In teorie, lucrurile sunt simple. Timpul este perfect egal pentru toată lumea. Toți ne naștem cu ziua de 24 de ore.In practica insa lucrurile se complica. Percepem si folosim diferit.
Timpul.
Umoristic vorbind, timpul este acea unitate de măsura dintre somn si serviciu, cafeaua din zori si cina pe fuga, concediu si leafa.
Sunt oameni care traiesc exploziv, incandescendent, continuu. Ei trateaza fiecare clipa ca pe darul suprem. Altii pur si simplu isi bat joc de clipe. Ale lor si ale altora.
Daca ar fi sa facem un top al celor mai mari minciuni si scuze din toate timpurile, faimoasa formula „n-am timp” ar fi pe primele pozitii. Cati avem totusi tupeul sa spunem „Bai, n-am chef de mutra ta! Dispari!” Eu nu stiu niciunul. Toti cuvantam simplu, ipocrit: „Iarta-ma, dar nu am timp! (Nu-s io de vina ca nu vreau sa te vad. In boxa acuzatilor intra agendele astea penibile care nu iti gasesc si tie un loc….)”
Am cunoscut pe cineva care avea o viata super plina. Muncea enorm, nu-i ajungea timpul niciodata. Se plangea mereu ca ziua are prea putine ore. Intilniri peste intilniri, stres non stop, vrie. Pina intr-o zi cind a venit infarctul. Ce sa vezi? Neprogramat. Nu-l trecuse in vreun calendar, nici secretara nu il anuntase prin planning. (O superficiala.) Si inima … inima i s-a oprit. A stat o vreme. Ea in repaos. El in coma. Cand si-a revenit, dupa multe ceasuri, era altul. Din clipa aia a inteles ca stresul nu poate fi legat de timp, ca timpul doar noi il ingradim. Ii dam valoare sau nu. S-a mai relaxat, se bucura de momente si de intuitie. Are un ceas super scump si cel putin un prieten in plus. Ceasul e acum pe post de bijuterie, ca sa nu zic bibelou.
Pina de curand, eram regina intirzierilor. Alergam de nebuna si tot intarziam la fiecare intilnire. Da da, eu priceputa in desfasuratoare, de profesie producator (calcule la minut si secunda), eram mereu depasita de timp. Fuga intre intilniri, redactie, familie si prieteni imi daduse peste cap tot minutarul. Intr-o zi, am realizat ca nu mai apreciam de fapt corect ziua. Daca spuneam ca ajung in jumatate de ora, ajungeam intr-un ceas. Am reglat aceste intarzieri prin disciplina si ambitie de a nu lasa pe nimeni sa ma mai astepte. Cineva mi-a spus: daca tu intirzii, ti se pare ceva firesc, daca eu nu ajung… oooo, otravesti fantanile!
Sa va spun un secret: pentru mine, timpul este cel mai frumos dar pe care cineva poate sa mi-l faca. Sa iti smulgi ore sau zile din viata ta si sa mi le dai mie, face cat cel mai grozav inel cu cea mai scumpa piatra. Pentru ca minutele acelea sunt de maxima audienta. Cum spunem noi in televiziune: minute de aur. Varfuri de rating.
Si daca tot vorbim de varfuri, sa atingem subiectul nostru preferat: dragostea. Nimic nu omoara sau ridica o relatie ca timpul. Bine, mai e si distanta la propriu sau la figurat, dar despre asta vorbim cu alta ocazie.
De multe ori, cuplurile nu se inteleg pentru ca traiesc in ritmuri diferite. Timpul lui nu corespunde cu timpul ei si pace!
Daca luam doi oameni care sunt foarte organizati e plictisitor de simplu. Programam sarutul, preludiul, iubitul, chiar si cearta de intarire a cuplului. Asadar, o iubire „tabelata”. Cum totul e
predictibil, stim bine ce se va intimpla: la un moment dat vine plictiseala, fiica rutinei. Q.e.d.
Daca amandoi sunt rupti de realitate, traiesc un vis frumos, fara griji, ” te iubesc”, „si eu te iubesc” etc. „Ce frumos ne iubim noi!” Da, da! „Ca noi nimeni…” Si ce sa vezi… Apare plictiseala si la ei oricat de dreamari ar fi. Si daca nu mor de plictiseala, mor de foame sigur prin lipsa de legaturi …cu viata reala.
Cu adevarat spectaculos este insa cind se intilnesc doi… opusi.
El- tatal organizarii, inventatorul tabelelor. Perfectiune la detaliu.
Ea – mama haosului, cu franciza la dezordine si trait clipa. In limbaj de cartier: fata care a f..t organizarea. Si contabilitatea. Si tabelul. Din abatere in abatere, spre victoria finala. Cand sunt fata in fata e ca in documentarul „dezastre in aer”, dar fara aterizare ratata. Totul incepe cu un gol de aer, pardon de timp. Se intilnesc pentru 5 minute si stau doua ore. Se intilnesc pentru o zi si stau 3. Nu se pot desprinde pentru ca, pur si simplu, timpul nu e timp. Desigur, nu e poveste cu au trait pina la…, e poveste cu „avem momente magice impreuna”. Adunate dau cat o viata . E cu adevarat un noroc sa patesti asa ceva: sa pierzi notiunea timpului. Si mai tare e daca reusesti in spectacolul senzatiilor sa nu iti pierzi mintile. De tot.
Concluziile mele sunt simple:
– dincolo de timp, iubirea si pasiunea sunt din acelasi aluat. Fraged.
– ne facem timp pentru cine si ce vrem noi.
Ca exercitiu …tema pentru acasa, va provoc: daca timpul ar fi sa fie nesfarsit, ati ramane sau v-ati plictisi si ati pleca pina la urma?
PS.
– Alo da?
– Da.
– Fifimica, ce e timpul?
– Timpul e o unealta folositoare oamenilor.
– Dar la ce le foloseste?
– Sa stie cat e ora, cind pleaca si cind se intorc.
– Dar cine are mai mult timp? Adultii sau copiii?
– Adultii, mami!
– Eu nu sunt de acord cu tine. Uite, de cate ori nu ti-am spus ca nu facem ceva pentru ca mami nu are timp?
– Mda nu m-am gandit la asta. Cred ca totusi copiii au mai mult timp. Auzi mami? Da…acu’ ma uit la desene…( adica numaiamtimpsavorbesccutine )
– Bine, pa!
– Bine, papa!!!
* articol din rubrica fifi&thecity de pe blogul Cristinei Bazavan, www.bazavan.ro
