Îmi scrie aseara o prietenă:

“Fifi, sunt foarte suparată pe mine!”

“De ce?”

“Uite, o prietenă care mereu a fost acolo lângă mine, a sărit de fiecare dată pentru mine, aflu că are cancer de 2 luni… Sunt așa de prinsă de problemele mele zilnice, cu pseudorelevanță, că uite că nu acord atenție oamenilor… Sunt moartă de nervi.”

Am liniștit-o. Sau măcar am încercat. Ăsta e prețul lumii nebune în care trăim.

Eu am zi de zi senzația că nu stăpânesc timpul, programul, întâlnirile, că ele mă conduc de fapt.

De 3 luni îmi promit că ajung să iau o bicicletă de la o prietenă, să merg prin parc. Nu ajung, deși mi-ar face bine.

De luni bune amân să mă văd cu diverși oameni pentru că nu am timp. Zi de zi pun în agendă lucruri. Nu apuc să fac nici jumătate, deși mă străduiesc să fiu eficientă.

Mă încăpățânez sa nu dau Sms sau mesaj pe Facebook dragilor din viața mea, ci să îi sun de ziua lor și în ziua aia tot amân, copleșită de treabă, și ajung să nu mai sun.

Mă culc cu gânduri, mă trezesc cu gânduri, zi de zi împac oameni supărați că sunt neatentă cu ei.

Îmi țin telefonul pe silent, pentru că simt că dacă aș răspunde tuturor apelurilor aș lua-o razna. După aia sunt copleșită de vinovăție că am ratat momente de bucurie sau momente grele din viețile prietenilor mei. Aflu cu stupoare că X mai are puțin și naște (“vai, și nu mi-a spus???” Păi poate mi-ar fi spus dacă răspundeam la telefon) sau că Y are o boală foarte grea.

Apelurile ratate sunt la ordinea zilei în viața mea.

Vinovăția e acolo. Zi de zi. Ăsta e prețul pe care îl plătesc pentru viața pe care o duc. Prietenii sunt din ce în ce mai puțini, oamenii îi simt din ce în ce mai departe, puțini rezistă, mai ales dintre cei care nu sunt din lumea mea și nu înțeleg ritmul.

Merită? La rece, dacă stau să mă gândesc, știu că nu. Am pierdut doi oameni dragi în morți fulgerătoare și mi-am promis că o să mă schimb. Și m-am schimbat. Nu mă mai enervez din orice, nu mai pun la suflet, îi judec pe alții puțin spre deloc, sunt renumită pentru optimism și pentru încrederea pe care știu să le-o dau altora.

Dar neatenția nu o pot vindeca. Când mă uit în cinci direcții e greu să nu îmi scape lucruri.

Azi e luni. Promit să fiu mai atentă, mai săritoare, mai prietenă…. Promit.

Dacă ești genul care nu suportă premiile garantate, dacă ești genul workoholic, care are coșmaruri cu vacanțe, eventual și plătite de alții, evită zilele astea să faci vreo cumpărătură pe vola.ro E posibil (prin vreun ghinion) să câștigi 10 ani de vacanțe plătite de ei prin vouchere de câte 1000 de euro pe an. Ce coșmar. Să nu mai ai nicio scuză să pleci în vacanță? Exclus. Așa că fă cumva și evită orice contact cu civilizația și cu ispitele. Scoate cablul Ftp, inchide conexiunea wireless și roagă-te să nu te roage vreun coleg să îi cumperi cu cardul tău ceva de pe Vola.ro Succes!

Mereu m-am priceput la doruri. Maestră am fost, maestră rămân. Dorul e un instrument de tortură pe care îl port în geantă de când mă ştiu.

Am avut pe vremuri un iubit pe care îl adoram pentru mintea lui briliantă. Era as la matematică (dacă eşti as la matematică, în faţa mea eşti zeu) şi grav bolnav de egoism. Practic, nu exista nimeni pe lumea asta în afară de el. Şi mai era ceva. Întârzia mereu. Cu orele, ceva de nedescris. Într-un final, l-am părăsit pentru unul mai puţin mintos, mult mai frumos şi care avea şi un pacheţel de empatie, plus că venea la timp la întâlniri.

“Creierul” a suferit foarte tare când l-am părăsit, ca orice creier care nu îşi pune nicio clipă problema că asta s-ar putea întâmpla. Eu, ca Fifi ce eram, nici nu i-am zis că îl las pentru altul. “Vreau să fiu liberă” i-am spus calmă şi rece, cu siguranţa femeii care ştie că o aşteaptă cineva după colţ. L-am lăsat să se ducă în depresie, cu gândul la miile de minute pe care le petreceam lipită de geamul de la bucătăria maică-mii în aşteptarea lui.

Peste câţiva ani, ne-am reîntâlnit întâmplător, în tren. Eu coboram, el urca. Şi pentru o clipă, a fost acolo o scânteie. Şi ne-am uitat unul la altul cu aceeași întrebare în cap: “de ce mama naibii ne-am despărţit?” Am făcut schimb de numere şi ne-am dat întâlnire peste o săptămână. În săptămâna aia, dorul şi-a făcut datoria. Îmi aminteam (evident) numai şi numai fazele mişto pe care le-am trăit împreună. Nici umbră de defect nu avea în memoria mea.

