Unii au trecut doar ca niște umbre, iar alții au devenit parte din povestea mea, uneori mai mult decât mi-aș fi dorit. Mi-am pus sufletul pe tavă pentru cei la care țin, am oferit sprijin necondiționat, chiar și atunci când vedeam red flag după red flag. De foarte multe ori m-am trezit cu inima frântă, dezamăgită, și am ajuns să mă întreb: oare merită să ajuți oamenii în lumea asta bolnavă de egoism și meschinarie?

Întrebarea „Câți oameni m-au dezamăgit?” este un reminder că viața nu vine fără riscuri. Fiecare relație implică un pariu pe care îl fac cu mine însămi: pariez pe sinceritatea celuilalt, pe loialitatea lui. Și, uneori, pierd. Dar eu mă arunc de fiecare dată, deși știu că uneori o să ies în sânge.

Ajung iar la întrebarea: „Când să nu mai am încredere și să nu mai ajut?” O să sară acum prietenele mele care au făcut psihologia și o să îmi spună: „Fifi, problema e la tine.” Da, da, știu…

Unii spun că sunt „fraieră”, că sunt „prea bună”, că „mă las fraierită”. Dar adevărul este că alegerea mea de a continua să ajut, de a nu mă folosi de oameni și de a rămâne dreaptă în fața lor, mă face puternică în felul meu. Poate că mă simt singură uneori, de multe ori, poate chiar voi ajunge să cred că voi muri singură fără prieteni. Dar acea singurătate nu vine din slăbiciune, ci dintr-o forță pe care puțini o înțeleg.

E ușor să devii cinic, să ridici ziduri după ziduri în jurul tău., dar este infinit mai greu să rămâi deschis, să continui să vezi binele în oameni, chiar și atunci când acesta este ascuns sub straturi de egoism și falsitate.

Așadar, nu sunt fraieră. 🙂 Sunt un om care a ales să trăiască pe adevăr și fără ascunzișuri, chiar dacă asta vine cu un cost. Pe care eu îl plătesc. Zilnic. Dar, la finalul zilei, eu am o liniște inimaginabilă. Nu pentru ce spun ceilalți, ci pentru ceea ce știu eu, în adâncul inimii mele, că este corect.