AVERTISMENT: Am fost la “Beach, Please” și mi-a plăcut

Acest text este pentru oameni deschiși la minte

Ce am trăit în ultimele zile la “Beach, Please” a fost o mare lecție pentru mine.

Mi-am promis să nu mai judec niciun festival până nu-l văd cu ochii mei.

Doi ani la rând am privit cu reticență. Anul acesta am spus „Da, bine, fie” – și recunosc că am plecat cu inima strânsă, gândindu-mă: „Doamne, Doamne, unde mă duc eu în mijlocul haosului?”
Aveam tot felul de scenarii negative în cap. Până am ajuns efectiv acolo.

Să ne înțelegem: sunt o persoană care nu se simte bine în aglomerație. Nu beau, nu fumez.

Am ajuns în Costinești în prima zi de festival. Am parcat mașina în fața hotelului, hotărâtă să nu o mai mișc până la plecare.
Am circulat cu Uber – erau mulți studenți veniți la festival, care ziua făceau curse.

1. CONTROLUL DE LA INTRARE
E o vorbă: „Te caută și în chiloți”. Nu chiar, dar controlul este foarte strict. Nu intri nici măcar cu un ruj, cu lanțuri, curele – nimic. Foarte, foarte strict

2. SIGURANŢA 
Vizibilă și discretă în același timp. Poliție, jandarmi, firme de pază, dar și băieți cu ochi albaștri care nu păreau nici părinți, nici festivalieri. Observau totul calm, cu atenție.
N-am simțit nicio clipă că ar exista pericol. Iar eu sunt genul atent la detalii și la ce e negativ.
Puhoaie de copii din toate părțile – dar nimeni nu se certa, nu urla, nu se îmbrâncea.

3. MUZICA
Cred că fiecare generație are nevoie de muzica ei. Ne place sau nu, copiii din ziua de azi ascultă trap – muzică pe care noi nu o înțelegem.
Foarte mulți adolescenți de azi ascultă trap. Asta e muzica generației lor. Ne place sau nu, îi reprezintă. La fel cum, la vremea noastră, ne regăseam în hip-hop, rock sau techno — iar părinții noștri nu înțelegeau nici ei ce auzim acolo.
Nici mama nu înțelegea când eu ascultam La Familia, Paraziții sau ALTE NEBUNII.

DA, se înjură! DA, e un limbaj dur! DA, nu mă regăsesc în versurile trap şi nici n-o să mă apuc să le fredonez între două şedinţe la job! DAR ASTA ASCULTĂ EI!

Nu au aflat de trap de la Selly sau de la “Beach, Please“ – îl ascultau oricum.

Îmi amintesc cât de rockerita eram eu în liceu. Asta nu înseamnă că mi-am distrus viitorul pentru că ascultam trupe ai caror solisti aveau toate viciile din lume.

Să vă mai amintesc de Woodstock?

4. ORASUL BEACH PLEASE
Impresionant. Râdeam cu o prietenă și îi spuneam că, deși am văzut tot felul de filmulețe, până nu intri efectiv acolo, nu înțelegi ce e.
E ca navele de croazieră: la TV par mari, dar abia când ajungi lângă ele realizezi cât sunt de uriașe.
Așa e și „orașul” gândit de Selly: coafor, cafenele, Lidl-uri, gogoșerii, zeci de feluri de burgeri, Shaormeria Băneasa, Noodle Pack, Fresh Bar – toate la un loc.
Gândiți-vă la un mall imens în aer liber. Alei cu pavele ca-n videoclipuri, înconjurate de iarbă, copaci, lumină. O atmosferă curată.
Nu prea puteai să dormi – muzica era prea tare 😄

5. PUBLICUL
Tineri și foarte tineri. Adolescenți. Curați, frumoși, FERICIȚI că sunt acolo. M-au cucerit total.
Atâta bucurie, prietenie, dragoste.
Fetele – toate cu outfit-uri spectaculoase, păr curat, îmbrăcate cu gust, frumoase, sexy și foarte asumate.
Ce m-a bucurat a fost că nimeni nu se lua de nimeni, nimeni nu se uita la cineva prea îmbrăcat sau prea gras.
Fiecare își vedea de treaba lui. Altă generație!
N-am văzut să se împingă, să se pipăie sau să facă gesturi urâte între ei.

6. ALCOOLUL SI DROGURILE
Nu se vindea alcool minorilor. Aveau brățări roz, diferite de cele ale majorilor – puteai să te tăvălești, nu-ți dădea nimeni.
La țigări, de exemplu, era o mașină de Formula 1 expusă de un brand – minorii nu aveau voie nici măcar să se apropie, pentru că era publicitate la tutun.
Și sunt multe exemple de acest fel.

7. TELEFOANELE
Cred că este pentru prima dată când văd atatia  copii care să nu stea pe telefon.
Telefoanele erau scoase doar la concert, ca să filmeze.
În rest – vorbeau între ei, râdeau, se țineau de gât. Așa cum, poate, ar trebui să se întâmple normal.
Fără ecrane între ei. Prezenți. Împreună.

8. SAFE ZONE
Mi-a plăcut enorm ideea că a existat un loc special – Safe Zone – unde adolescenții, tinerii, copiii (spune-le cum vrei) puteau merge să vorbească cu psihologi.
Despre fricile lor, despre adicțiile lor, despre supărările care-i apasă și nu le dau pace.
Și ghici ce? A fost înghesuială. Vreo 6 mii au trecut pe acolo.
Nu e o generație pierdută. E o generație care își asumă trăirile. Care vrea să înțeleagă, să se vindece, să fie mai bine.
Iar asta… mi-a dat speranță.

9. INCIDENTUL
Și totuși, s-a întâmplat și ceva rău.
Am lăsat la final incidentul care a tulburat pe toată lumea: un artist – Destroy Lonely (parcă și numele spune tot) – l-a forțat pe un băiat să sară de pe scenă.
Băiatul s-a rănit, dar Slava Domnului că va fi bine, nu are nevoie de vreo operatie.
Un gest periculos, iresponsabil.
Artistul va trebui să răspundă. Nu va mai fi primit în festival și va răspunde și penal pentru ce a făcut.

CONCLUZIE
A fost o super experiență pentru mine.
Mă uitam la ei, la bucuria lor, și mă gândeam: dacă și eu aș fi avut 15, 16, 18 ani, cu siguranță mi-aș fi dorit să fiu acolo. Cu prietenii mei.
La întrebările scepticilor, am zâmbit și le-am spus:
Stați liniștiți! Ce am înțeles eu de la “Beach, Please” este că generația asta chiar o să ne plătească pensiile.

Share

share

COMENTARII (0)