Şi vine ziua întâlnirii. Şi mă duc pregătită să îmi iau viaţa de la capăt cu el. Ajung şi îmi comand un capuccino cu spumă de lapte. Aștept. O oră şi jumătate. În primele minute de întârziere, mă gândeam că o să fac mişto de asta, dar după o oră jumătate, mi-am amintit brusc tot. Mi-am amintit cum stăteam cu orele cu ochii pe ceas, “de ce nu vii, de ce nu vii?” Și când să mă ridic să plec, apare el, alergând. Înainte să apuce să zică ceva, i-am pus palmă pe gură şi i-am zis simplu şi frumos, ca într-un film cu mega buget: “Mereu mi-a fost dor de tine până să vii”. Şi am plecat, mândră de replică şi de atitudine.

Anii au trecut şi am simțit de multe ori că fac aceeaşi greşeală. Greșeala dorului. Sunt unii oameni cu care răcesc relaţiile dintr-un motiv sau altul. Şi pac, într-o zi mă trăzneşte dorul şi îmi pierd timpul căutându-i. Şi când apar, îmi dau seama de ce nu i-am mai căutat. Dorul e brandul meu. 100% românesc. Cumpără cineva un brand? Îl dau și gratis, numai să mă scape cineva de el. Nimeni?

Sunt Fifi. O fată simplă de la oraş, cu o singură problemă: îmi place luxul orbitor. Cred că într-o viaţă anterioară am trăit într-un hotel de 5 stele şi m-am bucurat de toate răsfăţurile Pământului. E vorba aia cu nicăieri nu e că acasă. Ok, de acord. Da’ eu va spun cu toată sinceritatea: nicăieri nu e că la 5 stele.

În calitatea mea de “şefă la plecări internaţionale”, cum îmi spun prietenii, am dus căutatul nodului în papură la nivel de artă. Nu mă duc oriunde, nu stau oriunde. Vacanţele sunt destul de rare, aşa că nu-mi permit ratări. Totul trebuie să fie perfect. Camera, perna, curăţenia, mâncarea. Răsfăţul trebuie să fie răsfăţ.

Problema e că nu am timp. Aşa că nu îmi permit să plec departe de câte ori mă taie capul. Iar să plec prin România de nebună la ce drumuri avem, e chiar o extravaganţă.

Şi cum oboseala m-a învins, după câteva luni de stres am zis mă duc la Spa, ca o divă ce mă aflu. Dar vai, unde aş putea să mă duc că să nu fac 10 ore pe drum. Unde oare? Dusul ca dusul, că ştii că ajungi la relaxare şi îţi trec toate gândurile rele, dar gândul de întors duminică pe DN1 vreo 5 ore… nu, nu, nu.

Şi-am căutat ceva aproape, dar departe. Şi am găsit. Unde? La Ploieşti. Am găsit un hotel de 5 stele cu Spa. Sky Blue Hotel&Spa. M-am uitat pe site, pe Facebook, pe Booking. Pe review-uri. Chiar exista şi chiar era mega fitză. Întotdeauna citesc experienţele altora ca să îmi fac o idee. Şi ideea e că părea fix ce-mi trebuia. Şi-am întrebat-o pe sora Nadina(sau Pisi): Pisi, vrei să mergem la Spa în weekend? Surpriză. A zis un simplu “daaaaaaa” şi uite aşa aveam un plan.

Sâmbătă după prânz, prânzişor, noonish, am plecat ca divele spre Ploieşti. Aveam  o singură temere: dacă e atât de mişto locul ăsta, de ce nu am auzit de el? Poate totuşi nu e chiar aşa wow. Şi ajungem. Şi acu’ să vă spun ceva: cu hotelurile e ca şi cum oamenii. Îmi ajunge o privire să îmi dau seama dacă e ce trebuie. Şi din clipa în care am ajuns, am ştiut că o să fie bine. Ajunsesem acasă.

Hotelul e absolut fabulos. Îndrăznesc să spun că e cel mai frumos din tot ce am văzut în România. Aşa atenţie la detalii nu am întâlnit decât la Ritz (da, puteţi să mă invidiaţi pe faţă, am stat la Ritz, o să va povestesc într-o zi).

Camera dublă superioară în care am stat putea să adăpostească cu uşurinţă 3 familii :)))) şi pentru că era la parter, nu avea terasă. M-am gândit de când am luat cartela. “Hmmm, la parter, nu terasă”. Dar ce să vezi, avea grădină. Fiecare camera cu grădiniţă ei. Fitză.

Curăţenia. Ador curăţenia aia de showroom şi mi s-a părut cea mai mare şmecherie că am intrat în cameră şi am avut acea senzaţie că acolo nu a mai stat nimeni niciodată. Nicio cută, nicio pată, niciun fir de praf. Perfecţiune.

Patul şi pernele. E şi aici e fitza fitzelor. Cred cu tărie că un pat prost poate să îţi strice toată vacanţa. La fel şi perna. Din cauza asta eu de multe ori am în valiza perna mea; da, ştiu sunt fiţoasă, dar dacă nu dorm, adio relaxare, adio vacanţă. Saltelele perfecte la Sky şi 3 perne pe un pat, 6 pe al doilea. M-am gândit pentru o clipă că oamenii ştiu că suntem foarte stresate şi ne-au pregătit armele pentru o bătaie cu perne. Şi apoi am văzut ceva la ce visez de o viaţă: meniul de perne.

Bravo, Sky Hotel, m-ai avut cu meniul tău de perne.

Baia. Ei şi aici ce să va spun? Marmură, joc de oglinzi perfect, oglindă pentru machiaj, dus-gel, şampon, balsam, săpun bio şi acel kit de supravieturie dacă ţi-ai uitat acasă produsele pentru demachiat. Prosoape ultra albe şi fără număr.

