Salt peste zidul prejudecăților legate de carieră. Interviu cu Valentin Butnaru, prezentatorul The Wall

Un comentariu

În vremurile dinamice pe care le trăim, alcătuirea planului de viață perfect este o utopie care poate ajunge să fie distructivă. Așteptări nerealiste, speranțe false, resurse materiale, psihice și fizice irosite în urmărirea unor obiective ce se dovedesc de neatins în cele din urmă, frustrări ce se acumulează din incapacitatea sau refuzul de a ne adapta la realitățile mereu schimbătoare. Sunt capcanele planului de viață minuțios alcătuit.

Vali Butnaru este demonstrația vie a faptului că o minte deschisă la oportunități și capacitatea de a reacționa la provocările imediate sunt de departe mult mai eficiente în alegerea unui traseu de succes, decât un plan pe termen lung. Cu o privire senină, Vali ne-a dezvăluit secretele sale deloc secrete, mindset-urile complicate și totuși atât de simple care l-au adus în poziția în care este acum.

Doamnelor şi domnilor, prezentatorul celui mai important show de divertisment din grila de toamna Antena 1:  The Wall.

 

Ai studiat actoria la modul serios…

Karma mea este total dată peste cap şi mereu cînd eram deraiat un prieten mă convingea să fac ceva. Aşa a fost şi cu Şcoala de artă. Un prieten m-a convins, am aflat cu puţin timp înainte de ziua de examen, nu eram pregătit, am avut noroc că directoarea şcolii cu care am dat examenul m-a plăcut, m-a pus să dau nişte replici pe tonalităţi diferite şi uite aşa am intrat. Bine, eu am făcut actorie de la 12 ani din şcoala generală şi apoi liceu.

Cum au fost anii de liceu?

Eram pasionat de teatru, am făcut liceul la Cuza şi acolo a făcut şi Bendeac. El avea o trupă de teatru, era vedeta liceului. Apoi am făcut şi eu cu prietenii mei din liceu o trupă. Eram mai mici, mai aiuriţi şi ne băteam cu trupa lui Bendeac în teatru. Repetam în acelaşi loc şi au ieşit discuţii că noi mai dezorganizaţi, lăsam mizerie, am rupt şi o draperie. În trupa lui Bendeac se muncea mai mult, erau mai organizati, mai disciplinaţi. Bendeac era foarte bun de pe atunci. Cu timpul am înţeles şi noi că trebuie să fim mai serioşi, ne uitam la ei ca la nişte profesionişti, asta ne-a ajutat, ne-am disciplinat şi am crescut încet, încet. Directorul şcolii a remarcat asta şi ne-a luat în serios, ne-a făcut o sală de spectacole în liceu, am fost foarte mândri şi sunt bucuros că Liceul Cuza, poate şi datorită nouă, are acum o trupa de teatru, poate cea mai puternică din liceele din România. Au resurse alocate, se duc la festivaluri. Sunt foarte bucuros că se întâmplă asta.

Nu te-ai gândit să dai la actorie, la UNATC?

Ba da, m-am şi pregătit, dar apoi m-a convins mama să fac ceva cu viaţa mea (râde) şi am dat la Drept unde am intrat la stat, la buget. Am intrat şi la Sorbona – facultatea de drept are o secţie în limba franceză acreditată Sorbona – şi, cum sunt foarte bun la franceză, am intrat şi acolo. Poate o să razi că am făcut o mie de lucuri. Nu ştiu altfel. Tot timpul vreau să fac ceva nou. Nu sunt prost deloc. Poate asta e problema. Am dat şi la jurnalism trimis de profesorul Ferenc Vasas. Era cel mai iubit dintre profesori, aş spune cel mai iubit dintre oameni. El a văzut ceva în mine, m-a plăcut foarte tare şi era uimit că luam 10 la toate testele lui şi asta cred că îl enerva şi mi-a zis “Băi, Gloabă! Trebuie să dai la jurnalism. ”Nu, domn profesor. “Ba da, mă, gloabă! ascultă ce spun eu aici.”

Şi m-am dus ferm convins că nu o să intru. Când s-au afişat rezultatele, era un tabel, fără funcţie de search, o mie şi ceva de oameni, m-am căutat de la poziţia 30 în jos şi nu m-am găsit. M-am enervat mă gândeam: Băi, nu pot să fiu totuşi atât de prost să fi făcut o greşeală atât de mare, să mă fi scos de tot, să mă descalifice. Pur şi simplu, nu mă găseam. M-am găsit după 2 zile, eram pe poziţia a 15-a cu o notă foarte mare. Am rămas şocat. Am făcut foarte multe cursuri, vreau să merg în foarte multe direcţii. Sunt Vărsător şi vreau mereu să ştiu tot despre cât mai multe lucruri.

După Şcoala de artă?

Am fost nevoit să muncesc de la 15 ani, m-au atras teatrul şi televiziunea, primii bani i-am câştigat mergând în public la diverse emisiuni tv. Prima emisiune la care am fost, culmea, am fost în public la o emisiune concurs: Vreau să fiu miliardar. Am făcut foarte multe lucruri ca să ajung aici, dar au fost întâmplări minunate, nu mi-am pus eu în cap cu liniuţă ce am de făcut ca să ajung aici. Pur şi simplu, am avut noroc.

De ce a trebuit să munceşti de la 15 ani?

Nu e o poveste tristă. În familia mea, părinţii mei m-au crescut într-un fel, câştigau bine amândoi şi m-au învăţat să respect munca. Am fost nevoit în sensul că a fost ceva natural să fac asta, moral nu se putea să stau cu mâinile în san, m-aş fi simţit prost.

Ai rămas prieten cu profesorii tăi?

Da, am fost un copil bun deşi nu îmi făceam temele. Uite, sunt prieten pe facebook cu profesorul meu de română. Am luat 10 la capacitate şi la BAC, deşi nu învăţam foarte mult, reţineam rapid şi mă bucur că am şi rămas cu tot ce am acumulat. Prindeam din clasă, n-am tocit niciodată.

Cum a fost la casting la The Wall?

A fost genial. Îmi doream dintotdeauna divertisment, asta am făcut cel mai mult. Era un vis. Dar cumva, pentru că am descoperit ştirile şi îmi place foarte mult ce fac la Observator, aproape că uitasem de visul DIVERTISMENT. Într-o bună zi m-a sunat Diana (nr. Diana Zamfirescu PR manager Antena Group ) să mă cheme la acest casting. M-am blocat. Total. Nu înţelegeam ce, cum, de obicei discuţiile cu Diana erau despre promo, şedinţe foto. Nu ştiam ce se întâmplă, despre ce e vorba, nu mai fusesem la un casting de 10 ani. M-am dus mai mult de gură Dianei, de ruşinea ei. Nu ştiam cine mai vine, aveam să aflu că au fost nume mari. Nu mi-a fost frică pentru că nu aveam nicio aşteptare. Mă gândeam că sunt de la ştiri, că sunt prea serios. Nu primisem desfăşurătorul, am aflat acolo despre ce e vorba şi, cumva, am fost nevoit să improvizez foarte mult. Şi cred că asta m-a ajutat foarte tare pentru că nimeni nu se aştepta să mă descurc bine fără prompter. (râde)

Tot ce ai făcut ai făcut la insistenţele altora parcă ţi-a fost frică de succes. Te-ai gândit vreodată la asta?

Da, de multe ori cred că totul vine din timiditatea mea. Unii spun că sunt arogant. Nu sunt deloc, sunt timid. Eu nu mă uit la mine performând, nu am o părere extraordinară despre mine. Mi se pare că sunt un om normal şi, din perfecţionism, simt tot timpul că trebuie să mai învăţ, trebuie să mai citesc. Ţin să nu dezamăgesc. Uite, spre exemplu dacă am invitat în platou un economist, mă gândesc tot timpul că se uită proful meu de economie din liceu şi că o să fie atent la întrebările pe care le pun, dacă ştiu lucruri, dacă înţeleg ce spune invitatul meu. Nu vreau să îl dezamăgesc.

Cum a fost întâlnirea cu Mona Segall, producătoarea show-ului The Wall?

Pe femeia asta o vedeam ca pe un Dumnezeu, am respectat-o de la distanţă. Din colţişorul meu, mă gândeam cum să ajung să văd cum lucrează, visam. Când ne-am întâlnit faţă în faţă a fost foarte tare pentru că eu mă aşteptam să fie o tipă dură, rece, distantă şi am descoperit că e un om foarte bun, am avut chimie din prima clipă, parcă ne ştiam de o viaţă.

Când ai aflat că ai câştigat cum ai primit vestea?

Ştiam că sunt în cărţi, ştiam că sunt pe lista finală, dar nu credeam cum nu cred eu mereu (râde). Când m-au sunat să mă anunţe, am avut un blocaj de jumătate de ora. Total. Nu îmi venea să cred, nici acum nu îmi vine să cred că o să lucrez pentru echipa Monei Segall. Că eu aşa văd lucrurile: eu lucrez pentru echipa Observatorului, nu echipa lucrează pentru mine, eu lucrez pentru echipa Monei Segall, nu echipa Monei lucrează pentru mine. Nu e deloc doar un job. E o onoare. Şi un mare vis. Imediat cum am aflat, am sunat-o pe mama care are şi ea un stil e ca şi mine Vărsător, ştiam că îşi face scenarii şi griji, nu îi dădusem prea multe detalii. Am zis să îi curm suferinţa, să o liniştesc.

Şi ce-a zis?

A înnebunit îţi dai seama şi ea şi tata, Vărsători amândoi, s-au bucurat enorm. Erau şocaţi şi bucuroşi. A fost o perioadă în care nu am vrut să spun nimănui, mi-e era frică să nu mă sune să îmi spună că s-au răzgândit că nu sunt eu cel ales. Mi-era frică să le spun celor dragi ca să nu fie dezamăgiţi că nu am reuşit.

Ai fost vreodată nevoit la ştiri să joci teatru?

Oamenii au impresia că noi suntem bine merci, că suntem fresh orice ar fi, nu au idee la cât ne trezim. Adevărul e că nu e mereu aşa. Sunt zile în care, la 6 dimineaţa când toată lumea doarme, tu poate eşti la pământ, . Ori un lucru e clar: la ştiri la 6 dimineaţa trebuie să fiu foarte sus. Nu este actorie, dar trebuie să accesez un alterego al meu, care este cea mai bună variantă a mea de ieri după amiază şi mă duc acolo. Deci nu e un rol, sunt tot eu dar în cea mai bună varianta mea. Dau un reset şi treaba merge perfect.

În plan profesional ai făcut foarte mult, ai schimbat rolurile mereu. Cum e în viaţa personală?

E ok. Nu sunt căsătorit, nu am copii, sunt singur. Nu îmi fac proiecţii deloc în zona asta. Las lucrurile 100% să vină de la sine, nu agăţ, nu vrăjesc, nu fac nimic din toate astea ( râde ). Viaţa personală e foarte ok, foarte ok.

