De ce americanii nu vor strica niciodată Cuba

“Ce bine că te duci acum în Cuba, până nu vin americanii și se strică Cuba…”

Și-ajung  în Cuba. Cu așteptări împărțite între părerile celor care o vizitaseră deja, dar cu certitudinea că mie o să îmi placă mult. Și n-aveam cum să greșesc, feeling-ul de bine nu m-a înșelat niciodată. Doar ăla de rău mi-a mai făcut surprize, dar și alea au fost doar plăcute.

Mă dau jos din avion. Primul șoc, vameșițele rubiconde îmbrăcate în uniforme de polițiste dure. Grăsune, dar în minijup, date cu ruj mov sau roșu aprins și echipate cu ciorapi de plasă. Mintea îmi fuge la tot felul de filme.Trec de vameșițe, dau de asistentele medicale care au birou la intrarea în țară. Și ele arată într-un fel de îmi zboară iar mintea la aceleași filme, cu mici modificări. Zâmbesc, sigur sunt fete serioase.

Ajung în Cuba, țara. După prima dezmeticeală, încep să sintetizez. La prima vedere, e un film artistic colorat, o peliculă cu decoruri excentrice, cu contraste clasice conturate între sărăcie și bogătie. Clădiri somptuoase din care crezi că o să iasă prințesa modernă adăpostesc în geam oameni care vând cine stie ce nimicuri. Pe stradă îți trec prin fața ochilor mașinile de epocă din care te aștepți să sară vreo super vedetă. Și nu sare.

Ce nu vezi în Cuba? Nu vezi oameni morocănoși. Vezi doar fețe brăzdate de ridurile unui soare câteodată prea puternic. Nu există încruntături. La început m-am gândit că e o coregrafie, că se prefac că sunt veseli și fericiți. Un fel de regie pentru turiști. Dar cum să se prefacă o țară întreagă? Pe fiecare stradă dai de muzică. Practic, Cuba e un ring de dans în aer liber, o scenă vie pe care se cântă doar live, în fiecare bar, în fiecare restaurant sau chiar în mijlocul străzii. Nu auzi radio, nu auzi alt fel de înregistrări. Poate doar o dată mi s-a părut că aud ceva pe lângă Căminul Cultural din Trinidad, înainte să migreze bătrânii spre Casa del Musica, la ceas de seară.

( Imagini suprinse în această vacanță în Havana și Trinidad )

Și sunt în continuare nelămurită. De unde atâta veselie? Dacă te uiți direct la ei când îi întâlnești pe stradă, te salută și îți fac cu ochiul, indiferent dacă sunt bărbați, femei sau copii. Și au un fel de a râde care nu se învață nicăieri.

Au mâncare cât să nu moară de foame și habar n-au unde vine aeroportul, pentru că nici nu încape în visurile lor să plece vreodată din țară. Au internet cu porția, pot să își spele curțile doar o dată pe săptămână, nu au haine scumpe. Și cu toate astea sunt demni și senini. Sunt sigură că le e foarte, foarte greu, sunt sigură că țin în ei o tristețe grea, dar o țin atât de bine ascunsă că uită și ei de ea uneori. Mai mereu.

Am simțit fiecare zâmbet ca pe o palmă, gândindu-mă cum ne supărăm noi, cum ne încruntăm la fiecare pas, cum ne sare țandăra din orice. Comparativ cu ei, noi le-am căpătat pe toate și vrem mai mult, dar suntem tot veșnic nemulțumiți. Ei nu au nimic, parcă le e frică să spere la puțin, dar sunt fericiți. Cum? Nu știu.

Prietenia și dragostea lor se măsoară în priviri, în muzică și în dans, nu în like-uri pe Facebook. Așa e la ei. Ei s-au născut fericiți, și-au luat ritmul din stradă și zâmbetul de la unul la altul. Exact ca la noi. Sau nu.

Cuba nu s-a stricat și nu o să se strice niciodată. Pentru că nu e vorba neapărat despre casele colorate sau despre frumoasele mașini de epocă, nici măcar despre renumitele trabucuri. Cuba este strict despre oameni, iar oameni ca acolo eu nu am întâlnit nicăieri în lumea asta mare. Și am umblat ceva.

P.S. În Cuba, salariul mediu e undeva la 20 de dolari. Un litru de ulei îi costă 2 dolari, o cartelă de internet 1 dolar pentru o oră, o pereche de blugi e 25 de dolari. Gândiți-vă puțin la asta….

Va urma 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.