Ne-am programat pentru masaj şi apoi ne-am dus la masă, i-am cunoscut pe Raluca şi Ahmet, oamenii casei, care ne-au întrebat cum ni se pare. Nu ni se pare. E chiar desăvârşit hotelul. Mâncarea avea să fie şi ea multă şi bună, din păcate pentru planul meu nutritional prea multă şi prea bună. Ştiţi dulciurile turceşti, nu? Acum le-am cunoscut şi noi mai bine. Mâncarea e bună pentru că acolo e un chef care coordonează echipa de bucătari şi pentru că ingredientele vin din grădina şi ferma proprii. Mirodeniile sunt din Turcia, iar meniul e internaţional.

Raluca ne-a făcut un tur să vedem tot complexul. E genul de locaţie unde poţi să te cazezi de vineri până duminică şi tot ai ce face. Restaurant, lounge, sala de bowling şi biliard, piscină, loc de joacă pentru copii, cortul unde se face Yoga sau se fumează narghilea, săli de evenimente şi conferinţe, terasă de la piscină care se transformă în bistro pe timp de vara, sala de fitnes cu acoperişul care se decapotează, să simţi că te antrenezi în aer liber, salon de frumuseţe, salina. Da, salina unde din tone de sare Himalaya s-a creat un spaţiu perfect pentru cei care vor să respire sănătate. Mi-a povestit Raluca de oameni care vin şi fac şedinţe chiar acolo.

Şi ajungem la Spa. Doamne, iartă-mă câte ispite. Jacuzzi imense, fotolii pentru relaxare, hammam-ul pentru masaje turceşti. Am stat ca divele (repet acest termen, dar e absolut definitoriu pentru cum ne-am simţit) vreo oră în jacuzzi şi apoi ne-am dus în cameră cu gândul să stăm puţin şi să mergem la clubul hotelului seara. N-am mai mers. Eram topite la propriu, dar ne era şi foame, aşa că ne-am comandat în cameră, ca starurile prea obosite să se mai deplaseze în restaurant. Şi a venit masa. La propriu. Divină mâncarea. N-am vrut iniţial să comandăm desert, apoi am decis să închidem ochii şi să ne luăm totuşi un cheesecake, că până la urmă eram la noi în micul paradis şi nu avea să afle nimeni. Şi bine am făcut.

A, era să uit ceva. Netul, mama lui de net, că fără el nu mai putem să trăim. Hotelul are reţea super bună, fiecare cameră cu netul ei. Asta că va ştiu obsedaţi să va faceţi selfie-uri şi să vi li puneţi pe Facebook.

A doua zi la micul dejun am încercat să mă mai cenzurez, să nu gust chiar din toate bunătăţile. Asta e, a fost să fie dezmăţ. M-am mai odihnit puţin, Nadina s-a dus la masaj şi la salonul de frumuseţe… perfecţiune.

Şi vrând-nevrând am ajuns iar la masă. Iar festin. Să nu vă judecaţi prea aspru, n-ai cum să rezişti. Nu ai cum. A trebuit să iau puţin din toate. Las că beau mai multă apă săptămâna viitoare.

Şi ca acest mini-sejur să se termine că în Sex&the City, exact înainte să ieşim, ne-am dus la magazin. Magazin de haine, fetelor. Rochii, sacouri, fuste, genţi, fetelor. Cu nişte preţuri care îţi permit să nu spui Stop în 5 min. Brandul propriu, K&D London. Uite aşa, acum am cea mai frumoasă nouă poşetă albastră din lume.

Mi-a plăcut tare de tot la Sky. Tot. M-au cucerit serviciile fără cusur. De la ospătarii care îmi ghiceau cerinţele, la fata de la recepţie care la 1 noaptea caută prin tot hotelul o brichetă(că a mea se stricase), zâmbetul băiatului de la room service şi amabilitatea pur sânge a domnului care ne-a dus bagajele la maşină.  Nu mi-a plăcut că a trebuit să plec, să mă întorc în viaţa reală. Dar am făcut-o pentru că ştiu că o să mă întorc. E departe de nebunia marelui oraş, dar totuşi atât de aproape.

Sky Blue Hotel. Vis.

Am un radar personal care nu dă greş aproape niciodată. Nu mai dă. Greu îmi câştigă cineva încrederea, pentru că în primul rând trebuie să treacă de prima impresie, care e extrem de importantă. Puţini mai trec. Dacă vorbești cu mine, sunt exagerat de atentă la tot ce faci şi spui. Am luat prea multe ţepe de la “oameni”.

Ultima și cea mai mare a fost când am descoperit un băiat deştept, care promitea în televiziune. Uşor dezordonat şi super orgolios, ca mulţi dintre oamenii extrem de creativi. L-am învăţat tot ce ştiam, l-am apărat în faţa şefei mele (care voia să îl dea afară că e indisciplinat), le-am spus colegilor că sunt invidioşi când îmi spuneau că nu e tocmai băiat de caracter. Şi într-o zi am aflat că omul mă făcea în toate felurile pe la colţuri.

N-am mai vorbit vreo 10 ani. Între timp, el a învăţat multe şi e stea de televizor. Eu am învăţat iertarea. Nu suntem prieteni, dar dacă ne vedem pe stradă ne salutăm, schimbăm şi o vorbă. A fost poate cea mai gravă ţeapă emoţională pe care mi-am luat-o vreodată.