Ai o legătură puternică cu părinţii tăi…

Sunt foarte legat de ei, foarte legat. Mi-am jurat demult că o să fac tot ce pot să îi ajut. M-au făcut târziu, sunt în vârstă, sunt pensionari amândoi. Au avut probleme de sănătate amândoi. Acum, Slavă Domnului, sunt bine, suntem bine. Stau şi aproape de ei, vreau să îi ajut. Nu e o poveste dramatică aici. Pur şi simplu, asta simt că vreau să fac, să îi ajut pentru că ei au fost alături de mine în fiecare clipă grea; am făcut şi eu multe greşeli şi ei au fost acolo mereu să mă ajute.

Care este cel mai mare defect al tău?

Am o memorie foarte proastă, când uiţi numele, locuri situaţii nu e tocmai plăcut.

Ai mereu o atitudine relaxată…

Fac exerciţii de meditaţie. Să nu îţi închipui că sunt avansat, sunt la început, dar meditaţia mă ajută. Lucrez foarte mult cu mine, nu fac rău nimănui.

Dar cum reacţionezi când cineva îţi face rău?

Ignor şi fug. Noi ne influenţăm foarte mult unul pe altul, ştiu că dacă stai lângă cineva cu o atitudine negativă care se plânge non stop, invariabil preiei din stare. Eu nu am o problemă cu asta pentru că îmi place să ascult foarte mult oamenii dar, la un moment dat, pun o barieră, pun stop. Dacă mi se cere sa dau un sfat, il dau, dacă nu, nu mă bag. Ador oamenii care sunt mereu pozitivi. Eu sunt foarte empatic, dau mult mai mult pentru alţii decât pentru mine, nu sunt egoist deloc şi asta poate fi o problemă. Mă enervez greu şi îmi trece repede. Încerc să iau oamenii aşa cum sunt.

Şi în dragoste?

În dragoste e ca în dragoste. (râde)

E diferit?

Ador femeile. Am avut relaţii extraordinare cu femeile. Am două surori mai mari, o mama pe care o ador. N-am niciun fel de tipologie la femeile pe care le iubesc

Te îndrăgosteşti uşor?

Nu prea, deloc (râde). Toate femeile sunt la fel. Sunt nişte fetiţe de 12 ani care au nevoie de multă atenţie…

Şi bărbaţii?

Şi mai rău :))). Eu sunt pueril în multe momente, nimeni nu mă crede când spun asta.

Revenind la emisiune: Ai plecat în Polonia cu echipa condusă de Mona Segall. Acolo într-un super studio se înregistrează pentru toate formatele locale din Europa The Wall. Cum a fost?

Primul contact cu Wall ul a fost copleşitor… E imens şi îţi dă un sentiment incredibil de fascinaţie combinată cu nerăbdare. Totul e la superlativ acolo, totul e la puterea a 10 a. Echipa lor e de peste o sută de oameni, sunt 200 de oameni în public, zeci de camere, toţi sunt cei mai buni pe domeniul lor, iar eu am făcut parte din echipa Monei, cei mai buni oameni de divertisment. Nici nu aş fi putut visa la aşa ceva .

Ce te-a impresionat cel mai mult?

Cred că profesionalismul tuturor. Nu aş fi făcut faţă la 4 emisiuni pe zi, dacă nu eram înconjurat de oameni extremi de buni la ce fac. M-au îndrumat pas cu pas şi au avut o încredere oarbă în mine… Asta m-a motivat cel mai mult.

La ce să se aştepte oamenii de la The Wall?

Să se aştepte la cel mai captivant, emoţionant şi imprevizibil parcurs printr-o varietate de momente, generate de hazard, decizii de ultim moment şi poveşti de viaţă frumoase. Eu am fost în priză doar datorită acestor elemente. Sunt eu, nu e vreun rol, nu aveam cum să am asemenea reacţii decât dacă mă lăsăm dus de tsunami-ul asta emoţional.

Eşti fericit?

Da. Sunt extaziat, mai bine zis. Au trecut câteva zile, dar eu sunt tot acolo, dansând în pauze cu publicul, sau rămânând fără voce după câte o bilă verde căzută pe o suma colosală 🙂

Show-ul The Wall debutează la Antena 1 pe 13 septembrie.

stilist: Mircea Bărbulescu

make up: Daniela Barbur

asistent foto: Ovidiu Craiciu

fotografii:  Adi Popa

Fotografiile au fost realizate in apartmentul   Elite Presidential Suite,  Hotelul Radisson Blu

****

Pentru cei interesati de preluare, se pot  prelua maximum 1000 de semne de interviu cu citarea sursei si link complet

 

Frica de manele, maneliști și toată lumea lor, fără număr

3 comentarii

 

Aceasta este o mărturisire.

Mai demult nu aveam nicio problemă cu maneliștii și cu manelele. Auzeam diverși prieteni că sunt deranjați de versuri, de agramatisme, de hainele sclipicioase ale interpreților. Nu înțelegeam înverșunarea, pentru că mereu am crezut că e loc sub soare pentru toată lumea. Până într-o zi…

Acum 10 ani ne-am mutat la casa noastră. Un apartament cumpărat cu credit la bancă, pentru care vom plăti până la adânci bătrâneți. Am trecut prin peripeții, cu băncile, acte, dovezi, bani, avans, stres, notar, dar gata. Casa avea să fie a noastră. Aveam ceva al nostru. Un cuib liniștit unde stăteam, ascultam muzică de pe viniluri și ne bucuram în liniște de un pahar de vin bun. A fost o bucurie imensă, o reușită. Prima noastră reușită.

Când ne-am mutat, nu aveam nimic. Ne-a cumparat prietena mea cea mai buna, Lavinia, două fotolii de la Ikea. Dormeam pe o saltea, dar nu ne păsa. Aveam casa noastră. Blocul părea liniștit, vecinii erau oameni cumsecade. Au trecut vreo 6 luni. Până într-o noapte, când pe la 3 am sărit ca arși. Urla muzica. O manea tristă, acompaniată de urletele vecinului de deasupra, beat mort.  I-am bătut în țeavă (românescul bătut în țeavă), a dat muzica și mai tare. N-am mai dormit. Am zis asta e, s-a îmbătat omul, o fi avut vreo bucurie, deși la cum se văicărea părea mai degrabă ca avusese un necaz. A ținut-o așa până de dimineață. Am crezut că a fost un accident nocturn și am trecut repede peste. Era doar începutul. Au urmat curând scandalurile, manelele zi de zi, bătăile. Am chemat poliția. O dată, de doua ori, de N ori. Ne-am dus la secție, am depus reclamație. N-am să uit niciodată replica polițistului: “Doamnă, și eu am așa un vecin, unii se potolesc doar când mor.“ Credeam că e o glumă tâmpită, spusă fără să se gândească. Nu, chiar nu era.

În ziua în care am venit cu Maria acasă de la maternitate, vecinii noștri maneliști au dat startul unei petreceri de 3 zile și 3 nopți. Era mare sărbătoare pentru ei, se întorsese nora de la “facultate” din Franța. Urlau manelele non-stop și vecinii maneliști urlau și ei bucuroși de eliberarea tinerei domnițe. Am vorbit la poliție, am vorbit cu vecinii, am vrut să depunem o plângere comună ca speța să devină penală. Ce să vezi? De frică, pentru că acuzații erau violenți și cu multe rude faimoase în Ferentari, nimeni nu a vrut să se bage. Chemam poliția frecvent, îi amendau, stăteau potoliți o vreme, apoi o luau de la capăt.

La lumina soarelui, dacă ne întâlneam în scară, lăsau capul jos când salutau. Apoi, sătui de noi și de reclamațiile noastre, a început ura. Totul s-a sfârșit într-o noapte când am chemat poliția, i-au amendat, polițiștii au coborât pe scară și am auzit o bătaie în ușă. Am crezut ca e unul din politiști și am deschis. Era fratele vecinului meu. M-a scuipat și a dat să mă lovească, dar am avut cumva instinctul și i-am trântit ușa în nas. Am știut că nu mai putem sta acolo. Am chemat un prieten si am plecat cu hainele de pe noi. Eu nu m-am mai întors în casa mea niciodată. Ne-am mutat la rândul nostru în chirie, căutând nu luxul, nu aurul pe pereți, ci liniștea.

Trist a fost că imediat după mutare au sunat disperați foștii vecini de scară. Plecasem noi, nu mai avea cine sa se bată cu nebunii de la 4. Acei oameni, care de frică nu au vrut să facem ceva, acum regretau. Nu că n-au făcut, ci că au plecat ăia care mai făceau cumva liniste în bloc.

Acum stăm în Mogoșoaia, într-un bloc de oameni liniștiți. De undeva de peste drum sună maneaua. Ca o sirenă în România lui 2017. Cu dedicații în miez de noapte și în zori de zi. Le-am auzit și în metroul din Paris și în parc la Londra și în poveștile prietenilor și colegilor mei. Fiecare are un vecin supărat pe viață, care ține să știe tot cartierul de muzica asta ce îi vindecă inima bolnavă sau creierul puțin. Îmi povestea zilele trecute un coleg că are doi vecini fani manele care sunt dușmani și care se ceartă peste gard în dedicații muzicale. Despre ce vorbim?…

Mi-e frică de toți ăia care ascultă manele la maximum. Sunt peste tot și sunt din ce în ce mai mulți.  Legea există în România, dar e schiloadă și oricum, cei care ar trebui să o aplice se împiedică mereu și nu finalizează.

Am un principiu după care mă ghidez în viață: nu te deranjez, nu mă deranja. Respectul cred că este prima formă a civilizației și dacă e așa, vă dați seama cât de departe suntem de o viață normală, cu adevărat normală?  Până la urmă și Maria Tănase a cântat o piesă care era un fel de manea. Dar ce manea! Acum ne-am procopsit cu fanii genului, cei care promovează maneaua modernă cu difuzoarele la maxim, iar cei mai multi dintre ei iți dau fiori reci. Am prieteni bogați care de fun ascultă pe la petreceri câte o manea, două, își fac selfie cu Guță, cu Salam sau cu alte mezeluri. Se distrează și nu îmi înțeleg înverșunarea. Încerc să îi înțeleg, poate nu au avut experiențe asemănătoare cu ale mele.

Eu recunosc. Sunt Fifi și mi-e frică de manele. Pentru că în viață iubesc cel mai mult liniștea. Iar liniștea am pierdut-o acum 10 ani.

Promit că o să fiu mai atentă, mai săritoare, mai prietenă…

Scrie un comentariu

 

Îmi scrie aseara o prietenă:

“Fifi, sunt foarte suparată pe mine!”

“De ce?”

“Uite, o prietenă care mereu a fost acolo lângă mine, a sărit de fiecare dată pentru mine, aflu că are cancer de 2 luni… Sunt așa de prinsă de problemele mele zilnice, cu pseudorelevanță, că uite că nu acord atenție oamenilor… Sunt moartă de nervi.”

Am liniștit-o. Sau măcar am încercat. Ăsta e prețul lumii nebune în care trăim.

Eu am zi de zi senzația că nu stăpânesc timpul, programul, întâlnirile, că ele mă conduc de fapt.

De 3 luni îmi promit că ajung să iau o bicicletă de la o prietenă, să merg prin parc. Nu ajung, deși mi-ar face bine.

De luni bune amân să mă văd cu diverși oameni pentru că nu am timp. Zi de zi pun în agendă lucruri. Nu apuc să fac nici jumătate, deși mă străduiesc să fiu eficientă.

