Mergeam toţi trei de mână la ceas de seară prin Varşovia. Râdeam. Ne bucuram de ultimele zile de vară. Şi a ajuns vorba la şcoală. Şi la Doamna. Învăţătoarea care are în grijă 33 de copii. Şi eu am zis că n-aş avea nervi să fac asta. Cred că îţi trebuie clar o construcţie mentală deosebită să faci faţă unei clase cu atâţia copii. Trebuie să îţi iubeşti enorm meseria şi să iubeşti copiii foarte tare că să îţi iasă. Şi urmează această discuţie:

Dar doamna nu se supără pe voi când sunteţi gălăgioşi?
Ba da, se mai supără…
Şi ce face?
Ne spune: Gata, va rog să faceţi linişte să ne înţelegem.
Dar vă ceartă?
Nu prea, dar cred că se supără în sufletul ei.
Da’  Mia şi Bubu ( bunicii ei ) se ceartă?
Se mai ceartă şi ei, ca oamenii. Dar se împacă imediat.
Îi ţine mult supărarea?
NUuuu( râzând ) şi după aia se comportă ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Ei nu pot să stea  certaţi.
Da’ noi cum facem, Maria?
Cum adică, mami?
Eu cu tati cum facem, cum ne certăm?

A fost momentul când s-a desprins din mâinile noastre, a făcut câţiva paşi în faţă s-a întors spre noi şi ne-a măsurat pe amândoi. Să ne spună, să nu ne spună…Apoi a zâmbit şi a spus simplu:

Asta cred că ştiţi voi mai bine cum faceţi. Nu are sens să va spun eu cum va certaţi. 

Şi a râs complice ca un om mare stăpân pe un super secret. Apoi a schimbat subiectul. Ca la Ploieşti.

Pe noi ne iubeşte Dumnezeu. Fetiţa asta cu păr de aur e un munte de bine. Depăşeşte orice imaginaţie.

Are aproape 9 ani şi o cheamă Maria.

De câte ori mă uit la ea mă gândesc că nu merităm nimic mai mult în viaţă.

Dumnezeu ne-a dat prin ea TOT. Ea e tot ce n-am îndrăznit vreodată să sperăm că o să avem: Dragostea fără margini.