Acum nu-mi mai pun sufletul decât foarte, foarte greu. Poate d’asta am multe cunoştinţe şi câțiva prieteni. În lupta asta zilnică cu alergătura după bani şi frica de dealine-uri, oamenii se micşorează. Şmecheria a devenit sport de performanţă. Oamenii nu mai fură lucruri, fură idei. Nu mai auzi “mi-a furat portofelul”. Acum auzi doar “mi-a furat ideea. Băiii, mi-a furat ideea!” Oamenii copiază, fură de-a dreptul gânduri care nu sunt ale lor şi apoi le prezintă tabloid: “Exclusiv! Numai la mine!“

Şi șocurile cele mai mari le ai de la cei de la care te aştepţi cel mai puţin. De ce? Pentru că nu ai cum să îi vezi. În şmecheria lor devin mici. Atât de mici că nu ai cum să îi vezi nici cu sufletul, nici cu mintea. Sunt neobservabili. Şi aşa o să rămână.

Am citit undeva că furia e un proces care durează fix 90 de secunde. Tot ce vine după este pentru că noi alegem să rămânem în starea aia oribilă.

Cearta e ceva la care mă pricepeam pe vremuri. Urlam isteric, ca în corul gaiţelor. Of, s-au dus anii tinereţii, Fifi.

Am crescut şi am învăţat că o tăcere biciuie mai tare ca un urlet. Şi că mai bine las nervii să se ducă undeva departe. În plus, am decis acum câţiva ani că eu nu mă mai cert decât cu oamenii care merită. Oamenii care contează pentru mine. Nu ăia care au dreptate mereu, nu ăia cărora nu le pasă de mine şi nici mie de ei.

Mă cert cu prietenii mei cu care ştiu că după o dispută o să ne luăm în braţe şi o să mergem mai departe. Am şi botezat mini scandalurile astea: „certuri de întărirea a cuplului”. Oricum sunt foarte rare şi astea. Dar sunt cu strigături. Mai scap şi eu, ce să zic…

Săptămâna trecută mă certăm cu un prieten, eu cu gura mare, surprinzător. El cu argumente, link-uri, citate celebre. Ne-am certat mult până când eu, la un moment dat, am obosit. Orice spuneam, el venea cu o replică bună. Cu un argument. Am zis STOP. Nu mă mai cert cu tine, e degeaba. Cum adică? Adică pînă la urmă mă învingi. De fiecare dată. Normal, a spus el. Am simţit că mă enervez iar. Cum adică mă, normal? Da, Fifi, tu nu ştii să te cerţi. În loc să îţi duci ţipetele pînă la capăt, te opreşti şi asculţi. Şi gata, în momentul ăla ai pierdut.

Şi mi-am dat seama că are dreptate. În cearta adevărată trebuie să duci ţipătul la rang de artă. Asta dacă vrei să câştigi. Dar pe mine m-a ajuns înţelepciunea. Uite, nu ţin să câştig. Şi de aia poate nu mai ştiu să mă cert. Și de aia poate nici nu mai vreau să mă cert. Cui îi plac amatorii?

Aproape niciodată nu îmi dau cu părerea despre situaţiile dramatice pe care nu le-am trăit. Niciodată nu judec deciziile altora în momente de criză.

“Da, sigur”, o să spui în timp ce îţi dai ochii peste cap. Da, chiar da. Am învăţat să nu mai judec.

Mi-a luat foarte mult să ajung în punctul ăsta, pentru că a judeca e la îndemână.

La un moment dat îmi era în reflex. Gura mea scotea vorbe urâte, creierul meu era tribunal suprem pentru ce fac alţii. Cum m-am lecuit? M-a lecuit viaţa. Mi-a dat palme grave. Am trăit relaţii imposibile, am dus certuri îngrozitoare pornite de mine fără vreo miză măreaţă, am rănit  oameni care nu meritau.

Sunt momente în care ajung să fac lucruri pe care aş fi jurat pe roşu că eu nu o să le fac niciodată. Şi atunci, cum să judec? Vindecarea a fost a naibii de grea, pentru că judecatul chiar e o dependenţă. E nişa supremă a bârfei. Da, am fost acolo, în situația în care ştiam tot despre toţi. Cine cu cine, de ce, vai ce oameni!

Când am simțit că nu mai vreau, am aplicat mai multe reguli. Mi-am repetat de N ori câteva lucruri:

Fifi, nu mai judeca!
Fifi, nu eşti tu în situaţia respectivă!
Fifi, cine eşti tu să judeci?
Fifi, adevărul lor nu e şi adevărul tău!

Și uite așa, am învăţat că viaţa nu e un film în alb negru, sunt mii şi mii de nuanţe de gri!

Ce-am câştigat? O linişte de nedescris pentru foarte mult timp. Şi sufletul meu e bine. Mult mai bine.

Nu judeca. Încearcă măcar o zi. Şi spune-mi după aia, nu-i așa că te simți mai bine?

Pe Dr. Ada am cunoscut-o în ziua în care am dus-o pe Maria mea la o evaluare. O mai văzuseră vreo 3 medici până atunci de-a lungul timpului și toți m-au asigurat că totul e în regulă.  Plecasem cu gândul de acasă să facem o simplă evaluare, convinsă fiind că dinții Mariei cei fără carii sunt perfecți. De fapt, copilul avea tartru.  La 8 ani!

Și uite așa m-am trezit punând întrebări și aflând răspunsuri de la un medic foarte stăpân pe ceea ce face. Mi-a plăcut Dr. Ada din prima clipă: mi-a dat soluții, nu m-a menajat și mi-a explicat într-un limbaj extrem de pe înțelesul meu ce am de făcut pentru ca Maria să aibă zâmbetul perfect.

Am plecat acasă lămurită și mă gândeam cât de mult înseamnă ca un doctor să îți inspire încredere. Și asta vine din ani mulți de învățătură și super experiență.