Mă încăpățânez sa nu dau Sms sau mesaj pe Facebook dragilor din viața mea, ci să îi sun de ziua lor și în ziua aia tot amân, copleșită de treabă, și ajung să nu mai sun.

Mă culc cu gânduri, mă trezesc cu gânduri, zi de zi împac oameni supărați că sunt neatentă cu ei.

Îmi țin telefonul pe silent, pentru că simt că dacă aș răspunde tuturor apelurilor aș lua-o razna. După aia sunt copleșită de vinovăție că am ratat momente de bucurie sau momente grele din viețile prietenilor mei. Aflu cu stupoare că X mai are puțin și naște (“vai, și nu mi-a spus???” Păi poate mi-ar fi spus dacă răspundeam la telefon) sau că Y are o boală foarte grea.

Apelurile ratate sunt la ordinea zilei în viața mea.

Vinovăția e acolo. Zi de zi. Ăsta e prețul pe care îl plătesc pentru viața pe care o duc. Prietenii sunt din ce în ce mai puțini, oamenii îi simt din ce în ce mai departe, puțini rezistă, mai ales dintre cei care nu sunt din lumea mea și nu înțeleg ritmul.

Merită? La rece, dacă stau să mă gândesc, știu că nu. Am pierdut doi oameni dragi în morți fulgerătoare și mi-am promis că o să mă schimb. Și m-am schimbat. Nu mă mai enervez din orice, nu mai pun la suflet, îi judec pe alții puțin spre deloc, sunt renumită pentru optimism și pentru încrederea pe care știu să le-o dau altora.

Dar neatenția nu o pot vindeca. Când mă uit în cinci direcții e greu să nu îmi scape lucruri.

Azi e luni. Promit să fiu mai atentă, mai săritoare, mai prietenă…. Promit.

Interviu cu Chef Marcello Trentini, omul cu sufletul cât o galaxie

Scrie un comentariu

 

De Marcello Trentini am aflat de la prietenii mei de la Fior di Latte, restaurantul meu preferat din Bucureşti. E locul perfect pentru un mic dejun liniștit, pentru întâlniri de business, seri perfecte cu prietenele mele sau prânzul de duminică împreună cu soţul din dotare. Am căutat pe Google şi am descoperit că Chef Marcello Trentini are o stea. Nu săriţi, ştiu că stelele se acordă restaurantului, nu Chef-ului, e o confunzie pe care o fac mulţi. La Marcello e un caz fericit, pentru că restaurantul în care lucrează a și primit steaua, e chiar al lui.

Ne-am întâlnit sâmbătă dimineaţă la o discuţie relaxată și relaxantă în care am vorbit despre mâncare, stele, energie şi secretul reuşitei într-un domeniu atât de fascinant.  Am avut emoţii, că aşa e la toate marile întâlniri ale vieţii, dar Chef Marcello m-a cucerit din prima cu modestia lui şi relaxarea cu care vorbea. Nici urmă de aroganţă, nici urmă de “Eu sunt Dumnezeu în bucătărie, hai să îţi explic şi ţie Fifi pe ce Pământ trăieşti.” S-a uitat în ochii mei toată discuţia, a râs şi m-a convins încă o dată că oamenii buni şi valoroşi şi modeşti rămân aşa şi după ce îi loveşte succesul.

De unde a pornit povestea lui Chef Marcello Trentini? Ce anume a declanşat scânteia, pasiunea pentru gătit?

Povestea e frumoasă. Am început prin joacă. Când eram mic, eu nu mâncam. Mâncam foarte puţin. Ai mei erau disperaţi. Apoi, mama a folosit tot felul de mijloace, de jocuri ca să mă facă să mănânc. Şi uite aşa, din joacă, în bucătărie a început totul. Am fost plăcut surprins când am realizat, de la vârsta de 18 ani, că deţin o capacitate enormă cu privire la activitatea unui bucătar, şi că, mai presus de atât, fac ceea ce îmi place cu adevărat. Am realizat că eu chiar ştiu să gătesc (râde), am realizat că eram din ce în ce mai eficient şi aşa a luat naştere dorinţa de a avea propriul restaurant. De la 18 la 28 de ani am gătit cu mare drag. Pentru mine bucătăria nu era doar locul meu de muncă, era posibilitatea de a călători deoarece, aşa sărac cum eram, pălăria mea de bucătar şi cuţitele îmi ofereau şansă de a călători prin lume.

Ai studiat artă în prima faza, nu a fost tocmai traseul unul chef obișnuit…

Exact. Părinţii mei m-au susţinut, am studiat pictură, istoria artei şi literatură. Nu am urmat deloc un parcurs obişnuit pe care-l parcurg toţi bucătarii/Chefii.

Când a apărut ideea de a avea propriul restaurant?

La un moment dat a devenit chiar o obsesie pentru mine şi dorinţa de a-mi deschide propriul restaurant a avansat. Dorinţa de a deveni un bucătar cu stea a apărut în vara anului 1998 şi am muncit neîncetat până am ajuns aici.

Cât de mult muncești?

Am 46 de ani şi mi-am început cariera la 18 ani. Lucrez şi am lucrat că un nebun, dorm doar 5 ore pe noapte, mă culc la 2 şi mă trezesc la 7. Îmi place să gătesc tot, nu există ceva care să-mi displacă. Petrec foarte mult timp în bucătărie, merg la piaţă, studiez tot timpul, sună telefonul, vorbesc cu clienţii, dau interviuri.

Când ai realizat că ești pe drumul cel bun?

Am avut două momente în viaţă care m-au schimbat şi m-au marcat : în anul 2008, când am devenit unul dintre cei mai buni 90 de bucătari ai Italiei şi în anul 2012, când am primit steaua Michelin

 

Povestește-mi puţin de ziua aceea în care ai primit steaua, cum a fost?

A fost o mare, mare bucurie.

Ai plâns?
(râde) normal că am plâns, a fost prima mare realizare din viaţa mea.

S-a schimbat totul din clipa aia?

Da, normal, am devenit cunoscut şi lumea a început să mă caute. Dar pentru restaurantul meu, pentru clienţii mei, eu lucrez cu acelaşi entuziasm. Şi desigur, visez la clipa în care restaurantul va primi şi a doua şi a treia stea Michelin

Pentru cine ți-ar plăcea să gătești? Există o vedetă la care te-ai gândit că ți-ar plăcea să îți guste minunăţiile?

Sincer, nu am asemenea gânduri şi îți spun şi de ce. Într-o zi a venit să mănânce la mine la restaurant un faimos filosof italian, aveam cărţile lui şi îmi plăcea foarte mult felul lui de a gândi. M-am bucurat foarte tare să îl văd în restaurantul meu. A comandat unul dintre preparatele mele, însă nu a fost mulţumit. Nu a ştiut să aprecieze munca mea şi pentru mine a fost o dezamăgire. Deci nu contează dacă persoana pentru care găteşti este sau nu cineva anume. Nu visez la George Clooney sau Papa sau Madonna. Vreau ca oamenii pentru care gătesc să se bucure de mâncarea mea şi să plece fericiţi, cu o amintire frumoasă.  Vreau să gătesc în general pentru persoanele cu adevărat pasionate. Ceea ce fac eu este artă, iar arta eu cred că trebuie să fie pentru toţi. Sunt o persoană simplă, comunic, glumesc, încerc să te fac să te simţi cât mai confortabil.

Ţipi vreodată în bucătărie?

(râde) Nu, ăsta e un mit că bucătarii ţipă. E adevărat că  presiunea e mare, pentru că vrei să faci preparatul perfect şi trebuie să îl faci într-un timp foarte scurt. Dar eu cred că totul ţine de energie. Şi dacă eu ţip, trântesc mâncarea sunt furios, nu are cum să iasă un preparat excepţional. E ca la copii, dacă îi tratezi cu multă dragoste vor fi nişte copii buni.

Ce îți place să mănânci acasă?

Între noi fie vorba, îmi place pizza, sunt italian şi deşi cred că făină albă nu face bine la sănătate, nu mă pot abţine să mănânc pizza. E plăcerea mea.

Deci pizza e plăcerea ta vinovată? Doar pizza? Ce îți mai place?

Îmi plac şi burgerii, dar îi mănânc foarte rar. (râde) Îmi place să mănânc orice dar sunt absolut înnebunit după pizza. Iubesc la nebunie şi sushi-ul. Călătoresc foarte mult, am posibilitatea de a savura diferite delicatese, chiar şi cunoscutele insecte din China, pe care le mănânc pe stradă.

Care este Signature Dish by Marcello Trentini?

Una dintre cele mai bune delicatese pe care le prepar chiar şi aici la Fior di Latte este ‘Lingua, gamberi e mandarino”. Un prieten bun, un mare bucătar, spune că întotdeauna eficiența unui bucătar se vede atunci când găteşte carne. Eu prefer legumele şi peştele dar, aşa cum a spus şi prietenul
meu, carnea face diferenţa.

Cum a început colaborarea cu Fior di Latte? Cum v-aţi găsit, că să spun aşa?

Oana Pleșan de la Fior di Latte cauta un Chef pentru consultanță şi a cerut o recomandare, cineva i-a arătat poza mea şi a exclamat: pe el îl vreau (Sunt un chef rock and roll, râde). M-a invitat în România, e a 6-a oară când vin La fior di Latte şi e o mare, mare bucurie pentru mine să lucrez cu echipa de aici.

Ce îți place la Fior di Latte cel mai mult?

În opinia mea, în acest moment, Fior di Latte este un local superb, îmi place la nebunie, eu ador lucrurile frumoase ale vieţii, de aceea am studiat arta. Este un local elegant şi simplu ce nu-ţi impune o anumită prezenţă, e o energie extraordinară. Oana, Sorin, Marius sunt toţi oameni prietenoşi, deschişi, gata să încerce lucruri noi oricând. Eu cred că în viaţă totul ţine de energie şi la Fior di Latte este o energie aparte, am fost în mai multe restaurante din Bucureşti, unele mai sobre, dar eu aici mă simt cel mai bine. Lucrăm împreună zilele acestea la meniu, e o muncă fantastică pe care o fac cu echipa de aici.

Unde se vede Marcello Trentini peste 10 ani?

În viitor mă văd călătorind cât mai mult prin jurul lumii, iar visul meu este să-mi deschid un restaurant în New York, Manhattan, un local mic şi simplu unde să împart cele mai bune preparate cu oameni diferiţi din toate colţurile lumii. Acum glumesc şi spun că lucrez 20 de ore pe zi, 8 zile din 7. Visez să lucrez 3 zile din 7 şi să pregătesc o singură masă pe zi pentru 12 oameni. Să le gătesc fiecăruia după pofta inimii, din inima mea.

Ce sfat le dai celor care visează să ajungă Chefi?

Sfatul meu pentru toţi este să gătească cu inima, cu dragoste, fără violenţă, fără furie. Doar aşa se pot crea pasiune şi performanţă. Toţi ne amintim de mâncarea mamei că fiind cea mai bună. De ce? Pentru că era întotdeauna gătită cu dragoste.

