Am zburat cu balonul. O poveste despre visuri și frică

Nu știu care e suma fricilor la un om, nu știu dacă am o medie bună față de restul lumii dar știu că îmi e frică de apă, de dentist, de viteză, de droguri, de proști, de înălțime, desigur. Mi-a fost frică și de dragoste până să mă lămuresc că oricum nu ai cum să scapi și tot în sânge ieși după bătălia cu ea.

Anul trecut de Crăciun, Moș Crăciun Uragan Retegan a venit cu un cadou neașteptat: Cappadoccia, zbor cu balonul, vis.

M-am bucurat foarte tare. Tot ce se lasă la drum de seară sau de zi cu o călătorie pe mine mă face fericită pe loc. Iar ideea de a zbura cu balonul o aveam de multă vreme în minte. Cumva, am uitat de frica mea de înălțime ( ca să înțelegeți mi-e frică să mă uit în jos pe geam de la etajul 7-8  )

Înainte de plecare tot mai mulți mă întrebau „Și o să te urci? Dar nu ți-e frică? Ei na, nu mi-e frică… cum să îmi fie frică.” Hmmm….

Ajunși în Cappadocia ( vis, vis, vis tărâm o să vă povestesc în altă postare ) am întrebat-o pe Mirela, am pus–o să jure că nu ne zdruncină balonul vieții, că nu simțim fiorul la modul rău (nu mai râdeți ) ea m-a asigurat că e o ușoară plutire, că e ceva extrem de lin. Și eu am crezut-o, e acel gen de personaj din viața mea care nu mă minte, no matter what.

Am aflat că zburăm marți dimineața dacă vremea e bună, dacă nu e urmă de vânt. Dacă nu se poate atunci o să zburăm a doua zi, dacă nu a treia zi. Nu îți garantează nimeni ziua. Dacă nu e vremea bună, adio! E important pentru fricoși ca mine să știți că în Cappadocia sunt 45 de firme care organizează asemenea zboruri, oamenii din asta trăiesc și sunt mega atenți la condițiile de siguranță.

Dimineața devreme am fost luați cu microbuzul de la hotel, duși la un birou unde cred că eram vreo 200 de oameni care am primit un mic dejun frugal, apoi îmbarcați iar în microbuz și drumul spre câmpul de decolare. Atmosfera era super veselă, eram cu toată Gașca Zurli, se cântă, se dânsa, râsete în hohote. Și deodată în noapte am început să vedem… baloanele. A fost magic. În bezna aia, când mai e puțin și se crapă de ziuă 150 de baloane imense, întinse pe câmpurile Cappadocciei gata să decoleze.

Totul s-a petrecut prea repede, am uitat de spaimă, am uitat de tot. Simțeam o emoție puternică, dar nu era o frică, era o bucurie foarte, foarte mare. Euforie. Și-am urcat în balon, ei aici se schimbă povestea puțin. Într-adevăr nu simți nimic ! Plutești e cuvântul cel mai correct. Balonul nostru era clar cel mai petrecăreț, se cântă am o căsuță mică, se dansa…undeva într-un colț și eu, Fifi, prinsă de balustrade să nu cumva să cad. :)))


M-am uitat de 2 ori în jos și mi-a fost de ajuns. Mi-am adus aminte că sunt cea mai fricoasă dintre fricoasele pământului așa că m-am uitat doar în față din clipa aia sau în lateral sau în sus. Și am supraviețuit. În jurul meu, oamenii se aplecau își făceau selfie-uri, țopăiau. Eu ma gandeam ca daca mor la copilu orfan si barbatul vaduv la 40 de ani si cu rate pe cap… of trebuia sa imi fac asigurare,

Între gândurile fricoase constientizam ca traiesc o minune. Senzația când ești în aer printre atâtea baloane care zboară în jur e de film. Fix asta simți că ești într-un film. Ridicările se fac la răsărit, lumina e suavă și aerul rece e tăiat de bucuria că trăiești ceva cu adevărat unic. Uneori baloanele se ating și piloţii râd și ne explică: „morning kiss!” La aterizare am fost avertizați că trebuie să ne ținem bine, nu a fost cazul, super meseriașii de la Urgup Ballons ne-au lăsat direct pe remorca mașinii care trasporta balonul.

Am fost așteptați cu șampanie și medalii. Oamenii erau fericiți că tocmai au simțit magia vieții. Poate mulți nu și-au păstrat medalia, eu am adus-o acasă. Am atarnat-o de oglinda dulapului meu, ca un trofeu personal pe care trebuie sa il vad zilnic: Fifi a învins iar frica și a zburat cu balonul.

Vă las cu fotografiile și cu filmulețul cu Gașca Zurli în Balon. Vă recomand ca o dată în viața să faceți asta. Să nu vă gândiți prea mult. Dacă eu am putut, o să puteți și voi Sunt atât de puține momente în care putem să plutim la propriu așa că, de ce nu? 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*