Ca să înțelegeți exact: Dr. Ada Epistatu este doctor în științe medicale, medic primar specialist în stomatologie, specialist în estetică dentară și facială, competență în implantologie.

Mi-am permis să o numesc frumos și simplu Dr. Ada și să îi pun întrebări ale căror răspunsuri le veți regăsi aici pe blog într-un serial.

Când aude de stomatolog, toată lumea are o teamă, deşi în 2017 tehnologia a avansat uimitor şi durerea a cam dispărut. Ce le spuneţi celor care încă se tem să meargă la stomatolog?

Tehnologiile ultramoderne şi tehnicile minim invazive fac din vizita la stomatolog o plăcere! Anestezia dentară se poate face acum cu substanţe şi dispozitive nedureroase, astfel încât chiar şi cele mai complexe proceduri devin uşor de suportat. Să nu mai spunem că pentru procedurile chirurgicale de lungă durată se pot face sedări, astfel încât pacientul nu simte nici durerea, nici trecerea timpului. Se va trezi relaxat şi odihnit,cu problemele rezolvate, eventual cu implanturi şi cu toţi dinții în gură!

Mulţi asociază frica cu durerea, alţii se tem de ce o fi în gura lor. Problema durerii este rezolvată, în rest, la ce să ne aşteptăm? Totul se va rezolva cu controalele din timp la dentist şi prevenirea instalării dezastrului! Un control te poate scuti de un tratament complicat şi costisitor!

Ce le spun celor care evită? Că dacă acum le este frică, mai târziu vor fi obligați! Nimănui nu îi face plăcere să stea fără dinţi, cu dureri sau cu proteze în pahar! Este mai uşor să previi decât să tratezi! Nimeni nu te angajează cu dinţi lipsă sau gură urat mirositoare, nu vei avea nici partenerul dorit şi aşa îţi va scădea şi încrederea în sine. Trebuie să recunoaştem că zâmbetul contează foarte mult în viaţă noastră relaţională şi afectivă!

Se vorbeşte extrem de mult de igienă orală şi cu toate astea suntem pe locuri codaşe, noi ca naţie, la consumul de pastă dinţi şi la numărul de periuţe folosite anual. Haideţi să le explicăm oamenilor: de 3 ori pe zi? După fiecare masă? De câte ori ar trebui să ne spălăm pe dinţi?

După fiecare masă trebuiesc periaţi dinții! Şi nu numai periaţi! Aţă dentară, air flossul, adică duşul bucal, apă de gură, toate împreună înseamnă un periaj dentar corect. Gustările luate în locuri ce nu permit periaj ar trebui însoţite de o clătire a dinţilor şi folosirea gumei de mestecat pentru a nu rămâne alimentele lipicioase pe dinţi, alimente ce vor stimula placa bacteriană şi apariţiile cariilor. Un morcov crud consumat după masă, un măr verde ar putea înlătura alimentele lipicioase în cazul în care la o masă nu aveţi periuţă cu voi.

Câte periuţe ar trebui să schimbăm pe an?

La cel puţin 3 luni trebuie schimbată periuţă! Ea trebuie schimbată pentru că se uzează şi pentru că în ea se acumulează bacterii în timp. De asemenea, trebuie avut grijă de ea în toată această perioada! Să o ţinem uscată, să o spălăm şi să o clătim foarte bine după periaj, să o ţinem în baie într-un loc mai ferit, nu aproape de vasul de toaletă, să nu fie folosită şi de altcineva indiferent cât de apropiat ne este. Este bine să schimbăm periuţa dentară după o boală, gripă, viroză.

Periuţă electrică sau periuţă clasică? Şi dacă vorbim despre copii de la ce vârste pot ei uitiliza periuţă electrică?

Sunt păreri controversate despre acest subiect. Dar totuşi, studiile arată că periuţa electrică este mai eficientă decât cea manuală. Asta şi pentru că mulţi fie sunt foarte obosiţi şi nu mai au chef să se spele corect cu periuţa manuală şi atunci cea electrică vine în ajutorul acestora, fie nu ştiu să se perieze corect. Acum, dacă timpul de periaj este foarte mic sau nu aplicăm periuţă pe toţi dinții şi pe toate suprafatele lor degeaba folosim periuţă electrică.

În ajutorul nostru şi al periajului corect vin acum periuţele dentare ultrasonice ce au un efect de spălare şi curăţare mărit datorită combinaţiilor de mişcare de înaltă frecvenţă şi amplitudine pe care o au. Sunt periuţe uşor de utilizat şi îndepărtează petele date de ceai, cafea, tutun, într-o perioadă de 2 săptămâni, având program de curăţare şi albire.

La copiii foarte mici există reguli de igienă pe care părinţii trebuie să le ştie. Până în momentul apariţiei dinţilor de lapte, părinţii trebuie să cureţe gingiile şi mucoasa bucală cu degetul învelit într-un tifon, asigurând masajul şi curăţarea gingiilor.. Există şi periuţe speciale numite periuţe gingivale care sunt dintr-un silicon moale şi au formă de degetar. În momentul apariţiei dinţilor de lapte bebeluşul este prea mic, părinţii vor peria ei dinții apăruţi.. După vârsta de un an, părinţii trebuie să-şi înveţe copiii să folosească periuţa. La început, procesul va fi sub formă de joacă, dar având grijă să completeze sau să ajute igienizarea. Mai târziu, până când copiii vor deveni conştienţi de importanța dinţilor curaţi, părinţii trebuie să se asigure şi să controleze constant nivelul de curăţenie al dinţilor.
Periuţa electrică la copiii poate fi folosită după 3 ani, mai ales că firmele producătoare au scos periuţe speciale pentru copii.

