De Irina Baianț am aflat pentru prima dată de pe rețelele sociale. Am dat play la un filmuleț în care ea cânta pe scena de la Ateneu. Wow! A fost prima reacție, apoi căutând mai multe informații am aflat că Irina nu e voce oarecare, e ACEA VOCE despre care vorbește acum toată lumea. A cântat în marile săli de spectacol ale lumii, a ridicat în picioare mii de spectatori, a impresionat audiențe de oameni simpli sau cu funcții mari. Ea nu face diferența între ei. Tratează fiecare om din public cu mare respect. O femeie extraordinară, cu un magnetism incredibil, cu o forță greu de imaginat când vine la pachet cu smerenie în cantități foarte mari. Pe 10 septembrie pregătește un concert extraordinar ILLUMINARIUM IRINA BAIANȚ. Am stat de vorbă despre suflet, muzică, sacrificii, vindecare și puterea de a alege drumul greu. Am făcut fotografii superbe, într-o ședință foto în care am râs mult, dar ne-am făcut treaba cât se poate se poate de serios. A fost o plăcere și o onoare pentru mine această întâlnire. Mulțumesc, Sheraton Bucharest pentru găzduire și Adi Popa pentru fotografiile care mereu schimbă tot.

Adevăr sau provocare?

Provocare!

Spune-mi ceva ce nu ai spus nimănui niciodată.

Vorbesc cu perna. Uneori, seara, înainte să adorm, îmi place să-mi iau perna în brațe și să îi spun lucruri ca să pot să-mi eliberez mintea. Îi spun lucruri pe care nu i le spun niciodată nimănui. Ceva de mă apasă din perioada respectivă, ceva ce-mi stă pe suflet foarte puternic și nu consider că trebuie discutat cu persoana respectivă, astfel mai am timp să trec printr-un filtru lucrul pe care vreau să-l spun. Ca să-l verbalizez, să-mi dau seama ce impact ar avea ce spun, vorbesc cu perna. Îmi iau o pernă în brațe și-i șoptesc.

Și adevărul este că Irina este cum…

Irina este mult.

Care-i primul lucru pe care l-ai spune despre tine?

Sunt foarte autocritică, de asta îmi este și greu să vorbesc despre mine. Plusurile pe care le am nu sunt meritul meu, sunt meritul părinților mei, al universului, al naturii. Meritul meu e ce reușesc să fac, iar tot ce fac este pentru oameni, pentru ca oamenii să simtă și altceva, să se apropie de sufletele lor, să se apropie de creativitate, să înțeleagă puțin din ce înseamnă spiritul, nu doar trupul. Asta apropo de meseria mea, de mesajul pe care îl trimit, de felul în care interacționez cu tinerii, în primul rând, care pot să înțeleagă și să guste dintr-o zonă puțin mai spirituală, din muzică clasică, din cultură, din experiențe, din locuri frumoase, lăcașuri de cult din România pe care le pot vizita într-o vacanță. Adică să înțeleagă din cealaltă parte a vieții. Cam ăsta este mesajul pe care eu vreau să-l transmit fiind de vârsta lor, dar apucând să merg pe un drum care mi-a arătat lucrurile astea.

Vulnerabilitatea este cel mai frumos lucru care poate să definească un artist

Cum se împarte ego-ul, care e cumva în job description-ul unui artist cu smerenia? Cum depășești momentele de trufie?

Le-am depășit doar în momentul în care m-am lovit de ele, adică m-au consumat, m-au atacat, s-au întors împotriva mea momentele de trufie. La început, am fost foarte mândră și orgolioasă și plină de mine pentru că reușeam să fac într-un timp foarte scurt lucruri pe care alții le-au făcut în decurs de ani, să zicem. Am trăit sentimentul ăsta până în momentul în care am înțeles că ceea ce fac nu e meritul meu, mi se poate lua absolut oricând. Este un har pe care îl slujesc și atât. O fac pentru că așa îmi place mie să consider că Dumnezeu a ales pe unii dintre noi să arate anumite lucruri și pe alții alte lucruri, iar pe mine m-a ales să arăt zona asta. Și atunci, e important pentru mine să înțeleg că vulnerabilitatea este cel mai frumos lucru care poate să definească un artist. Pentru că artiștii sunt văzuți ca un fel de entertaineri. Sunt luați, puși pe scenă, cântă bine. Pentru oameni, faptul că pare ușor ceea ce faci înseamnă că e și simplu. Dar nu e adevărat.