*****

S-a terminat interviul și m-am ridicat să plec. N-a fost chip. Marcello m-a somat să mă așez și nu mă mișc din loc până nu îmi gătește ceva. Pentru că, așa cum zice el, preparatele vorbesc cel mai bine despre el. Fire slabă, am cedat destul de ușor. Vorbele nu au gust, dar pastele gătite de el erau așa de bune că ar fi inutil să încerc să le descriu. Recomandarea mea e să mergeți la Fior di Latte ca să gustați măcar puțin din personalitatea lui. E minunată.

foto: Ovidiu Craiciu

O noapte la Conacul Benke din Ținutul Conacelor

Scrie un comentariu

Conacul Benke mi-a fost adăpost de lux în turul pus la cale în Țara Conacelor de Asociația Travel Focus. Covasna e surpriza anului pentru mine, sincer nu mă așteptam să văd atâtea locuri frumoase și să întâlnesc atâția oameni faini.

La Conacul Benke am ajuns la un prânzișor, după o zi de plimbări. Văzut din stradă mi s-a părut o clădire nouă, nu un conac. Chiar m-am gândit: care o fi procedura de botez, cum iei titlul de conac? De ce nu hotel, de ce nu pensiune? M-am lămurit repede că trebuie să fie construit încă din vremurile în care se scriau primele file ale nostalgiei. Conacul Benke a fost restaurat. E construit la începutul secolului al XIX-lea, iar procesul de renovare și reamenajare a început în 2008.

 

Poza cu el cum arata in paragină și cum arată acum m-a lămurit definitiv.

Conacul Benke nu e pentru tine dacă îți place agitația marilor hoteluri, dacă vrei muzică dată la maximum și restaurante afumate cu arsură de mici.

Conacul Benke e pentru cei care iubesc liniștea, luxul, mâncarea fină, atenția. Răsfățul adică.

Iată și atuurile lui:

– 12 camere duble
– 2 suite
– 1 apartament cu 2 dormitoare
– un restaurant unde un tânăr Chef (ținut departe de ochii oaspeților) gătește ca în filmele cu fețe regale. În prima seară am primit o prăjiturică învelită în mac, acoperită de frișcă naturală și așezată pe un pat de dulceață de caise. Deasupra, stătea moț o floare de lavandă. Am întrebat-o pe doamna care ne servea ce prăjitura e, dacă are un nume. “Da, cozonac cu mac.” Și da, cozonac era, ușor reinterpretat. Mmm, aș interpreta toată ziua niște cozonac
– piscina si spa-ul. Masaje, tratamente, saună sau poți să zaci în jacuzzi
– liniștea. Tone de liniște
– loc ideal pentru teambuliding-uri și nunți de poveste

Mai multe informații despre Conacul Benke găsiți aici.


Jamie Italian. La restaurant ca la bunica acasă

Scrie un comentariu


Am fost fascinată de Jamie Oliver de prima dată de când l-am văzut la televizor, acum 20 de ani. Mă uitam la el cum gătește acolo, în grădina din spatele casei, cu câtă ușurință face bucatele alea și mă gândeam că nimic nu e mai simplu decât să stai la cratiță. I-am cumpărat cărțile, am gătit după rețetele lui, m-am îndrăgostit pe vecie de el, acest bărbat simplu cu o droaie de copii acasă care ne arată că în bucătărie nu trebuie să ai nu știu ce vase complicate sau sosuri scumpe ca să îți dai gata musafirii.

Prima dată am mâncat într-un restaurant “Jamie Oliver” acum câțiva ani, la Londra. La “Jamie Italian”. Mese simple, scaune de tablă, o atmosferă firească. În mijlocul restaurantului, mese de lucru unde se ținea un curs la care londonezii învățau să prepare rețete italienești. Am nimerit lângă un grup de prieteni care își făcuseră cadou experiența asta și hohotele lor de râs mi-au rămas în minte, așa că mi-am promis să mai ajung.

Și uite așa, acum câteva săptămâni în Scoția am ajuns iar la “Jamie Italian”. De două ori. O dată în Glasgow și o dată în Edinburgh.

Eram cu Mirela și cu Moni și ne-am comandat ca niște fete libere aflate în vacanță. Am început cu un platouaș, ceva ușor, de vară, pentru toate trei. Eu am cerut și extra supă de mazăre și friptură, Mirela a mai cutezat o extra salată. Am cerut și desert, dar chelnerul, băiat galant, a zis să vedem mai târziu dacă mai putem și desert.

Și cum venea platouașul, lipa-lipa, băiatul care ne servea pune pe masă și niște conserve mari de bulion, genul ăla pe care îl știam din cămara bunicii din Zărnești. Ma gândeam că ne dă conservele și ne trimite acasă sau ceva. Ne-a liniștit Moni. Erau suport pentru platouaș.

Platouașul fiind mai exact compus din brânzeturi, salamuri, măsline marinate în sosuri magice, prosciutto, legume pudrate cu mirodenii numai de Jamie știute. Și o pâine care n-avea legatură cu vreun regim dietetic.

După toate nenorocirile astea, m-am apucat de supa de mazăre. Cu mentă. Dementă. Ce să vă spun? Neam de neamul meu nu a mâncat ceva mai bun. Era mică, dar extrem de sățioasă.

Băiatul gentil care se ocupa de noi m-a întrebat dacă mai vreau și friptură. Sau cum ar veni, dacă mai am loc. Am acceptat. Din amabilitate, da’ și de curiozitate, că foamea trecuse de multă vreme. Și n-am regretat, pentru că a fost delicioasă, chiar dacă nu am putut să o mănânc pe toată. D’aia avem poșete. Glumesc. Totuși, mi-a plăcut foarte tare că omul m-a întrebat dacă mai vreau friptura, nu am mai întâlnit asta nicăieri, de obicei ce comanzi aia primești, nu merge să spui după primul fel “domne, nu mai vreau, că m-am săturat.”

Desert n-am mai vrut, că simțeam că nu ne mai ridicăm, dar am mâncat din priviri platoul de brownies îmbibate în ciocolată și acoperite de nuci caramelizate. Sunt sigură că erau groaznice.

Concluzii. Ce mi-a plăcut cel mai mult?

– e totul simplu, nu te simți stingher că nu ai habar cu ce să mănânci
– ospătarii sunt aleși după gradul de cumsecădenie
– farfuriile arată fix ca pe vremea bunicii
– te așezi la masă și primești imediat o sticlă de apă și pahare din partea casei. Curate.
– pizza nu are forma aia perfect rotundă, e pusă pe talere de lemn, te uiți la ea și te gândești “asa imperfectă pot să fac și eu acasă“
– gustul e gust și mâncarea e super sățioasă. Obsesia domnului Jamie pentru ingrediente a meritat
– colțul de suveniruri. Poți să cumperi vase, cărți, tacâmuri, sosuri. De la Jamie de acasă

Nu e ieftin, dar e o experiență pe care o ții minte o viață. Plus că poți alege unul din meniurile de prânz la un preț mai mult decat ok.

Jamie Oliver e Chef-ul pe care îl iubește toată lumea. Simplitatea lui dusă la extrem l-a făcut unul din cei mai bogați bucătărași din lume (are o avere de peste 240 de milioane de lire sterline). Acest bărbat ciufulit, îmbrăcat în cămașă cu mâneci mereu suflecate, pe mine m-a cucerit. Și nu e vorba de bani, chiar nu e. E licărirea aia din ochi și felul în care știe să te cucerească fără măcar să încerci să te împotrivești. E Jamie.

 

 \

Castelul Stirling. Acasă la Braveheart în inima Scoţiei

Scrie un comentariu

De fiecare dată când mă gândesc la o țară de destinație am niste cuvinte cheie în minte. De exemplu: Italia, paste, espresso și prosecco. Portugalia, vânt, ocean, fado și vin. Dacă mă gândesc la Scoția, zic automat scotch whisky și castel. Așa sunt eu, prințesă. (Despre respectul și tradiția pentru licoarea magică am scris chiar aici.)

E, și când zici castel scoțian, nu poți să nu zici Castelul Stirling. Am ajuns la el într-o zi, pe la un prânzișor. Cu vântul în plete, la propriu. Și cu puțină ploaie, da’ mai ales cu mult vânt. Clima perfectă pentru mine, cred că Scoția e țara unde aș putea să traiesc fără niciun fel de problemă. Poate chiar și să mor.

Castelul se vedea de la șosea. Era și greu să nu se vadă, e destul de măricel. Este unul din cele mai populare castele din Scoția, îl găsiți de obicei între Glasgow și Edinburgh, e zona lui preferată. Părerea mea sinceră e că merită să îi faceți o vizită, mai ales dacă aveți copii. Da’ și dacă nu aveți, tot merită.

E construit pe o stâncă destul de vulcanică, în total contrast cu linistea care o să vă cuprindă când intrați în el. În acest minunat castel este îngropat William Wallace, eroul interpretat de Mel Gibson, motivul pentru care fanii Braveheart trec castelul pe primul loc în topul atracțiilor din Scoția.

Stirling, orașul, îți taie respirația. Are toate ingredientele scoțiene: verde, arhitectură, curățenie, istorie și castel. Iar castelul este perla orașului. Aici a copilărit Maria, Regina Scoției, aici s-au scris marile povești cu prinți și prințese adevărate. Da’ prea multă istorie strică, trec la ce mi-a plăcut cel mai mult și cel mai mult:

– este un loc gândit cu mare atenție pentru turiști:
– panouri explicative peste tot, ghizi îmbrăcati în tot felul de personaje faimoase, informații la tot pasul
– curățenie impecabilă
– adaptarea istoriei la vremurile moderne. În castel se organizează nunți și petreceri corporate. Fără manele, totuși.
– există o cafenea unde poți sta liniștit să admiri orasul Stirling de sus, de la înălțime princiară grădina Reginei Maria a Scotiei, unde copii se joacă nestingheriți de-a ce vor ei
– tururile special create pentru copii, căci nu-i așa, cum mai bine să îi învețe istoria decât prin joacă.
– sunt săli întregi cu tot felul de jocuri și joculețe
– umorul personalului. Pe relaxare.

Așa că începeți să faceți bagajele. Castelul Stirling e de neratat, dacă ajungeți sau nu în țara verdelui perfect. Cateva ore perfecte pentru sufletul vostru n-o să vă strice niciodată. Freeedoooom!

 

Fă o faptă bună şi fugi!

Scrie un comentariu

“Fifi, dacă te pot ajuta cu ceva, cu orice, să îmi spui, dacă ai nevoie de un sfat sau de timpul meu, sunt aici oricând.” “Mulțumesc frumos, da’ sunt ok.”

Am citit mesajul colegei mele și mă gândeam că nici nu îmi trece prin cap să o deranjez cu problemele mele. Mă întrebam ce i-o fi venit. “Fifi, te rog să nu eziți, dacă ai nevoie de ceva, eu nu o să uit când m-ai ajutat tu pe mine, probabil tu nu îți mai amintești.” Habar n-aveam despre ce vorbește. Jur. Zic: “ce spui tu acolo?” “Da, da, acu 7 ani când eram cu tata prin spitale…” Nu-mi mai aminteam. Nimic.

Niciodată nu am contorizat ajutorul pe care l-am dat altora. Că așa m-au crescut ai mei. Am „pierdut” zile întregi (ca să nu ma trufesc și să spun luni de zile) ajutându-i pe alții. Necondiționat.