Care este vârstă la care un copil trebuie să ajungă la dentist întâia dată?

Păreri şi păreri. Într-adevăr, copilul trebuie urmărit din momentul apariţiei dinţilor de lapte. Primii apar între 5-8 luni. Acum, ca să vii cu copilul la stomatolog la vârstele astea mi se pare un pic cam exagerat. Părinţii trebuie să fie informaţi de stomatologul lor cum să supravegheze dinții în această perioadă. De asemenea, pot fi informaţi cum pot să participe la sănătatea lor prin periaj şi nutriţie. Este mult mai uşor pentru un părinte să se uite în gura unui bebeluş şi să observe dacă apar pete închise pe dinţişorii lor. Unii spun că este dificil pentru stomatolog să vadă un copil de până în 2 ani. Nu cred că este aşa de dificil, dar mi se pare că este mult mai dificil să te deplasezi cu un bebe mic, să stai să se trezească sau să aştepţi să recunoască doctorul şi să-i zâmbească. Până la 1,5 ani, dacă sunt probleme grave de dezvoltare maxilară oricum vor fi observate de medicul pediatru sau de cei ce se ocupă de naştere. Plecând de la ideea că sunt sănătoşi copiii noştri la naştere, recomand ca până la 1,5 luni părinţii să ceară sfaturi şi să înveţe să se ocupe de curăţenia dinţilor copilului lor, iar după această vârstă pot să înceapă să vină la stomatolog. Dar, până la 4 ani vizitele vor fi mai mult de împrietenire a copilului cu stomatologul şi de verificare a igienei copilului (fie vorba între noi mai mult de verificare a părinţilor dacă se ocupă de igienă copilului). De asemenea, i se pot aplica lacuri fluorurate copilului, care să crească rezistenţă suprafeţei dinţişorilor la carie. Dar ce recomand,chiar insist, este ca în jurul vârstei de 5-6 ani copilul să fie văzut de medicul ortodont pentru a putea preveni sau rezolva mult mai uşor afecţiunile ce pot apărea de dezvoltare dento-maxilară.

Sunt părinţi care sunt foarte fericiţi şi se laudă: uite copilul meu nu are nicio carie. Dar cum este cazul meu, a făcut tartru la 8 ani. De ce?

Principala cauza este igienă dentară! Copilul nu trebuie doar învăţat să se spele pe dinţi, ci şi urmărit dacă se spală corect. Trebuie să îi dăm o parte din timpul nostru pentru a supraveghea, controla şi eventual ajuta şi completa igiena copilului. Auzim foarte des afirmaţii precum: copilul se spală foarte des pe dinţi, dar are probleme. Are probleme fie pentru că nu se spală corect pe dinţi, fie pentru că pot există şi alte cauze, cum ar fi saliva vâscoasă, PH-ul salivar, ce ţin de alimentaţia posibil incorectă a copilului. Dulciurile, băuturile carbogazoase, gustările dintre mese fără spălatul dinţilor ulterior, biscuiţii, pufuleţii şi alte alimente lipicioase duc la acumulare de tartru. De asemenea, biberoanele cu cereale seara înainte de culcare au acelaşi efect, tartru şi carii. Mulţi copii sunt adormiţi cu aceste biberoane, iar cerealele dulci stau toată noaptea lipite pe dinţi. Deşi aceste lucruri par să fie ştiute de foartă multă lume, după mine, frecvenţa cariilor la copiii între 3-7 ani a crescut foarte mult. De asemenea, lipsa hidratării suficiente a copilului duce la apariţia tartrului, deoarece saliva devine vâscoasă. În loc de sucurile carbogazoase daţi copiilor apă! Şi după sucurile de fructe naturale, pe care este bine să le preparaţi în casă, daţi copilului să bea apă sau să-şi clătească gura. Şi fructele au zahăr ce poate rămâne pe dinţi!

Cum să facem un copil care nu vrea să se spele pe dinţi să o facă, totuşi, cum creăm acest obicei?

Puterea exemplului trebuie să existe din momentul învăţării copilului să se spele pe dinţi. Acele 2-3 minute petrecute în baie, în care şi el şi noi ne spălăm pe dinţi, trebuie transformate în momente funny, într-un joc. Foarte important este ca aceste momente de dimineaţa şi seara să se transforme într-o rutină. Poate că mă repet şi insist, dar părinţii trebuie să acorde timp din viaţa lor pentru acest proces. După 4-5 ani putem lasă copilul să se spele singur, dar cu controlul obligatoriu al lor după spălare.

Un rol important în deprinderea acestui obicei este alegerea periuţei şi pastei de dinţi. Sunt periuţe şi paste de dinţi recomandate pentru fiecare vârstă. A nu se folosi pasta de dinţi pe care o folosesc adulţii. Periuţele sunt pe măsură vârstei şi pot fi accesorizate astfel încât să fie pe placul copilului. De reţinut ar fi faptul că primele dăţi când învăţăm copilul ar fi bine să nu folosim pastă de dinţi, ci doar periuţă pentru a se obişnui cu ea.

Dacă sunt respectate toate acestea, puţin probabil că micuţul să nu vrea să se spele pe dinţi. Dar totuşi, dacă năzdrăvanul opune rezistenţă, începeţi cu recompensele. Mai ieftin ar fi să-i daţi steluţe sau buline pentru fiecare spălat. Oricum, asta depinde de fiecare, dar nu vă sfătuiesc să dați recompense materiale că s-ar putea să daţi faliment, ţinând cont că trebuiesc multe şedinţe până devine obişnuinţă! O soluţie ar fi să-i recompensaţi dacă stomatologul nu găseşte nici o carie. 