Pe de altă parte, publicul, în general, nu se uită la tine ca la orice om, ești o zeiță pentru că ești acolo pe scenă…

Tocmai de asta cred că vulnerabilitatea câștigă publicul mai mult ca perfecțiunea, mai mult decât un act impecabil făcut. Tu ești om ca toți oamenii și vulnerabilitatea mi se pare cea mai înaltă formă de smerenie pe scenă și în fața oamenilor pentru că arăți așa cum ești. “A, eu știu să cânt bine că am muncit pentru asta și-mi iese ca dificultate tehnică o piesă sau reușesc să-i fac publicului piele de găină.”. Facem acest lucru prin emoție și prin mijloace tehnice, dar, de fapt, noi suntem vulnerabili. Noi suntem ca voi și trăim și plângem și vrem să rupem bariera asta, cu atât mai mult în muzica clasică. Întorcându-mă la întrebarea: “Cum reușesc să fac diferența?”… pe scenă, într-adevăr, trebuie să fii cineva, în viața de zi cu zi, altcineva. Trebuie să te împaci cu ideea asta, fără să le duci în cele două extreme. Trebuie să-ți însușești această dublă personalitate de a fi om de scenă. Trufia vine din dorința de a fi puternic, tu nefiind puternic, de fapt. Eu așa am înțeles-o. Dorind să arăt că sunt puternică, mi-am mărit foarte mult ego-ul.

  În momentele în care simt că nu mai pot, și am multe în care plâng, mă consum, mi se pare că nimic din ce-mi propun nu-mi iese, în care vocea nu-mi răspunde, în care emoțional am o stare proastă, joasă, sunt încărcată, am dureri, am nefericiri, am griji, îmi aduc aminte de unde am plecat și unde am ajuns.

Ți-am urmărit parcursul, tu ai muncit foarte, foarte mult și am să scriu exact așa: “foarte, foarte, foarte, foarte mult, să ajungi aici…”, ești foarte ambițioasă, știi foarte clar ce vrei, muncești enorm, dar sunt sigură că sunt momente când simți că nu mai poți. Ce faci în momentele alea în care simți că nu mai poți?

Îmi aduc aminte de unde am plecat. În momentele în care simt că nu mai pot, și am multe în care plâng, mă consum, mi se pare că nimic din ce-mi propun nu-mi iese, în care vocea nu-mi răspunde, în care emoțional am o stare proastă, joasă, sunt încărcată, am dureri, am nefericiri, am griji, îmi aduc aminte de unde am plecat și unde am ajuns. Îmi aduc aminte că am plecat dintr-un punct în care mi-am dorit și mi-am asumat că voi trece prin toate momentele astea, îmi aduc aminte de cuvintele mamei mele care mi-a spus că tot ceea ce trăiești în această viață, ți-ai ales înainte să te naști. Si dacă ți-ai ales să mergi pe drumul ăsta și să slujești asta, ți-ai ales inclusiv momentele de fericire și de greutate prin care treci. Atunci trebuie să treci prin ele, e în tine puterea asta. Imi aduc aminte de bucuria pe care o am când sunt pe scenă, este singurul spațiu în care am impresia că sunt ținută în brațe de îngeri. Mă gândesc: “Cum o să fiu eu peste cinci ani sau peste o lună după ce se va termina momentul ăsta pentru care muncesc?”O să îmi aduc aminte, o să mă uit în urmă și-o să zic: Ce fraieră am fost!”. Acum mă pregătesc pentru un concurs. Eu sunt un om căruia îi place concursul, nu doar pentru că reprezintă o pârghie bună să fii văzut de agenți, de teatre, dar mi-am dorit foarte mult și să văd care este nivelul internațional și să nu fiu cea mai bună de la mine din ogradă, fiecare școală de cânt, din fiecare țară, venind cu reprezentanții și cu tot ce au ei de arătat. Mi-am dorit să văd o comparație, dar și experiență. Plus că emoțiile unui concurs nu se compară cu emoțiile unei scene. E un cu totul alt tip de emoție.