Citeam azi într-un articol, pe blogul domnului Chinezu, despre acest timp pierdut cu ajutorul necondiționat. La rece, dacă stai să te gândești câți oameni ai ajutat și cât ai primit înapoi de la fiecare, mi-e teamă că balanța e pe negativ. Dar totuși, ce ne mână în luptă? De ce nu putem sta deoparte? Când creierul zbiară “îți pierzi timpul, nu merită, fă ceva pentru tine!” E simplu: inima. Mama ei de inimă, ia fața gândurilor reci și te trezești mereu dând o mână de ajutor, de multe ori unor oameni care poate nu merită nicio privire.

Și nu, nu aștept nimic înapoi. Că dacă aș sta să fac contabilitatea faptelor bune ar fi chiar o pierdere de timp. Sfatul meu de Fifi: fă o faptă bună și dă-o uitării imediat. Nu îți încărca sufletul cu ea. Că după aia, dacă strângi prea multe, vin frustrările în val. Mai bine să ai suprize peste ani, să te traga cineva de mânecă, să îți amintească binele făcut. Cui nu ii plac surprizele?

Excursii de vis cu Paradis Tours la Marea Neagra

Scrie un comentariu

Puhoi de lume la Marea Neagră românească. Am tot mai mulți prieteni care aleg să își petreacă vacanța pe litoralul nostru, în ciuda cârcotașilor care spun că nu prea ai ce face în afară de plajă și baie. Eu spun că ai ce face, numai dacă mă gândesc la ce terase și restaurante wow s-au deschis în ultimii ani, dar și tot felul de locuri unde poți să pierzi ore bune cu scopul clar al relaxării. Agenția Paradis Tour vine cu idei de a petrece clipe memorabile în vacanță, pe litoralul românesc sau foarte aproape de el.

1. Croazieră în Delta Dunării

Iată o vacanță în vacanță. O zi în minunata noastră Deltă după care tânjesc străinii și unde orice iubitor de natură se îndrăgostește pe loc de atmosferă și priveliști. O excursie de o zi cu plimbări printre canale și un prânz tradițional pescăresc. Detalii aici.

2. Vizită în Balchik și sudul litoralului românesc

Litoralul românesc nu înseamnă doar Mamaia, cu agitația și cluburile ei. Personal, prefer stațiunile din Sud, unde e mult mai multă liniște. Și dacă n-ai fost niciodată în Vama Veche, acum e momentul să te oprești puțin. Sunt suficiente câteva minute ca să înțelegi de ce e poate cea mai nostalgică stațiune de la noi. Apoi, treci granița la vecinii bulgari și ajungi în stațiunea cu iz regal Balcik. Și ca să te simți fix ca în filmele cu prinți și prințese, gazdele te așteaptă cu o degustare de vinuri regale. Programul întreg îl găsiți aici.

3. Distracție în Paradis Land

Ei bine, da! Avem și noi un parc de aventură la Marea Neagră. Am scris despre el aici. Așa că dacă aveți copii, e o super idee să vă luați o zi de distractie la Paradis Land.

4. Seară Grecească

Și dacă totuși râvnești la Grecia, o seară tradițională grecească îți poate alina dorul. Organizatorii te iau cu autocarul și te și duc înapoi după ospăț, ca să bei ouzo fără să te gândești la consecințe. Detalii aici.

5. Seară Românească

Dacă te duci la mare fără sa ai parte de o seară românească, cu mici, cu bere, cu formație și dans, e ca și cum te-ai dus degeaba. Așa că cei de la Paradis Tour s-au gândit și la o seară specială românească.

BONUS!

Daca nu ești din București și nu ai vizitat niciodată Capitala, te poți înscrie la o excursie de o zi, ca să vezi și tu de ce i se spune Micul Paris. Mai multe detalii găsești aici.

Vacanţe cu avionul la Marea Neagră românească

Scrie un comentariu

Cea mai mare fiță e să nu ai fițe. Totuși, când vine vorba de vacanțe parcă nu aș face rabat de la nimic. Recunosc cu mâna pe inimă că sunt comodă (ca să nu zic leneșă) și că de fiecare dată când plănuiesc o vacanță, fie ea scurtă sau lungă, mă gândesc prima oară la drum. Aleg de oricâte ori am ocazia avionul, gândul că aș putea să fac ore întregi cu mașina până la destinație îmi taie orice chef.

Mă uitam în anii trecuți cu invidie la cursele scurte interne din Spania, Italia și Portugalia, unde oamenii pot ajunge în jumătate de oră pe malul oceanului, direct din marile orase și mă gândeam că la noi, deși avem aeroporturi în unele orașe, nu s-a gândit nimeni să facă niște curse care să ne ducă direct la plajă, la Marea Neagră.

Da’ uite că cineva, cumva, mi-a prins gândul din zbor. În premieră în România, de anul ăsta, Agenția “Paradis Vacanțe de Vis” a introdus pachete de cazare cu zbor inclus din Timișoara, Oradea și Iași. Bravo, nota 10

Sincer, nu m-a mirat că a fost ideea lui Aurelian Marin, șeful agenției, cel mai mare touroperator de pe litoralul românesc. L-am cunoscut pe acest stimat domn acum doi ani, într-un infotrip la mare și mi s-a părut un om deștept, dintr-o bucată, care știe exact ce vrea să facă: să aducă românii la Marea Neagră. Aia românească. Și mi-am permis să îl iau la trei păzește, cu câteva întrebări despre ideea minune, cum m-am priceput și eu:

Cum v-a venit ideea?

Ne-am dorit să atragem atenţia către zborurile interne introduse de o companie privată din România şi să aducem mai mulţi turişti pe litoral, dintre cei aflaţi în zonele îndepărtate de Constanţa. De vara aceasta, pot să vină cu avionul pe litoralul românesc aşa cum merg, vară de vară, într-o destinaţie externă. E chiar mai ieftin decât transportul cu maşina, pe lângă faptul că ajung rapid. Am reuşit nu numai să le scurtăm drumul până la destinaţie, ci şi să arătăm că litoralul este capabil astăzi de servicii complete şi integrate.

Din ce oraș ați avut cele mai multe cereri pentru aceste pachete?

Cea mai mare cerere de vacanţe cu avionul la mare vine dinspre Timişoara şi oraşele adiacente. Drumul cu maşina de la Timişoara la Constanţa e de 13 ore, cu avionul, de o oră. În maximum trei ore de când ai plecat de acasă ajungi în camera de hotel. Vă daţi seama cât de simplu le este acum timişorenilor să ajungă la Mamaia, Olimp sau Venus până la începutul lunii septembrie.

Care sunt planurile pentru 2018?

Startul a fost dat şi sezoanele următoare cine a venit sau vine acum cu avionul la mare nu va vrea să mai vină cu maşina. Ne dorim ca în următorii ani să ajungem să avem zilnic aterizări la Constanţa din toate oraşele mai îndepărtate de litoral ale României.

Așadar, dragi prieteni și prietene, veștile sunt din ce în ce mai bune. M-ați convins. Vă las aici detalii despre superofertele “Paradis Vacante de Vis”.  Click chiar aici. Zbor plăcut vă dorește Fifi!

Vis la Paris. CHRISTIAN DIOR, COUTURIER DU RÊVE

Scrie un comentariu

Prima zi la Paris, prima călătorie cu metroul, îmi sare în ochi un afiș: “Expoziție temporară Dior”. Hmm… planul era să simt Parisul pe străduțele nesufocate de turiști. Să mă pierd ore bune prin Cartierul Latin, prin Montparnase sau Marais. Nu plănuiam deloc să stau la cozile imense de la muzee. Eram dispusă să ratez toate checkin-urile pe care și le dă orice om normal care merge la Paris, dar Dior e Dior și gândul că o să văd rochiile perfecte a învins în mintea mea de Fifi Fashionista.

A doua zi, pe la 11, ajung la Muzeul Artelor Decorative. Prima imagine șocantă: coadă de 200 de oameni. Nu îmi venea sa cred și primul impuls a fost să renunț. Coada mergea încet și în mintea mea bâzâia un gând că nici măcar Dior nu merită atâta dragoste. Dar cum e ea soarta, a venit de undeva din cer ideea salvatoare, bilet online, intri fără să stai la coadă, ceea ce am și făcut. 11 euro.

Și am intrat.

E cea mai frumoasă expoziție pe care am văzut-o vreodată. Un Rai al rochiilor, mai în glumă, mai în serios, un Disney al femeilor.

https://www.youtube.com/watch?v=BLrOsXMNGFI

 

Rochiile desenate de Christian Dior, Yves Saint Laurent, Gianfranco Ferré, John Galliano sau Maria Grazia Chiuri sunt perfect puse în valoare de decor. Fiecare încăpere e gândită ca o poveste.
Pătrunzi la început în camera care ilustreaza copilăria lui Dior cu primele lui fotografii și schițe, urmată de galerie după galerie, după galerie, unde sunt expuse minunatele creații.

300 de rochii, toate parfumurile Dior, schițe, materiale, pantofi, bijuterii. Unele piese sunt expuse publicului larg în premieră. Istoria frumosului desfășurată pe 3.000 de mp se încheie într-o galerie imensă, transformată în sală de bal, unde ochii îți rămân pe rochiile purtate de Prințesa Diana, Prințesa Grace de Monaco, Rihanna,  Charlize Theron, Jennifer Lawrence și alte prințese mai mici.

E genul de expoziție de unde nu mai vrei să pleci, ai rămâne peste noapte să ațipești puțin acolo, între toate minunățiile. Publicul în extaz, femei cu ochii în lacrimi înnodate în bărbie și bărbați care înțelegeau că răbdarea e obligatorie la fața locului.

M-a suprins că în marea de turiste și localnice erau și copii. Da, erau și copii pentru că la Paris moda e obiect de studiu obligatoriu, din generație în generație, din tată în fiu, din mamă în fiică. La Expoziția Dior copiii au workshop-uri dedicate lor, cea mai mica grupă fiind cea de la 4 ani.

Mi-a placut tare expozitia, v-am zis? Nu vă mai recomand să nu o ratați dacă ajungeți la Paris până pe 7 ianuarie, e inutil. Dar vă las mai jos câteva fotografii. Știu că o să alegeți corect. Chiar știu.

 

 

sursa foto: Facebook Dior

Vizită în Ținutul Conacelor. Prima oprire: Muzeul Pal Haszmann

Scrie un comentariu

Unul din primele locuri în care am fost după ce m-am mutat în Bucuresti a fost Muzeul Satului. Cred că e locul în care am revenit de cele mai multe ori, pentru că e o liniște acolo cum nu găsești în altă parte.

Și uite-așa, cum e ea viața simpatică, am ajuns iar într-un fel de Muzeul Satului, doar că la Cernat. Asociația Travel Focus m-a invitat în turul de descoperire a Ținutului Conacelor. Mai exact, la Covasna.

Orice călătorie serioasă începe cu un plan. Iar eu, ca orice turist liniuță blogger serios, mai întâi mă consult cu programul. Și ce zicea programul? Zicea că printre altele, o să vizităm un muzeu. Ok, nu sunt șefa la muzee, da’ hai să încerc, ce-aș putea să pățesc? Zic.