Se tot vorbeşte despre sigilările dinţilor. Ce sunt ele şi de la ce vârstă le recomandaţi?

Sigilarea dentară ajută la protejarea măselelor de lapte şi a celor definitive de caria dentară. Molarii, atât cei de lapte cât şi cei definitivi, au pe suprafeţele lor nişte şanţuri în care curăţarea este mai deficitară şi sunt condiţii favorizante pentru apariţia cariei dentare. Sigilarea se face cu materiale compozite care se aplică în aceste şanţuri şi se fotopolimerizeaza (se întăresc cu lampa cu lumina). Nu implică nici un fel de traumă care să sperie sau să doară. Acum, aceste materiale pot fi şi colorate în roz, verde, albastru şi sunt mult mai atractive pt copiii cu dinţişori de lapte. De asemenea, colorarea devine şi un indicator pentru noi şi chiar pentru părinţi. Când pe suprafeţele molarilor nu se mai
vede culoarea compozitului înseamnă că s-a pierdut sigilarea şi trebuie venit cu copilul la stomatolog.

Dar aparatele dentare. Există o vârstă minimă? Trebuie să aşteptăm să apară toţi dinții definitiv?

Aparatul are rolul de a corecta poziţiile anormale ale dinţilor, dinţi inghesuiți, probleme de muşcătură şi probleme de dezvoltare ale maxilarelor. Prin urmare, vârsta minimă de la care poate fi pornit un tratament ortodontic depinde de gravitatea problemelor întâlnite. Este bine ca primul control ortodontic să fie pe la 5 ani, deoarece la această vârstă oasele maxilare au o dezvoltare importantă şi ea trebuie urmărită să se facă corect. Medicul ortodont va verifica spaţierea fiziologică, adică dacă au apărut spaţii dintre dinții din faţă, ceea ce înseamnă că maxilarele vor fi pregătite să primească dinții definitivi ce încep să erupă, iasă, de la 6 ani. În jurul acestei vârste medicul ortodont poate să intervină din timp dacă există vreo problemă de dezvoltare a maxilarelor. Mulţi copii la această vârstă au tot felul de obiceiuri vicioase cum ar fi suptul degetelor, respiraţie pe gură (şi nu pe nas cum e normal), ţin limba mult între dintîi din faţă sau țin tot felul de obiecte între dinţi. Aceste obiceiuri favorizează foarte mult apariţia de poziţii anormale ale dinţilor şi dezvoltare incorectă a oaselor maxilare. De aceea, descoperirea lor din timp este necesară pentru a putea prin exerciţii să le înlăturăm şi prin aparat dentar să corectăm problemele pe care le-au creat.

Părinţii se gândesc sau aşteaptă, de altfel greşit, apariţia totală a dinţilor definitivi, lucru ce se întâmplă pe la 12-13 ani. Peste această vârstă creşterea oaselor maxilare este limitată, scade numărul variantelor de tratament şi se prelungeşte tratamentul!

De aceea recomandăm să aduceți copilul la un control ortodontic între 5-6 ani, pentru a depista din timp şi rezolva cât mai uşor eventualele probleme existente.

Mulţi sunt îngroziţi şi evită să vină cu copilul de la această vârstă, de frica acelor aparate incomode, mari, pe care le-au purtat sau le-au văzut ei în copilărie. Astăzi lucrurile s-au schimbat foarte mult. Aparatele pentru copii au devenit o modă, sunt cool, pot fi personalizate în funcţie de preferinţă, au dimensiuni mai mici şi se pot mândri cu ele.

Mâncare în frigider, benzină în rezervor, jobul mult visat la care alții nici nu îndrăznesc să se gândească, înghețată Nirvana, bere Heineken, vin de Porto, haine, pantofi de catalog, vacanțe. Pot să mă urc în mașină și să fug oriunde în România sau chiar în avion, capitalele europene sunt toate aproape. Cunoștințe multe, colegi mișto, prieteni puțini, dar buni. Sănătate. Familie. Emoții multe și pozitive. Le am pe toate. Încerc zi de zi să fac tot ce îmi trece prin minte și reușesc să fac aproape totul, e drept, într-o viteză de nedescris.

Dar.

Sunt zile întregi în care îmi imaginez viața mea cu totul altfel. Undeva, departe de toată agitația. Într-o casă dintr-un sat de munte. Aud doar vântul și babele cum se ceartă pe uliță. Și iarna și vara. Dorm și citesc, iar dorm, iar citesc. Știu oameni care au făcut asta și unii trăiesc așa și acum, alții n-au rezistat și s-au întors la stresul din marele oraș.

Și mă întreb:

Oare de ce construim și construim și când ajungem sus ne dăm seama că vrem mai mult și mai mult sau altceva? Cu totul altceva. Știe cineva? Oricine?

21 aprilie 2017. Cea mai frumoasă zi.  La 3 jumate după amiază sunt deja oameni strânşi în faţa Sălii Polivalentă. Înăuntru se fac ultimele pregătiri. În spatele scenei, în cabine, e o linişte aparentă. Fetiţa Zurli şi Zâna Bună cântă şi fac glume, în timp ce Mirela se machiază.