E mai greu?

E mult mai greu pentru că acolo știi că ai sabia deasupra capului. Ți se vânează, de fapt, greșelile. Asta este mentalitatea tuturor și atunci trebuie să fii pregătit. Trebuie să-i faci pe cei din comisia care te evaluază să se simtă ca la un concert și să uite că au de vânat. Cântatul este subiectiv. Poate să nu îți placă vocea, dar de fapt să cânte bine. Poate să nu îți placă repertoriul pe care l-a ales și atunci să nu fii obiectiv în a evalua artistul tânăr care este pe scenă și care își dorește să aibă recunoaștere și să arate tot bagajul tehnic pe care îl are. Dar dacă tu te gândești că, de fapt, ar trebui să faci oamenii ăia să se simtă ca la un concert, doar să trăiască, fără să se vadă că îți dorești neapărat să impresionezi, atunci e un punct câștigat. Concursurile sunt foarte bune și le recomand tuturor cântăreților, măcar o dată să meargă la un concurs. Acum va fi oficial ultimul concurs pe care îl voi mai face. Toate concursurile au o limită de vârstă și eu sunt la limita vârstei la care mai pot participa la consursurile din categoria celor internaționale foarte mari, pentru că am bifat toate titlurile pe care le-aș fi vrut. A rămas unul care mi se pare foarte important pentru mine pentru că închide un ciclu din care am plecat. Este vorba de Concursul Internațional de Canto George Enescu de la Paris.

Care n-a fost câștigat până acum de niciun român.

Da. Mi-aș dori foarte mult să merg acolo.

Magnetismul e o chestie cu care te naști

Sunt oameni care intră într-o cameră și se schimbă atmosfera. Și tu ești unul dintre ei. Crezi că magnetismul e o chestie care se învață?

Nu, deloc. Magnetismul e o chestie cu care te naști. Că vrei să gesticulezi într-un fel, că vrei să te îmbraci într-un fel, că arăți într-un fel, dar energia e importantă. Tot timpul am spus: “Zâmbetul și energia te prezintă înainte să deschizi gura.”

Tu nu ai ales drumul simplu. Tu ești o femeie foarte frumoasă, foarte deșteaptă, foarte talentată, ești pe toate scenele, la concursuri. Ai întâlnit foarte mulți oameni importanți, dar uite, ești aici cu mine pe canapea, nu ești prințesă la palat. De la ce vârstă ai știut că prin munca ta trebuie să ajungi cineva?

E un cumul de motive care m-a făcut să conștientizez ce drum să aleg. De ales, l-am ales dintotdeauna. E adevărat că mi-a fost inspirat și de părinți, din educație. Mai ales tatăl meu a insistat să învăț, să am un plan B pentru orice. “Foarte frumos, faci muzică, pian în primă fază. Dar dacă se întâmplă ceva vreodată și nu mai poți să mai cânți? Dacă îți rupi o mână, dacă n-o să meargă? Trebuie să ai capacitatea de a te adapta.” E cea mai mare capacitate pe care specia noastră o are. Adaptabilitatea. Eu mi-am spus: “Ce ai putea să faci altceva?”. Cumva, punându-mi întrebarea asta și investind, nu m-a făcut să mă îndoiesc de ce vreau să fac. Din contră. Am putut să-mi dau seama că trebuie să înțeleg și să caut într-adevăr ceea ce îmi place, nu doar lucrul pentru care sunt făcută, nu doar muzica, ci să aprofundez și altceva.

Simți că ai renunțat la ceva ca să fii aici?

Am renunțat la multe. Nu sunt lucruri pe care le regret, doar conștientizez că am renunțat la ele. Am renunțat la foarte mult timp și la foarte multe lucruri pe care nu le-am învățat la momentul respectiv. Nu știu cât de mult m-ar fi ajutat sau nu, că am depășit foarte repede etapa în care să joc frunza.