Și am pățit. Că nu mă așteptam să găsesc un loc atât de frumos. Așa cum nu mă așteptam nici să găsesc gazdele scoase din manualul de turism, care ne-au întâmpinat cu cele mai frumoase și mai sincere zâmbete.

 

Locul poate fi descris în două cuvinte: șoc și bucurie. Într-o grădina imensă, copleșită de liniște și de soare, am dat ochi în ochi cu frumusețea absolută: un conac în care se afla expoziția principală, înconjurat de case secuiești de la 1800, stupi de albine și un grânar. Și porți superbe, porți peste tot. Am avut senzația că e un imens platou de filmare unde urma să se filmeze “Amintiri din Copilărie”. Iar pentru copii e Rai, ei rămân cu gura căscată de când intră în curtea plină de tot felul de utilaje de altădată. De la tractoare și tot felul de mașini agricole, trăsuri, până la colecția de sobe sau de radiouri vechi, toate sunt aranjate într-o ordine perfectă.

 

Povestea e simplă și frumoasă: învățătorul Pal Haszmann și soția lui au strâns acum 100 de ani aceste minunății, le-au lăsat moștenire din generație în generație (comuniștii au contribuit și ei, că au transformat locul în muzeu, nu au distrus nimic) și uite așa, acum urmașii învățătorului se ocupă de moștenirea lui. Mi s-a părut ca în povești că nepoții și strănepoții acestui domn locuiesc chiar acolo, au casele în spatele muzeului.

Muzeul din Cernat e locul unde să te oprești în vacanță măcar pentru o zi. Gazdele sunt primitoare și atente cu toți copiii, chiar și cu ăștia puțin mai maturi, ca mine. Se fac ateliere de pictat pe lemn (recunosc, nu m-am încumetat, că la cât de talentată sunt eu la desen mă dădeau afară nu din muzeu, ci din județul Covasna) sau de pâslit. La universitatea populară din Cernat (pe care o gasim tot în muzeu) vin tineri din toată țara în tabere de pictură și sculptură. Adevărul e că e locul ideal să îți lași talentul să își facă de cap.

Mi-au atras atenția și niște fotografii imense alb-negru, lipite de câțiva copaci. Am întrebat ce e cu ele și am aflat că tocmai fusese o petrecere pentru copiii satului și oamenii s-au gândit să îi învețe niște istorie. În poze erau moșii și strămoșii lor.

 

Muzeul din Cernat e cunoscut în toată zona și cred că merită să fie cunoscut în toată România. Dacă ajungeți prin Covasna, e musai să vă opriți și să stați acolo măcar câteva ore. Vă garantez că nu o să vă mai vină să plecați. Prețurile sunt mici, intrarea pentru copii costă 5 lei, iar pentru adulți 10. Sat Cernat, foarte aproape de Sfântu Gheorghe și Târgu Secuiesc. Acum că aveți toate datele, vă urez succes la liniște și la poze. Cine știe, poate totuși îmi fac curaj și ne întâlnim la atelierul de pictură.

 

 

S-a întors Portugalia în România. Tap Portugalia

Scrie un comentariu
Eu nu mă las până nu molipsesc tot poporul român de Portugalia. Țara vieții trebuie să fie descoperită de toată suflarea românească. Eu m-am bucurat tare când am auzit că Tap Portugalia se întoarce în România și că iar o să avem cursă directă spre Lisabona. O, ce veste MINUNATĂ!
Așa că m-am dus vineri pe la Aeroportul Otopeni ca să văd minunea cu ochii mei. Spiritul portughez era peste tot la “Plecări”, aveam chiar și un flash-mob pe muzică portugheză.

Apoi, mi-am împlinit un vis. Visul. Am mers direct pe pistă, dar nu în goana aia clasică și nebună când sari din autobuz în avion de te ia vântul. Nu, frățică. Am avut onoarea să stau pe pistă o oră întreagă. Foarte tare senzația asta de onoare. Atât de aproape de toată forfota aia de avioane care vin și pleacă, te simți cel puțin Sophia Loren cu părul în vânt, dar coafura rezistă și tu ai filme cu tine în cap. După care s-a petrecut tradiționalul botez cu apă al cursei TAP și magaoaia aia de avionul vieții era la doar 5 metri de mine. Știu. Sunt o norocoasă 🙂 Invidiați-mă pe rând.

Așadar, TAP PORTUGALIA a revenit in Romania. Ce înseamnă asta:
1. Zburăm direct București-Lisabona, fără escală, cu una din cele mai puternice companii din lume.
2. Vor fi 5 zboruri pe săptămână spre Lisabona. Aeronavele Airbus, de tip A319 și A320, dedicate operării rutei, vor pleca de pe  Aeroportul Internațional Henri Coandă în zilele de luni, miercuri, joi, sâmbătă și duminică, la ora 7:00. În zilele de vineri, zborurile București – Lisabona au loc la ora 17:30.
3. Avem legături mai bune către Madeira și Azore (tot portugheze și ele)
Planurile sunt mari, pentru la anul portughezii și-au propus ca aceste zboruri să fie zilnice. Asta ca să nu mai am vreo scuză să nu ajung în țara vieții an de an.
Și ca să vă mai dau o extra bonus cado veste bună, până pe 17 iulie TAP oferă o reducere de 15% pentru toți cei care își cumpără bilete de avion. Vă las aici linkul de unde puteți să vă luați direct tichetele spre fericire:

Cel mai frumos muzeu. The Scotch Whisky Experience

2 comentarii

Nu poţi să mergi în Scoţia şi să nu trăieşti experienţa “Whisky”.

E ca și cum te-ai duce în Laponia și să nu îl vezi pe Moş Crăciun. Cine eram eu să fac altfel? Așa că m-am conformat și m-am dus să mă încarc de povestea asta.

În drum spre castelul din Edinburgh, undeva pe stânga, e o casă frumoasă cu o siglă și mai frumoasă: “The Scotch Whisky Experience”. Restaurant de fiţe la intrare, puțin mai încolo, muzeu. 15 lire sterline intrarea pentru un adult, turul durează 50 de minute. Dai un ban, da’ știi că face, scoțienii știu să facă marketing mai bine chiar și decât grecii.

Paranteză. Până să mă duc, aveam și eu o problemă: întotdeauna m-am întrebat dacă se scrie “whisky” sau “whiskey”; cică sunt corecte ambele forme. Scoţienii spun whisky, irlandezii au mai pus ei un “e”, că aşa sunt ei, mai cu moţ.

Închid paranteza. Revenind la cultură, muzeul nu e foarte mare, da’ spaţiul e folosit perfect. La intrare te aşezi pe nişte scaune cu care pleci într-o plimbare pe șine.

Prin nişte tunele întunecate, o iei cu scaunul la plimbare, iar pe pereți vezi proiectate filme cu istoria whisky-ului în Scoţia. Scaunul care te plimbă mi se pare o idee deșteaptă. Poate nu ești la primul tur și ai degustat deja destul cât să nu mai stai bine pe picioare.

După turul cu scaunele plimbătoare ajungi într-o cameră de proiecție. Pe un ecran curbat vezi Scoţia împărţită pe regiuni, în funcție de tipul de whisky produs. Primeşti și un carton, un fel de loz de răzuit de-al nostru, cu aroma fiecărei specialități de whisky. Răzuiești și miroși. Altă idee bună.

Ajungi după aia în altă încăpere, unde începe adevăratul tur: camera de degustare.

Aici m-am mai calmat, inițial credeam că am dat 15 lire ca să miros niște lozuri și să mă dau cu scaunul. Ca la vinuri e și la whisky, degustarea e un mic ritual. Miroşi, agiţi şi apoi, când ai părut suficient de intelectual(ă), deguști puțin. Dacă vezi că degustă toată lumea, treci la subiect. Bei de-adevăratelea. Eu am ales un whisky cu un gust afumat. Minune mare! (Recunosc că mi-a plăcut și ideea că pot să mă afum cu un whisky afumat.)

Ca amintirea să fie amintire, la final primeşti paharul din care ai băut, ca să îți aduci aminte acasă cum era să te faci de râs în Scoția.  Exagerez, nici măcar nu m-am amețit, dar eu sunt mai specială.

Finalul turului te duce în camera tezaurului. O cameră care face să crape de invidie orice mare colecționar de whisky din lumea asta: Diageo Claive Vidiz Whisky Collection. 3384 de whisky strânse într-o viaţă şi adăpostite în Scoţia.  Acu’ sincer, sper că au grijă de ele. Eu sunt pentru prezervarea minunilor lumii.

Am făcut turul simplu, sunt și altele mai complexe care durează mai mult, poţi să faci chiar şi şcoală că să devii degustător cu acte în regulă. Fire mai modestă, am ales varianta Basic, rămân amator/consumator, îi las pe alții să fie profesori.

La ieşire m-am rătăcit puțin prin magazinul de suveniruri. Greu să te hotărăşti ce să alegi pentru cei dragi. Am luat balsam de buze cu whisky pentru toate prietenele mele. Să îmbine utilul cu plăcutul. E adevărat, n-am mai ajuns cu el acasă, că dragii mei scoţieni mi-au pierdut bagajul, dar sper că în câteva zile să mi-l găsească și să mi le cadorisesc.

So, într-un final apoteotic, vă dau și părerea mea sinceră.

Dacă ajungeți în Edinburgh, faceţi o vizită casei lu’ mama şi tata lu’ whisky. E de bifat în galeria muzeelor de văzut o dată în viaţă. Căci, nu-i așa, toți vrem să fim plini de cultură în cap. Pam pam.

 

Cea mai frumoasă poveste de iubire: Tango în aer

Scrie un comentariu

Iubirea e tema Festivalului Internațional de teatru de la Sibiu de anul ăsta… și am ales să văd fix spectacolele despre iubire. 🙂

Vă spun cu mâna pe inimă că în ziua în care s-au pus în vânzare biletele la FITS2017 primul gând a fost la dansatorii argentineni. Îi văzusem acum 2 ani, am povestit experiența aici.

Am așteptat cu emoție reîntâlnirea și am trăit iar bucurie la cele mai înalte cote. Dansatorii care plutesc în aer au pus lacrimi de bucurie în ochii spectatorilor. Până la urmă…cine nu visează să zboare?

Tango in Aer e un show produs si gandit de coregrafa Brenda Angiel. O adevărată lady… înaltă, subțire cu care am avut onoarea să stau puțin de vorbă aseară după show. I-am mulțumit pentru experiență și dânsa mi-a vorbit despre dansatori cu mândria cu care o mamă își „bârfește” copiii.

MINUNAT SPECTACOL. Mi-am adus aminte de vorba prietenei mele Paula: În viață e importantă coregrafia 🙂 Și-n dragoste, nu-i așa?

fotografii: Paul Baila

****

Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu celebrează, la a XXIV-a ediție, iubirea. Spectacole de teatru, dans, muzică, circ, conferințe și Bursa de Spectacole au loc în săli de spectacole, pe străzile orașului și în lăcașuri de cult, toate unite sub ideea de iubire pentru artele spectacolului.

Festivalul ține de pe 9 pe 18 iunie. Mai multe detalii, aici.