Am un nod în gât şi capul plin de flash-uri. Îmi amintesc primul spectacol pe care l-am văzut acum 3 ani, când m-am îndrăgostit iremediabil de Zurli. Îmi trec prin minte cadru cu cadru amintirile frumoase, dar şi alea dure: săli pline, copii fericiţi, lacrimile Mirelei de bucurie după fiecare spectacol, seara de pomină de la Roman, când erau -15 grade în sală sau show-ul de la Timişoara, pe care ea s-a încăpăţânat să îl ţină, deşi turna cu găleata. Dar n-a fost problemă, că i-a învăţat pe copii să danseze în ploaie. Femeia Uragan, cum îi spun eu, a ştiut pe ce drum să se pună. De 10 ani merge pe el. La început a mers încet, apoi din ce în ce mai tare. I-au spus diverși că nu e asta calea, au încercat să o tragă pe poteci mai uşoare, mai profitabile. Nici gând. Şi-a văzut cu încăpățânare de drum, pas cu pas, până într-o zi când s-a trezit alergând. Nu mai era un drum, era ditamai autostrada şi în spatele ei sute de mii de copii dansau şi cântau “Am o căsuţa mică”.

21 aprilie 2017. La 4 şi jumătate se deschid porţile. Deja sunt 300 de oameni afară. Zurli are cea mai frumoasă, mai sinceră şi mai disciplinată armată de fani din România.

Octombrie 2014. E o dimineaţă frumoasă de sâmbătă şi restaurantul e gol. Retegan îmi povesteşte ceva important cu un glas serios şi gândire asumată.

„Plec în ţară în turneu, primul turneu, îmi asum toate pierderile, dar simt că trebuie să fac asta.”

“Ce pierderi?” (am crezut că se alintă, nu o cunoaşteam prea bine)

“Păi în ţară nu ne ştie nimeni, Fifi”.

Şi ţara toată avea să o contrazică. SOLD OUT scria pe fruntea Zurli, dar Retegan era prea ocupată să îşi facă treaba cinstit, curat, cu dragoste imensă pentru copii. Mi-a aduc aminte zâmbetul meu de atunci, neîncrederea ei şi gândul pe care l-am avut instant: pe fata asta o să o lovească succesul așa de tare că nu o să îşi dea seama ce se întâmplă.

21 aprilie 2017. La 5 jumate sala e pe jumătate plină. Dau nas în nas cu fetiţa Ancăi Lungu. Mă pupă şi îmi spune cu glasul ei de copil mic:

“Fifi am emoţii.”

“Ştiu, Nati te înţeleg, şi eu am nişte emoţii…”

Râd tare şi îmi ţin lacrimile. Începe spectacolul, sala e plină ochi. Mă duc spre scenă şi lacrimile mele se întâlnesc cu ale Mayei, fata Mirelei. Ştim amândouă foarte bine că trăim cea mai frumoasă amintire cu Zurli de până acum…

30 Ianuarie 2017. Ne urcăm în avion să plecăm în vacanţă la Amsterdam. Văd copii printre pasageri şi îi spun Mirelei: Îţi reamintesc că mergem în vacanţă, nu trebuie să iei în brațe fiecare copil şi să te joci cu toţi, da? Râde şi zice dada, promit. Promisiune încălcată. În timp ce eu citesc, ea se ridică şi ia un bebeluş, îl învârte apoi se joacă cu el şi cu Fetiţa Zurli şi cu Zână Bună. N-ai cum să le opreşti…

21 aprilie 2017. Dau să fac Live pe Facebook şi nu prea pot că îmi tremură mâinile. La al doilea cântec mă ia plânsul de a binelea. Mă duc la baie şi mă spăl pe faţă cu apă rece, mă uit în oglindă şi mă cert: “Fifi, adună-te!”  Îmi pun zâmbetul Zurli şi intru înapoi în sală. 4.000 de suflete cântă “Pune-ţi, pune-ţi, pune-ţi o dorinţă” şi mă gândesc deja la toate dorinţele împlinite ale Mirelei. Pe unele cred că nici nu şi le-a pus. N-a îndrăznit. De afară pare cea mai puternică femeie din lume. De fapt, e munte de emoţie. E smerenia unui om care a pornit de jos şi a făcut totul de unul singur. Când faci ceva fără să ai o avere în spate, când calculezi leuț cu leuț şi te bucuri că ai mai făcut un costum, că ai mai creat un personaj. Să mai ai modestia să întrebi:  “Fifi, crezi că o să vină lumea?” Când tu ţii spectacole Sold Out de 2 ani… Să nu ţi se urce la cap, să nu ai senzaţia că totul ţi se cuvine… Îmi trec toate prin cap în timp ce fac Live pe Facebook și mă trezesc cu Retegan care se dă jos de pe scenă şi pleacă prin sală, până la ultimul rând. Pentru că ea trebuie să fie acolo pînă la ultimul spectator, pînă la ultima îmbrăţişare.

Show-ul e aproape de final. Nicicând sala Polivalentă nu a strâns atâta iubire. Ploaie de confetti peste copii şi părinţi, ca la toate marile sărbători ale lumii. 4 mii de suflete pleacă acasă fericite. Şi-au luat porţia de dragoste şi sinceritate.

Mă întâlnesc cu Chinezu şi râdem: “ Urmează Arena Natională, nu?”

Retegan, la jumătate de ora după, în cabina în timp ce se schimbă: “Tu, Fifi, ai văzut câtă lume a venit?”

Râd de ea şi uit trecutul, uit tot drumul care a fost. Mă gândesc la Zurlandia, care va fi cel mai mare festival de familie din România.

Şi mă gândesc la Arena Naţională. Ce acustică bună are şi ce bine o să se audă într-o bună zi: Am o căsuţa mică aşa şi aşa….

foto: Ovidiu Craiciu