La o parte din copilărie…

Da. Dar am învățat să fac lucruri care îmi plac mult mai mult și pe care le folosesc mult mai mult. Eu nu știu să joc remmy, table, jocuri de cărți. Am fost plecată în concediu la mare câteva zile și stăteam pe plajă cu prietenii mei care jucau table. Au încercat să mă învețe să joc. E, în afară de a aruncat zarurile, nu s-a prins nimic de mine. Și eu nu sunt un om care să învețe ceva greu.

Să te iubești înseamnă să poți să renunți la lucruri care îți fac rău sau să ai puterea să spui “nu”, să ai puterea să te ierți, să te pui pe tine pe primul loc

Cât de tare te superi pe tine când greșești?

Vai de mine! Anul ăsta am învățat pentru prima dată și chiar am simțit ce înseamnă să te iubești pe tine. Asta e o chestie care te lasă sau nu să te superi atât de tare, să te pedepsești. Eu am zis că mă iubesc, în ideea că mă îngrijesc de problemele existențiale, spiritualitate sau am o igienă mentală bună. Dar asta nu înseamnă să te iubești. Să te iubești înseamnă să poți să renunți la lucruri care îți fac rău sau să ai puterea să spui “nu”, să ai puterea să te ierți, să te pui pe tine pe primul loc.

Bunicul meu îmi vorbea de hrana sufletului și că hrana sufletului e diferită de hrana minții, pentru că foarte mulți dintre noi le confundăm

Practici meditația?

Da. Trebuie să găsești forma ta de interiorizare. Eu sunt un om extraordinar de activ și unul dintre cele mai mari defecte ale mele este lipsa de răbdare. Mi-am dat seama că și nestatornicia este un defect. Nu pot să stau mult timp într-un loc, trebuie să mă mișc, trebuie să fac ceva. E o agitație interioară pe care mi-am controlat-o fantastic de mult, în primă fază prin exerciții de respirație când m-am apucat de canto pentru că îmi doream atât de mult să învăț cât mai repede tot ce am nevoie ca bagaj tehnic să pot să-mi controlez vocea, încât am avut răbdare să fac lucruri doar pentru că știam că trebuie să termin mai repede ca să ajung undeva, să ajung să pot să cânt cum vreau, să pot să duc o frază cum vreau. Prin exerciții de respirație, am învățat să îmi controlez foarte bine toată agitația interioară. Pentru mine, în sine, cântatul încă de mică, la pian, de exemplu, era o formă de meditație. Pentru mine, meditația înseamnă, în primul rând, interiorizare. Poate să fie sub formă de meditație de conștientizare spirituală, de încărcare, de lucrat cu chakrele, în măsura în care crezi în asta. Eu cred pentru că am fost în cadrul discuțiilor printre oameni. Chiar și mama mea cunoștea un terapeut cu care am vorbit foarte mult, la bază fiind chimist. Nu mi-a povestit niciodată basme, ci mi-a explicat concret că suntem energie, că avem niște centri energetici care lucrează pentru noi. Mie trebuie să-mi explici ca să pot să înțeleg și să hotărăsc, atât cât îmi îngăduie rațiunea, dacă cred în lucrul respectiv sau dacă mi-l pot asuma mental încât să cred în el și să facă sens pentru mine. Am învățat, în primul rând, din respirație, ce înseamnă meditația și apoi am încercat mai multe forme. Meditația este rugăciune. Iar eu sunt un om credincios, nu stau mult în biserică neapărat, dar de sărbători, de fiecare dată când am ocazia și simt nevoia să merg acolo, mă duc. Dar de rugat, mă rog tot timpul, citesc acatiste, am felul meu de a mă ruga, de a cere ajutor. Bunicul meu îmi vorbea de hrana sufletului și că hrana sufletului e diferită de hrana minții, pentru că foarte mulți dintre noi le confundăm. E impresia că dacă citim o carte, de exemplu, sau vedem un film sau purtăm o discuție cu cineva care să ne provoace intelectual sau să ne deschidă niște centri ai minții, ai conștiinței pe care să-i activăm și să-i simțim în noi activ, am făcut ceva pentru mine. Nu, ai făcut ceva pentru oameni. Din punctul meu de vedere, inteligența asta e, ca și cultura, modalitatea prin care poți exprima ceea ce gândești, că atunci măcar ești cumva sigur de măcar o construcție de frază în care poți să pui ceea ce ai în minte. Dar sufletul trebuie și el hrănit.