 

 

#100deziledevară. Ale mele toate

Un comentariu

Seherezada avea 1001 de nopți. Alte vremuri, alte posibilități. Eu am #100deziledevară. Și o să profit de toate, așa cum mi-am tot imaginat. Mi-am făcut și planul:

1. rezervare
2. check in
3. plecare
4. sosire
5. taxi
6. somn
7. liniște
8. nori
9. soare
10. plimbare
11. prosecco
12. cumpărături
13. suvenir
14. Aperol
15. tiramisu
16. plajă
17. copil
18. nisip
19. valuri
20. briză
21. meduze
22. raci
23. răsărit
24. Instagram
25. cărți
26. gelato
27. filme
28. flori
29. fete
30. băieți
31. melodii
32. cântăreti
33. visare
34. dor
35. Sibiu
36. Brasov
37. Lisabona
38. Glasgow
39. Paris
40. Florența
41. ocean
42. apus
43. sărut
44. parfum
45. gânduri
46. sex
47. amintiri
48. sentimente
49. ploaie de vară
50. pușculiță
51. zmeu
52. scoică
53. terasă
54. înghețată
55. sorbet
56. teatru
57. întâlniri
58. dansatori
59. plutire
60. uitare
61. sat
62. bunici
63. fân
64. aer
65. râu
66. sănătate
67. căruță
68. libertate
69. roșii
70. brânză
71. ceapa
72. acoperiș
73. zare
74. dealuri
75. disco
76. rock
77. balade
78. ritm
79. bicicletă
80. petrecere
81. pepene
82. bancuri
83. farse
84. piscină
85. sezlong
86. surprize
87. cocktail
88. limonadă
89. prieteni
90. bârfe
91. râsete
92. autostradă
93. viteză
94. decapotabilă
95. lacrimi
96. dorințe
97. planuri
98. priviri
99. dragoste
100deziledevară. Toate ale mele.

CONCURS! Green Sugar, dulcele perfect pentru copii

18 comentarii

UPDATE:

Avem trei norocoase (merituoase) câștigătoare ale premiilor: Maria Chetran, Cornelia Mosoianu și Dina Aura. Felicitări! De azi, viața o să vă fie puțin mai dulce și mai sănătoasă!

Laureatele, vă rog să îmi dați mail la fifistie@gmail.com

 

Am și eu o problemă. Zahărul și copiii obezi. Un sfert din copii români sunt obezi. WOW! Un sfert! Copiii sunt cucu după dulciuri, e normal, și noi eram, da’ noi nu aveam acces la atâtea dulciuri și atât de des. Și tare mi-e frică să nu fie din ce în ce mai rău.

Și din începutul ăsta de disperare al meu, apar raze de speranță. Una din ele e educația alimentară. Da’ cât să îl educi pe săracul copil? Cât timp să îi refuzi bucuria? Așa că am așteptat următoarea tură de speranță și uite că a apărut: dulcele sănătos. Există, există.

Îi zice GREEN SUGAR.

Cine și ce e Green Sugar? Păi vă zic eu mai jos, că le-am cerut un comunicat oficial, ca să n-avem discuții la divorț:

“Este înregistrat în Uniunea Europeană că fiind un produs 100% natural, cu 0 calorii şi 0 indice glicemic, obţinut din doar două ingrediente: extractul din frunze de Stevia Rebaudiana (obţinut prin opărire) şi eritritol (obţinut din porumb, prin fermentaţie cu drojdia Moniella pollinis). Spre deosebire de alţi îndulcitori de pe piaţă, Green Sugar este singurul dulce natural cu gust stabilizat, care nu schimbă gustul alimentelor sau al băuturilor pe care le îndulceşte şi poate fi folosit inclusiv la prăjituri ce necesită preparare termică.”

Care sunt beneficiile consumului de Green Sugar?
–  menţine echilibrul glucozei în sânge;
·       stimulează secreţia de insulină;
·       reglează mecanismul gastro intestinal;
·       stimuleză activitatea cerebrală;
·       scade poftă de dulce şi poftă de mâncare;
·       reglează tensiunea arterială;
·       scade nevoia de fumat;
·       are acţiune anitibacteriana şi antifungica ;
·       nu produce carii;
·       nu prezintă riscul cancerigen al îndulcitorilor sintetici.”

Acum că v-am prezentat treaba cu problema și cu rezolvarea, vă provoc la concurs.

Intraţi voi frumos aici: http://greensugar.ro/gama-de-produse/
şi spuneţi-mi printr-un comentariu pe blog care din produsele Green Sugar vă tentează și de ce.

Am 3 premii pentru voi. Fiecare premiu conţine: o cutie de sfere cereale fără zahăr, o cutie de cornflakes şi o ciocolată caldă.

Concursul se încheie duminică, 11 iunie la ora 24.00, aleg şi anunţ câştigătorii aici pe blog şi pe Facebook luni, 12 iunie la ora 10.00.

Capisco? Succes!

Dr. Ada, mituri și realități legate de implanturile dentare

2 comentarii

17039401_1329209087166684_5511859503568455129_o

Azi vorbim despre implanturi. Am auzit atâtea discuții în jurul acestui subiect, atâtea informații care se bat cap în cap, că nu mai știu ce să cred. Așa că am luat-o la întrebări pe Dr.Ada ca să nu mai bâjbâi printre bârfe medicale și să aflu răspunsuri corecte direct de la sursă.

Dr. Ada Epistatu este doctor în științe medicale, medic primar specialist în stomatologie, specialist în estetică dentară și facială, competență în implantologie.

Acum câţiva ani implantologia era un subiect aproape tabu. Părea o mare şmecherie pe care puţini oameni şi-o permit. De ce implant şi când?

De ce implant? În primul rând pentru că se reduce sacrificiul dentar. De exemplu, când pierzi un dinte, în loc să şlefuieşti doi dinţi pentru o punte pui un implant şi rămâi cu ceilalţi dinţi neatinşi. Un alt motiv este că implantul menţine înălţimea osului. Puţin ştiu că osul se hrăneşte, ca să zic aşa, prin presiunile care se transmit prin dinţi la ligamentele dentare. Atunci când dinții lipsesc, osul nu mai este stimulat şi începe să se retragă.

Iar un motiv foarte important este pentru cei care pierd dinţi foarte mulţi sau toţi şi sunt obligaţi să poarte o proteză dentară. Aici nici nu cred că se mai poate pune problema “de ce implant?”. Între o proteză pusă în pahar, care clămpăne, unde îţi dispare gustul pentru că acoperă tot cerul gurii, unde strănuţi şi te poţi trezi cu proteza pe masă, este evident că oricine ar vrea implant. Protezarea totală pe implanturi înlătură toate aceste disconforturi şi, aşa cum îmi place să zic, te face să te simţi om.

Acum tehnicile moderne şi tehnologiile de ultima generaţie, implantologia digitală, îţi permit să pleci într-o singură şedinţă şi cu implanturi şi cu lucrarea fixă în gură. Dinţi şi implanturi într-o singură şedinţă: One day implant concept. Şi să nu uităm că trauma cea mai mare în cazul pierderii dinţilor şi a purtării unei proteze mobile este trauma psihologică. Cu acest nou concept digital eliminăm ceea ce ne doare cel mai tare: depresia!
În concluzie, implanturile oferă o forţă de masticaţie mai mare, conservarea dinţilor naturali rămaşi, confort sporit şi îmbunătăţirea respectului de sine. Arată şi funcţionează ca un dinte natural.

Cât durează viaţa unui implant?

În primul şi în primul rând, durata de viaţă a unui implant ţine de cum avem grijă de el. Igiena aici joacă rolul principal – periuţa de dinţi şi airfloss-ul nu trebuie să lipsească din programul de igienă. Apa de gură şi spălatul pe dinţi după fiecare masă principală sunt reguli de bază. Eliminarea ticurilor vicioase precum scosul dopurilor cu dinții, rosul oaselor, trebuie să dispară din obiceiurile noastre. Este important ca toată lumea să ştie că ceea ce scoate sau distruge un dinte natural distruge şi un implant!

Să se respecte recomandările şi programul de controale pe care le stabileşte medicul. Din păcate, mulţi pacienţi se simt minunat şi dispar cu anii, nu mai vin la controalele anuale. Şi uite aşa apar ei , pacienţii cu probleme după 5-6 ani şi îşi aduc aminte de dentist. Sfatul meu este că dacă vor ca implanturile să dureze mai mult de 10 ani este ca dentistul să le devină prieten şi să-l viziteze de cel puţin 2 ori pe an.

Un alt factor care influenţează viaţa unui implant este bineînţeles alegerea pe care o facem când vine vorba de “ce implant să-mi pun?” Pacienţii fac un tur al cabinetelor medicale fie pe jos, fie online şi aleg. Ei aleg. Şi aleg implanturi ieftine pentru că tot implant se cheamă. Nu, categoric nu. Vreţi o durată lungă da viaţă a implantului aflaţi că nu toate implanturile îndeplinesc condiţiile necesare longevităţii!

La ce ar trebui să fie atent un pacient?

În primul rând pacientul trebuie să fie atent la toate sfaturile pre şi post implantare pe care i le dă medicul pentru această procedura. Să nu alerge după ce este mai ieftin. Aşa cum spuneam, nu toate implanturile sunt la fel chiar dacă le spunem implant. După 3, 4 sau 6 luni implanturile se protezează definitiv adică se pun dinții pe implanturi cum spun unii. Se pun coroanele pe implanturi. La ora actuală această etapă vine cu tehnici din ce în ce mai evoluate şi sofistificate având că scop tot lungirea vieţii implantului. De aceea şi în această etapă, sfatul medicului este foarte important pentru că el ştie cel mai bine pentru situaţia dată ce să aleagă pentru protezarea implantului. Oricât de mult s-ar informa pacientul pe internet aceste tehnologii noi de protezare nu pot fi înţelese şi departajate uşor fără a avea explicaţiile clare ale medicului în decizia finală de protezare. Deci, este foarte important cu ce protezăm la final implantul!

Să fie atent la igienă! Controalele anuale la stomatolog trebuie să nu lipsească!

18238215_1398184583602467_4133780705217108208_o

Ce înseamnă implantologia digitală şi cu ce diferă ea faţă de cea clasică?

Diferă în primul rând prin precizie scăzând astfel rată eşecurilor şi crescând durata de viaţă a implanturilor. Implantologia digitală foloseşte un program care, pe baza analizei imaginilor tomografice şi plecând de la prefigurarea rezultatului final (a coroanelor sau punţilor finale) alege poziţia cea mai optimă de implantare în funcţie de dimensiunile şi densităţile osoase şi în funcţie de poziţia finală a restaurărilor dentare. Astfel, implantul va fi cuprins de os cât mai gros, dens şi sănătos. De asemenea,forţele ce vor acţiona în timpul masticatiei nu vor afecta negativ implantul. Este o tehnică completă şi complexă, de precizie şi siguranţă.

Toată programarea digitală se transferă în gură cu ajutorul unui ghid chirurgical. Această tehnologie ne permite protezarea imediată a implanturilor cu lucrări provizorii ce vor rămâne în gură 6-8 luni de zile. Pacientul pleacă cu implanturi şi dinţi în aceeaşi şedinţa! La această tehnică nu stai nici măcar o oră fără dinţi după ce s-a terminat intervenţia.

Există ieftin şi bun?

