Povestea fetei care a încercat să salveze iubirea. De 1276 de ori. Apoi, s-a oprit…

7705dec0e83693897cbedef291fe769e

Cu toții ne pricepem la începutul dragostei, prea puțini știm să ducem povestea la final, din încăpățânare, orgoliu, ambiție.

Aceasta este povestea unei fete care a trimis 1276 de mailuri iubitului ei. N-a primit niciun răspuns. Într-o zi nu a mai scris. N-a mai dat send. A pus pur și simplu PUNCT.

Citiți confesiunea ei dacă aveți probleme de încăpățânare în amor.

” 1276 de mailuri. ”Omiedouăsuteșaptezecișișase de mailuri”, cum zice Veronica. În fiecare zi, câte cinci uneori, câte zece alteori. În aproape un an și jumătate n-am primit niciun răspuns. El tăcea. Era în America. Spunea că le citește. Erau poeziile mele, erau frânturi de jurnal, erau gândurile mele, erau proiecții pentru viitor, eram eu, așa cum mă puteam strecura în câteva litere scrise pe yahoo. De atunci nici nu mai folosesc yahoo, m-am dat pe gmail. Durea acel ”no new e-mail”. Acel 0 mare de lângă Inbox care am înțeles mai apoi că era egalul nostru. Eu+el=0

Dar eu nu știam. Și n-aveam altceva, decât afurisitul ăla de e-mail. Respiram în două fusuri orare diferite. El, fugarul lumii, pleca mereu, își dădea demisia, își schimba chiria, săptămâni întregi nu mai dădea nici măcar un sms. Dar de fiecare dată când vorbeam spunea că strânge bani pentru noi. ”Nu fi dezamăgită că suntem departe unul de altul, e doar o distanță fizică, finită, adevarata distanță e cea spirituală, ce ține de conștiință. Și știi bine că doi oameni pot fi foarte aproape fizic dar atât de departe.”

Și-l credeam. Și-i scriam.

S-a întors, într-adevăr, după un an și jumătate. L-am așteptat la gară. Era noapte, era toamnă. Am stat pe-o bancă. Ce să faci altceva după un an jumate de așteptare? Te odihnești. Căci nici nu știai cât de obosit erai. Am vorbit două ore. N-am înţeles purtarea lui. Gesturi brutale, tăcere şi ochii lui cu lumină mică.

A doua zi, de dimineața, a fugit iar. A fugit, s-a urcat într-un tren și și-a lăsat telefonul acasă. A luat în brațe alt drum. Oh, atâtea drumuri, atâtea drumuri în viața lui, dar nici unul nu ducea spre mine. Nici părinții lui, nici sora lui nu știau încotro s-a dus, cât va sta și de ce a plecat. Nici nu se mirau, ei erau obișnuiți. Eu nu.

Mi-a trebuit încă o jumătate de an ca să mă vindec. Și știți când a sunat? După jumătatea asta de an. A venit pe strada mea, m-a strigat, mi-a căzut în genunchi, m-a implorat, a plâns. N-am scos niciun cuvânt. Era târziu. Târziu de suflet, nu de timp. Am închis ușa.

Veronica spunea că ea nu închide ușa. Dar eu am făcut-o. Și mi-am și mutat casa. Pentru că uneori, uneori după o așa poveste, strângi și pleci cu totul. „

 

sura foto: Pinterest.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.