Dacă l-aș fi ascultat pe medic când mi-a zis: Trebuie să stați acasă…

Trebuia să-l ascult pe medic, dar nu l-am ascultat. Cum n-am ascultat aproape niciun medic când mi-a dat porunca asta.

Mă tot întreb de ce am fugit mereu de stat acasă când am fost bolnavă? De ce am crezut că dusă pe picioare o boală trece mai repede, sau pare că nici măcar nu e boală?  Privind în urmă, trebuie să recunosc că am avut o atitudine demnă de Fifi: niciodată nu m-am gândit extrem de serios la sănătatea mea.

În decembrie, m-a doborât sinuzita. Faza pe  sărbători. Între Crăciun și Revelion m-a pocnit acea durere de sinusuri, au urmat acea amețeală specifică, nopțile nedormite și problemele cu respiratul.

ORL-istul consultat (după 7 zile desigur) mi-a recomandat să stau o săptămână acasă. Uite, mie cînd un medic îmi spune asta: “ar trebui să stați acasă o săptămână”, mă bușește instant râsul. Cum ar fi să stau acasă pentru că am răcit? (e adevărat sinuzita nu e tocmai o simplă răceală )

Normal că nu am stat acasă, am mai zburat și la Roma dus întors și desigur după 10 zile de antibiotic și alte pastille, pastiluțe și prafuri magice mă simțeam la fel de oribil ( normal  că dacă zbori presiunea aia numai bine nu îți face, cum nici mulțimile nu îți fac bine, nici trecerile de la cald la frig). Înapoi la orl.ist, veniseră și rezultatele care au confirmat  că nu am vreun streptococ sau un stafilococ. Și totuși sinuzita rezista. Am mai primit 7 zile de antiobiotic peste primele 10. Și medicul zice iar: ar trebui să stați acasă în căldură și să nu mai zburați prea curând cu avionul. Păi, știți, plec peste 3 zile iar. Unde? În Iordania. Vai ce frumos și eu visez să ajung acolo dar poate totuși amânați ( să o crezi tu că nu mă duc ).

Și m-am dus și chiar m-am simțit bine, aproape nu am mai avut nimic, întoarsă acasă parcă iar nu m-am simțit 100% ok, dar totuși eram bine pe picioarele mele când deodată…bang! Sinuzita mea draguță s-a întors și mai agresivă ca prima dată.

Mi-a fost rușine să-l mai sun pe orl-ist, mi-ar fi trântit-o pe aia cu “v-am spus eu, doamnă!” Și am sunat-o pe doctorița de familie, o basarabeancă dintr-o bucată:

– Cum adică ați luat 17 zile antibiotic și vă e tot rău? Da cine v-a dat concediu medical? ( o si vedeam cu spranceana ridicata)

– Păi nimeni.

– Și cum ați stat acasă? Nu v-a cerut hârtie de la serviciu??

– Păi n-am stat, am lucrat, apoi am fost la Roma, am fost și în Iordania…

– Cu avionul???? – a explodat ea, de parcă dacă mergeam cu mașina pînă în Iordania mi se reparau sinusurile

M-a mai lăsat să mă mai văicăresc puțin, mi-a dictat o listă nouă de medicamente și apoi mi-a zis cu voce joasă:

DOAMNA POPA! DACĂ NU STAȚI ACASĂ ÎN CONCEDIU MEDICAL, ÎN PAT, LA CĂLDURĂ, O SĂ AJUNGEȚI LA SPITAL!

Ei cumva, amenințarea asta cu spitalul a prins la mine de mic copil, dacă mă ameninți cu seringa sau cu patul din salonul în care mai sunt vreo 10 paciente, înțeleg că e mai bine să stau cuminte la mine acasă.

Am întrebat-o pe Gabi, prietena mea care e psiholog de ce nu stăm acasă când suntem bolnavi. M-am regăsit în toate răspunsurile ei:

    • pentru că de cele mai multe ori avem senzația că știm noi mai bine,

    • pentru că simțim că putem duce

  • pentru că avem senzația că nu e într-atât de grav și că dacă stăm acasă pierdem ceva important.

  • Credem că ne dăm lucrurile importante pe care le avem de făcut peste cap.

  • Credem că lumea se oprește în loc și nu mai funcționează.

 

Stau în pat de 4 zile. Nu-s tocmai ok, dar data viitoare promit că o să-I ascult pe medici. Sper că o să îi ascult… Sănătate vă doresc!

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.