Plouă. Ea are 18 ani și aleargă prin ploaie nestingherită. Hainele i se lipesc de corp, îi curg stropii nebuni pe față, dar ei nu pasă. Râde și se bucură. Ca un copil nebun. E singură, prea devreme pentru vreo iubire.

Plouă tare.  Ea are 25 de ani și sare din baltă în baltî, încercând să uite prima mare dezamăgire din viața ei amoroasă. E singură, dar plină de speranță.

Plouă. Ea are deja o varstă la care e femeie. Stă pe o terasa pustie, pe o strada faimoasă, e noapte si puținii trecători se grabesc să ajunga acasă, să uite de ploaie. Ea, nu. Stă cu picioarele intinse. Pentru prima data nu e singură. El ii ține tălpile în palmă așa cum nimeni nu a mai facut-o. Nu pentru că nu ar fi vrut ci pentru că ea nu a mai lăsat pe nimeni să facă asta. Lui nu-i place ploaia, dar acum nu îl deranjează pentru că e acolo o liniște nestânjenitoare între ei care îl face să uite că e frig. Deodată trece un copil fugind și țipând cât îl ține gura: This is novembăr rain!

Plouă în continuare. Ea se urcă în taxi și se lipește de el. Bărbatul zbârlit tot de frig tresare, dar nu se împotrivește. Îndură, deși țipă nu, nu,nu… mi-e frig. Ajung in apartamentul perfect mobilat, unde in bucătărie, prin peretele de sticlă se vede tot orașul. Ea se oprește în fața ferestrei să mai admire puțin ploaia ei iubită. El o ia in brațe și stau așa minute în șir. E o tandrețe acolo care n-are nevoie de cuvinte…

Plouă. În orașul ploilor ea merge pe stradă. Mână în mână cu el. Ea uitându-se spre cer, el sub umbrelă. Fericirea rezistă.

Plouă. Lumea injură. Traficul blocat. Ea râde. Se uita spre cer si lasă ploaia sa își facă treaba. El e departe. Se uită spre cer. E senin. Așa cum ii place lui.