Am citit undeva că furia e un proces care durează fix 90 de secunde. Tot ce vine după este pentru că noi alegem să rămânem în starea aia oribilă.

Cearta e ceva la care mă pricepeam pe vremuri. Urlam isteric, ca în corul gaiţelor. Of, s-au dus anii tinereţii, Fifi.

Am crescut şi am învăţat că o tăcere biciuie mai tare ca un urlet. Şi că mai bine las nervii să se ducă undeva departe. În plus, am decis acum câţiva ani că eu nu mă mai cert decât cu oamenii care merită. Oamenii care contează pentru mine. Nu ăia care au dreptate mereu, nu ăia cărora nu le pasă de mine şi nici mie de ei.

Mă cert cu prietenii mei cu care ştiu că după o dispută o să ne luăm în braţe şi o să mergem mai departe. Am şi botezat mini scandalurile astea: „certuri de întărirea a cuplului”. Oricum sunt foarte rare şi astea. Dar sunt cu strigături. Mai scap şi eu, ce să zic…

Săptămâna trecută mă certăm cu un prieten, eu cu gura mare, surprinzător. El cu argumente, link-uri, citate celebre. Ne-am certat mult până când eu, la un moment dat, am obosit. Orice spuneam, el venea cu o replică bună. Cu un argument. Am zis STOP. Nu mă mai cert cu tine, e degeaba. Cum adică? Adică pînă la urmă mă învingi. De fiecare dată. Normal, a spus el. Am simţit că mă enervez iar. Cum adică mă, normal? Da, Fifi, tu nu ştii să te cerţi. În loc să îţi duci ţipetele pînă la capăt, te opreşti şi asculţi. Şi gata, în momentul ăla ai pierdut.

Şi mi-am dat seama că are dreptate. În cearta adevărată trebuie să duci ţipătul la rang de artă. Asta dacă vrei să câştigi. Dar pe mine m-a ajuns înţelepciunea. Uite, nu ţin să câştig. Şi de aia poate nu mai ştiu să mă cert. Și de aia poate nici nu mai vreau să mă cert. Cui îi plac amatorii?