o idee foarte faina. Initiativa celor de la Pearlfisher (Londra) ne-a dat curaj. Ei facusera o instalatie de iarna „Jump In” cu 81.000 bile, care a fost super-viralizata – social media, presa, tv. La scurt timp, la Washington Building Museum se deschisese „The Beach”, cel mai mare ballpit din lume. Contextul a fost bun, pentru ca in aceeasi perioada am descoperit un concurs de idei de afaceri cu finantari europene (Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007- 2013), prin care am acoperit o parte din costuri. Asa ca, asta vara, ne-am decis sa ne facem piscina noastra cu bile 🙂

Cât a durat să umpleți spațiul cu bile?

Cred ca nu o sa uitam prea curand acea vineri seara cand a ajuns containerul cu bilele 🙂

Spatiul l-am umplut relativ rapid, mai mult a durat sa aducem sacii cu bile in casa (undeva la 100 de saci imensi)

Bănuiesc că voi sunteți primele care au testat ” minunea” ?

Noi si inca vreo 15 prieteni ce ne-au fost alaturi in seara aceea. Am testat „adancimea apei” la fiecare sac de bile pe care il rasturnam in camera.

Asteptam momentul cu sufletul la gura.

Recunosc ca eu cand am vazut fotografiile m-am gandit ca e un loc unde mi-ar placea sa merg, dar nu cred ca e destinat exclusiv adultilor. Pot merge si copiii? De la ce varste?

Conceptul a fost gandit in principal pentru adulti, tocmai pentru ca noi, copiii mai mari, nu avem acces la spatii de joaca de acest fel. Pana sa demaram proiectul am facut o mica cercetare intre prieteni din categorii de varsta diferite, iar feedback-ul a fost unanim : „daaaa, intotdeauna mi-am dorit sa ma arunc in bilele din spatiile de joaca pentru copii!”

Copiii sunt bineveniti, de la orice varste. Desi abia a trecut o saptamana de cand am deschis, au venit parinti cu copii de 2-3 ani si pana la 13-14 ani. Cei pana in 12 ani trebuie supravegheati in permanenta de parinti, insa suprvegherea se transforma in joaca. E o ocazie foarte buna pentru parinti de a petrece timp cu copilul, sa se joace in voie.

Dupa o ora de zbenguiala, ii vezi cu un zambet mare pe fata, obrajii rosii si parca mai apropiati decat atunci cand au venit. Se intareste conexiunea parinte-copil atunci cand se joaca impreuna.

12522976_729919507109017_6433022981962056716_n

12540530_729929307108037_8313361375725851299_n

Organizati si petreceri la piscina in miez de iarna ?

Da, avem solicitari de petreceri de zi de nastere, venite de la adulti pentru adulti 🙂

Grupurile care ne-au vizitat au fost diverse, de la cupluri care si-au facut surpiza unul altuia, gasca de prieteni sau colegi de birou. Toata lumea a plecat de la noi cu enrgie si voie buna. E foarte fain sa vedem ca ideea noastra reuseste sa faca oamenii fericiti, chiar si pentru o ora. Din cand in cand e ok sa-ti iei de mana copilul din tine si sa-l scoti la joaca!

O ora de distractie costa 30 de lei. Din partea casei aveti apa si prajituri la discretie 🙂

****

mai multe detalii si fotografii gasiti pe siteul Piscina Urbană.

Vulnerabilitatea este cel mai frumos lucru care poate să definească un artist

Magnetismul e o chestie cu care te naști

Să te iubești înseamnă să poți să renunți la lucruri care îți fac rău sau să ai puterea să spui “nu”, să ai puterea să te ierți, să te pui pe tine pe primul loc

Bunicul meu îmi vorbea de hrana sufletului și că hrana sufletului e diferită de hrana minții, pentru că foarte mulți dintre noi le confundăm

M-am trezit că nu am nimic, iar acest nimic s-a manifestat pe toate planurile, nu doar spiritual, din punct de vedere al încărcăturii sufletești de a fi pe scenă, ci și din punct de vedere financiar. A fost o perioadă extraordinar de grea

Am o smerenie foarte puternică în a avea un concert care îmi poartă numele pentru că eu sunt un fir de nisip într-un univers imens și mi se pare foarte mult ca un concert să-mi poarte numele

Mâinile unui specialist care lucrează cu copilul în general și care are această lungă experiență în recuperare sunt mâini mirifice

Să faci această profesie trebuie să conștientizezi că ești mânuitorul care, prin arta de a conduce mișcare, ești cel care aduce normalitatea în viața pacienților

Pacientul este deasupra noastră

Cel mai rău este că în România fizioterapetul nu-și găsește loc de muncă

Eu aș schimba sistemul de învățământ din România

Noi trebuie să fim portavocea fizioterapeuților în care să spunem: AVEȚI NEVOIE DE NOI!

A venit minunea care ți-a schimbat viața. Cum e Petru?

Dacă ar fi să spui un singur lucru femeilor care au adus pe lume un copil, ce le-ai spune?

Ce ai aflat despre tine de când ești mama, ceva ce nu știai?

Care crezi că sunt valorile pe care trebuie să le predăm copiilor noștri în vremurile astea nebune?

Te întorci la pupitrul Observatorului. Care-s planurile tale?

Ești profesoară la Intact Media Academy. Cum sunt generațiile viitoare?

Cănd nu erai căsătorită lumea te întreba: Când te măriți? Apoi, când faceți un copil? A treia întrebare clasică: Când mai faceți unul?

Cât de mult crezi că te-a ajutat stăpânirea de sine dobândită la știri, în momentele de breaking news, în momentele tale de mamă?

Care e cea mai mare frică a ta?

Dacă ai face interviul vieții tale mâine, pe cine ai alege să intervievezi și ce l-ai întreba?

Sfatul meu pentru toţi este să gătească cu inima, cu dragoste, fără violenţă, fără furie. Doar aşa se pot crea pasiune şi performanţă. Toţi ne amintim de mâncarea mamei că fiind cea mai bună. De ce? Pentru că era întotdeauna gătită cu dragoste.

În concluzie, implanturile oferă o forţă de masticaţie mai mare, conservarea dinţilor naturali rămaşi, confort sporit şi îmbunătăţirea respectului de sine. Arată şi funcţionează ca un dinte natural.

Să fie atent la igienă! Controalele anuale la stomatolog trebuie să nu lipsească!

Da, peste ce n-ai putea să treci într-o relație?

Sunt foarte mândru și orgolios și chestia cu înșelatul e… pentru mine e foarte așa… Dar, pentru că am citit cărți și…

Ai putea să fii vreodată cu o femeie care e mai proastă decât tine?

Dar copilul tău?

Îmi doresc foarte, foarte, foarte mult.

Ce te întristează pe tine cel mai tare?

Care este cea mai puternică amintire pe care o ai tu, din copilăria ta?

Cum răspunzi la răutate? Că sunt oameni răi, care fac rău…

Mă sperie. Am spus întotdeauna că îmi e mai frică de cel care vrea să-mi zgârie mașina decât de cel care vrea să mă fure. Mult mai frică.

De ce ți-e ție cel mai frică și cel mai frică?

Că nu mai am timp.