Ți s-a întâmplat ca mintea să ți-o ia înainte?

De foarte multe ori. Sunt un total freak control, asumat. Mie nu îmi plac surprizele.

De ce ți-e frică cel mai mult?

De mine.

Adică ți se pare că așa cum te ridici, te poți și distruge?

Bineînțeles că mă pot distruge la fel cum mă ridic, doar că am ajuns într-un punct de echilibru în care nu cred că mă mai pot distruge. Mi-e frică de mine în raport cu cei din jur. Sunt vehementă. Sunt impulsivă.

A existat vreun moment în care te-ai gândit: „Ce mi-a trebuit mie să fiu cântăreață? Nu puteam eu să mă fac și eu ca mama, chimistă?”

Ba da, m-am gândit de foarte multe ori că am ales un drum mult prea greu. Credeam că îmi place să fac altceva mai mult decât fac. Asta doar pentru că mă implicam în altceva.

M-am trezit că nu am nimic, iar acest nimic s-a manifestat pe toate planurile, nu doar spiritual, din punct de vedere al încărcăturii sufletești de a fi pe scenă, ci și din punct de vedere financiar. A fost o perioadă extraordinar de grea

Tot timpul trebuie să ai varianta de backup…

M-am gândit și mă gândesc des. Perioada pandemiei este, poate, cea mai grea perioadă prin care am trecut vreodată profesional pentru că nu am avut ce să fac. Cu atât mai mult cu cât eu nu sunt angajată nicăieri. Și atunci, toate câștigurile mele și toată energia pe care o dedicam scenei erau din contracte de colaborare cu diverse instituții sau teatre din țară sau din străinătate. Și m-am trezit că nu am nimic, iar acest nimic s-a manifestat pe toate planurile, nu doar spiritual, din punct de vedere al încărcăturii sufletești de a fi pe scenă, ci și din punct de vedere financiar. A fost o perioadă extraordinar de grea. O perioadă în care am încercat să mă descurc altfel și am ajuns să mă angajez într-un alt domeniu. Mi-a plăcut foarte mult. Am fost consilieră la cabinetul secretarului de stat de la Ministerul Tineretului și Sportului. În primă fază, a fost o situație foarte amuzantă pentru că șeful meu, secretarul de stat, se uita așa la mine: „Și acum ce fac cu tine? Hai să o luăm cu începul, să citești puțin despre legi, să îți dau niște task-uri, să te uiți pe niște dosare, să mi le organizezi.” Mi-a explicat foarte bine ce trebuie să fac, lucru pe care l-am terminat într-o oră și ceva, a doua zi. Am început ușor, ușor să ajung până în punctul de șefă de cabinet, cu alți consilieri sub mine. Și aici mi-am dat seama cât de important este să ai lângă tine un om care este în afara domeniului. Toți cei implicați acolo vedeau și judecau lucrurile prea în mijlocul problemei, cu voalul deasupra capului, nemaiavând o gură de aer, nu puteau vedea din exterior. Eu fiind total în afara situațiilor, înțelegându-le doar la nivel explicativ, puteam să le cântăresc altfel, și veneam cu soluții. Dacă m-ai întreba care e cea mai mare calitate a mea, ți-aș spune inteligența pe care chiar o simt, mi-am dat seama că pot să înțeleg și să aplic lucruri. Cumva nu am renunțat niciodată la muzică, doar că nu aveam efectiv unde să o manifest.

Am o smerenie foarte puternică în a avea un concert care îmi poartă numele pentru că eu sunt un fir de nisip într-un univers imens și mi se pare foarte mult ca un concert să-mi poarte numele

Pregătești cel mai mare concert al tău. Ce îmi poți spune despre eveniment?