Unde există ieftin şi bun? Şi dacă există îţi pui întrebarea cât durează? Implanturile pe care le folosim noi au un raport calitate preţ corect şi le garantăm că produs autorizat. Noi avem încredere în produsele noastre şi ăsta este primul lucru care le garantează.

Cum afectează fumatul durata de viaţă a unui implant?

Fumatul nu numai că scade perioada de viaţă a unui implant, dar creşte rata eşecului la fumători. Nicotina produce vasoconstricție afectând fluxul sangvin în zona implantată. Practic ţesuturile nu se mai irigă cum trebuie şi pot apare complicaţii în vindecarea zonei implantate. În timp, la fumătorii înrăiţi fumatul duce la pierderea densităţii osoase, retracții osoase. Şi astfel scade viaţa implantului.
Se recomandă să se întrerupă fumatul cu o săptămână, două înainte de implantare şi după aceea să nu se fumeze cel puţin trei săptămâni pentru a se produce vindecarea osoasă în jurul implantului.

Ce le spuneţi celor care se tem de dureri? Cât durează o operaţie de one day implant şi cât durează recuperarea?

Celor care se tem de dureri le spun că nu au de ce. Foarte mulţi, după implantare, regretă că nu şi-au făcut implanturile mai din timp, că au amânat că s-au luat după nu ştiu cine. Aplicarea unui implant este o procedura foarte simplă şi netraumatică. Mai ales în sistemul One Day Implant unde nu se face niciun fel de tăietură, nu se pun fire. Pleci cu implantul, cu dintele, fără durere, fără umflături postoperatorii. Şi asta nu este reclamă este realitate. În cazul în care avem operaţii mai ample, cu adiții osoase cu implantări, care durează mai mult timp se pot face sedări cu anestezist în care pacientul poate dormi pe tot parcursul intervenţiei. Sedarea se poate folosi şi în intervenţii mai mici, dacă pacientului îi este foarte frică. O operaţie cu un implant durează între 30-60 min. Nici nu se poate folosi termenul de refacere pentru că pacientul nu suferă de nimic.

18556442_1412098898877702_542535224455288237_o

Cum decurge o asemenea operaţie?

Se face anestezia, se adaptează ghidul chirurgical, prin ghid se inserează implantul, iar la final se pune coroniţă provizorie pe implant. Foarte simplă este metoda One Day Implant.

Există tot feluri de mituri legate de implant. Ce le spuneți celor care se tem de “îmi respinge copul implantul”?

Numai în boli grave unde tratamentele duc la scăderea mare a imunităţii putem vorbi de o aşa zisă respingere. Adică, vindecarea post-implantară este afectată. Implanturile nu sunt respinse de organism. Oricum, pentru mine această afirmaţie nu există. Pentru mine implantul pe care îl aleg, tehnica de lucru şi respectarea regulilor postimplantare de către pacient scad rata de eşec foarte mult. Un implant nu se pune aşa orişicum… ai venit, te-am aşezat pe scaun şi ţi-am pus implanul. Există nişte paşi ce trebuie respectaţi. Se studiază cazul clinic pe radiografie şi pe computer tomograf, se face o apreciere cât mai corectă a situaţie, care este oferta de os şi mucoasă şi gradul de sănătate al lor, se face un istoric medical al pacientului, ce tratamente ia şi apoi se oferă soluţia de implantare. Pot spune că atunci când hotărâm implantarea mergem pe 99,99% succes!

Am pus implantul? Care sunt pașii care urmează dacă vorbim de igienă şi controalele la medic?

Aşa cum am mai spus igiena are un rol important în durata de viaţă a implantului. Periajul după fiecare masă, duşul bucal pentru curăţenia spaţiilor interdentare şi a gingiei, apa de gură, dental floss-ul nu trebuie să lipsească din obiceiul nostru de zi cu zi. Controalele la medic trebuiesc respectate. Medicul este cel care stabileşte numărul de controale pe an în funcţie de situaţia existentă. Dar, general valabil sunt minim două controale pe an. De asemenea şi parodontologul are un rol foarte important în viaţă implanturilor. Sigur unul din controale trebuie să fie la el. Implanturile se comportă ca dinții naturali şi vor fi afectate de boli ca şi ei şi dacă asta se cheamă parodontopatie în cazul dinţilor, la implanturi se cheamă implantită (afectarea ţesuturilor din jurul implantului).

Trebuie să avem grijă de implanturi ca şi de dinții naturali!

17212260_1340512116036381_7375905531818789013_o

Cum lucrează echipa dumneavoastar ştiu că aveţi un chirurg excepţional şi lucraţi cu medic anestezist ATI?

Suntem o echipa de chirurgi şi implantologi excepţionalişi modeşti! 🙂 Şi când spun echipă, înseamnă că lucrăm în echipă! Există un coordonator medical care stabileşte împreună cu specialiştii planul de tratament urmând ca fiecare medic să lucreze pe specialitatea lui! Da, chirurgul este excepţional, iar anestezistul minunat, doar el ne face fericiţi şi pe noi medicii că lucrăm fără probleme şi pe el pacientul că se trezeşte rezolvat. Dar şi parodontologul, endodontul, ortodontul, proteticianul, odontologul şi eu suntem excepţionali! Pacienţii nu ştiu ce muncă de colaborare este în spatele oricărui tratament muncă ce duce la alegerea celui mai bun tratament pentru fiecare pacient în parte.

Să renunți înseamnă să te eliberezi. Parfumurile nu țin veșnic

Scrie un comentariu

Parfumurile sunt ca bărbații. E complicat să găsești unul care să te atragă, să te îmbrace, să îți vină bine pe piele, să nu te plictisească. Unul bun, dar suficient de rău, să te provoace și să te facă să nu-l mai lași să plece niciodată.

Dar acum nu vorbim despre bărbații care mi-au marcat viața, pe subiectul ăsta poate o să scriu cândva o carte. Acum vorbim despre parfumuri.

Ieri am întâlnit un domn parfumier care m-a făcut să mă gândesc la relația mea cu parfumurile. Am căutat ani la rând parfumul perfect. De câteva ori am crezut că l-am găsit și m-am bucurat, dar după aia mă plictiseam, destul de repede. Așa am pățit cu fiecare. Și de fiecare dată când renunțam, simțeam o vinovăție care mă punea pe gânduri.

EtiennedeSwardt

Și uite cum ieri, în parfumeria de lux Obsentum din aeroportul Otopeni, apare Etienne de Swardt, parfumier genial, care cu doza de nebunie aferentă, spune răspicat: “o femeie trebuie să fie infidelă parfumului ei”. Buun, bravooo, hai că respir și nu mă mai simt o nestatornică. Mi-am dat seama testând parfumurile lui Etienne că șocul și senzualitate fac diferența în lumea asta a aromelor. Și am zâmbit când el ne-a descris universul lui: superficialitate, amor nebun, libertinaj, instinct. Într-un cuvânt: erotism.

etat-libre-orange-putain

Parfumurile lui Etienne, deținătorul brand-ului Etat Libred’Orange, au toate nume care ilustrează perfect asta: Putan de Palaces, La fin du monde, Secretions Magnifie. M-am îndrăgostit pe viață, până renunț la el, de You or Somebody like You.

Până la urmă fetelor, parfumul e ca un bărbat interesant. Te deranjează, te atinge, te încearcă, te face să tremuri. Te seduce. Și când te plictisești, renunți la el.

***

Etienne de Swardt este absolvent al prestigioasei școli de afaceri ESSEC Business School. A cucerit Parisul cu parfumurile sale din poziția de colaborator al Maison Givenchy. Ajuns la maturitatea creației, nonconformistul Etienne a căutat afirmarea pe cont propriu. Primele esențe lansate de Etat Libre d’Orange au fost parfumuri de lux pentru animalele de companie (cele mai notabile, “Oh My Dog!” și “Oh My Cat!”). Astăzi, compania are 34 de parfumuri vândute în 450 de magazine selecte din întreaga lume și 5 stele de la New York Times în clasamentul global al parfumurilor de nișă.

Vinul vieţii, Liliac, nu ne-a fost să fim impreună. Incă

Scrie un comentariu
18575440_1100308640115711_1117049493_o
Din păcate n-am reușit să onorez invitația bunei mele prietene Anita la infotrip-ul Spectacular Wine Trip, la Crama Liliac. ( Răceala, mama ei de răceală! )
După ce am văzut comunicatul Koon, am luat o foaie de hârtie și am scris așa de 100 de ori: “Fifi știe ce bun e vinul Liliac și se zgârie pe ochi că nu a fost să vadă cu ochii ei minunile de la cramă”
18575478_1100308663449042_583049583_o
18575066_1100308643449044_183985626_o
Am spicuit din comunicat, am ales o poveste cu tâlc și câteva date, ca să vă faceți o idee cu ce se mănâncă vinurile Liliac. Of…
“Poveşti din misterele Transilvaniei 
Acestea sunt prea des asociate cu însetarea de sânge şi tenebrele căutătorilor de aur, lemn sau sare. După ce secole de-a rândul acestea au dominat poveştile, dar au şi fascinat totodată pe oaspeţii săi, Transilvania ne oferă astăzi un alt mister al gustului fin, al plăcerii de nerefuzat dintr-un pahar cu vin. Se iau strugurii, nu din pripă, ci aşa mai spre momentul când toamna se încruntă de-a binelea. Se usucă lent, dar nu se emaciază, din contra, strâng în ei toată seva pe care o înghesuie în ce mai rămâne după trecerea iernii când, aceiaşi ardeleni de ispravă îi iau încet şi-I aşează în presă. Picură puţin, chinuit. Aşa se naşte noul mister. Nectar de Transylvania au denumit acest vin rar pe care ni-l da un pământ prea legendar că să se oprească vreodată din a ne surprinde. Galben şi uleios, se serveşte cumpătat, rece şi împreună cu ce ne place mai mult să încheiem o masă festivă, deşertul.”
“Înfiinţată în anul 2010, amb Wine Company a finalizat procesul de dezvoltare a Cramei LILIAC în 2015, cumulând o investiţie totală de 10 milioane de euro, împărţităîn 3 etape cheie:
• investiţie iniţială de 3 milioane euro realizată în anul 2011 în achiziţionarea şi cultivarea a 38 ha de vie în Transilvania, în regiunea Băţos (Mureş) şi 14 ha în Vermes Lechinta (Bistriţa-Năsăud), precum şi în dezvoltarea unităţii de vinificare.
• investiţii ulterioare de 1.5 millioane de euro, realizate în perioada 2012-2013, în dezvoltarea suprafeţelor de vie cultivate şi a facilităţilor de producţie.
• investiţie de aproximativ 3 milioane de euro în extinderea cramei, derulată în anul 2014 şi finalizată în prima parte a anului 2015.
• În 2016 încă 2.5 milioane de euro în derulare pentru achiziţii de noi echipamente.
Odată cu finalizarea procesului de dezvoltare a facilităţilor de producţie, amb Wine îşi consolidează poziţia pe piaţă vinurilor premium, având că obiectiv o cifră de afaceri de 1,5 milioane euro în 2017, faţă de 1.25 milioane euro în 2016.”
18575616_1100308660115709_1612087748_o
18554029_1100308650115710_1929081880_o
18553882_1100308673449041_1252739491_o
18552846_1100308670115708_98823950_o