Este absolut deloc previzibil. Este un concert foarte frumos. Este, mai degrabă, un concept. În pandemie, am început acest concept. Uite o chestie pe care n-am spus-o niciodată nimănui.Poate să poarte numele lui Pavarotti sau marei Angela Gheorghiu. Mi se pare mult să fiu eu, Irina Baianț, la 30 de ani, mare concert. Și totuși, oamenii din jurul meu mi-au spus: “Cânți în el, tu l-ai gândit, e conceptul tău, mesajul pe care vrei să il dai pe limba ta oamenilor este curajul tău de a te avânta în ceva ce poate să iasă, ce poate fi înțeles sau nu. Este linia asta fină pe care numai tu știi cum ai reușit să nu cazi nici într-o extremă, nici în cealaltă, și acest concert trebuie să aibă numele tău. Atunci, cumva, am îndrăznit să spun că acest concert îmi poartă semnătura. Este o cale prin care vreau ca oamenii să înțeleagă că muzica clasică e fantastică, că muzica simfonică e fantastică, că toată armata aia de oameni care creează o vibrație sonoră este purtătoare de har și sunt aleși de Dumnezeu să lucreze prin sufletele oamenilor. Arta nu mușcă și nu este nimic rău să poți să-ți hrănești și sufletul. Tot timpul am spus că muzica clasică este pentru suflet și muzica mainstream este pentru trup. Nu poți să fii doar trup fără suflet sau invers.

Când zici muzica mainstream la ce te referi?

Muzica de la radio, comercială, nu mă refer la populară, ci la tot ce se ascultă în masă. Nu trebuie să înțelegi muzica clasică, să înțelegi cuvintele, tu trebuie să te lași să simți mesajul. Muzica este un limbaj nonverbal. Nu ne referim la cea care are o vocală, e cântată. Muzica e vibrație. Îți place melodia pentru starea pe care ți-o dă. Am exemplul cuiva căruia îi plăcea la nebunie Caruso. Niciodată n-a stat să înțeleagă ce spun versurile. După zece-douăzeci de ani, când a citit și versurile, a zis: “Nu se poate așa ceva! Eu aveam impresia că vorbește despre cu totul altceva. Acum îmi place și mai mult.” Iar concertul de la 10 septembrie este sinestezie-concert, eu așa îi spun, pentru că în fiecare an am încercat să vin cu ceva diferit. Anul acesta, îmi doresc să ofer mai multe experiențe pentru toate simțurile. Am pregătit un concert cu totul aparte începând cu ce mirosi, guști și simți pe 10 septembrie. 

Ce i-ai spune fetiței Irina Baianț?

Că o iubesc și să aibă încredere.

Și ce i-ai spune unei fete care visează să ajungă ca tine?

Să nu renunțe niciodată. Să nu-și creeze un idol din cineva, să fie propriul ei idol, să se descopere pe ea, să urmărească parcursul sau metoda altora care au ajuns sus în domeniul lor, dar să nu încerce să imite și să nu creadă că drumul ăla este drumul corect pentru că fiecare are drumul lui și experiențele care îl duc pe drumul respectiv, dar cel mai important este, indiferent de drumul pe care îl găsești, să nu renunți.

Ce nu ai face niciodată?

N-aș trăda.

Ai fost trădată?

Da. Am simțit trădarea la foarte multe niveluri.

Și cum depășești?

Înțelegând că și ceva din tine l-a făcut pe omul respectiv să simtă să reacționeze așa pentru că vorba aia “adevărul e undeva la mijloc” e mai profundă. Când spui “adevărul e undeva la mijloc”, te gândești că poate și tu exagerezi un pic în povestirea unui situații care nu îți face plăcere. Poate ceva din comportamentul tău l-a rănit pe celălalt sau l-a făcut să fie așa. Noi suntem oglinda unul celuilalt. Dacă ceva din comportamentul meu te rănește pe tine, evident tu vei reacționa și vei schimba energia, vei schimba abordarea și deschiderea față de mine. Atunci, energiile noastre se vor ciocni și nu vom mai putea colabora, nu vom mai avea o comuniune. Toate lucrurile care ne rănesc, că-i trădare, că-i abandon sau umilință vin de undeva și din noi. Dacă reușim să iertăm partea asta și să înțelegem că toți oamenii greșesc și îl ierți și pe el pentru rana pe care tu i-ai făcut-o, cred că acolo te eliberezi de orice sentiment, de orice durere. Iar eu așa am făcut. Eu doar așa am reușit.