Ca o francofonă mică ce sunt, am acceptat imediat și cu plăcere invitația celor de la Le Bistroit Francais. Invitația elegantă, cu expresii frumoase, anunța niște lucruri așa de faine că mi-a fost teamă că am fost invitată din greșeală. Surpriză, era chiar pentru mine. Spicuiesc:
“ Vă invităm la evenimentul de presă ce marchează relocarea Le Bistroit Francais în fosta reședință a arhitectului Albert Galleron, din zona Ateneului Român, printr-un vernisaj al colecției permanente de artă a restaurantului, menite să aducă în atenția publicului larg marii maeștri ai picturii românești”
Cu mâncarea nu prea mă omor, dar când am auzit de tablouri m-am uitat la calendar și am început să număr secundele în gând. Timpul era neîndurător cu mine. De data asta lucra împotriva mea.
A venit greu, dar a venit ziua evenimentului. Dimineața n-am mâncat nimic. Arta se digeră doar pe stomacul gol, mi-am propus eu de acasă. M-a întâmpinat frumoasa și simpatica mea prietenă Ana, care din priviri m-a simțit că îmi e foame. Foame de cultură. Mi-a făcut un mic tur, am văzut tablourile (superbe), crama (impresionantă), pianul (pian) și când a simțit că mă ia cu leșin m-a invitat să iau loc. De undeva din neant au început să sară farfurioarele. Vă rog să nu mă judecați. Și gastronomia e tot o artă. N-am putut să mă abțin să intru în ele, în timpul discursului lui Tudor Octavian, critic de artă cu state vechi.
Și îmi treceau pe sub nas așa de multe minunății și eu încercam să par cultă și inteligentă, să mestec cumva elegant când ni se vorbea despre valoarea tablourilor expuse. Probabil nu mi-a reușit, dar sunt sigură că o să fiu iertată. Până la urmă, locul nu este un muzeu, dimpotrivă. E un loc plin de viață, o declarație pentru Joie de Vivre, un loc elegant, distins, cu premii internaționale, dar și un loc care a trecut bariera formalismelor inutile și a hainelor scrobite.
Și ospătarii treceau ca niște balerini, maestrul vorbea ca un adevărat amfitrion, alături de gazda și deținătorul colecției și a restaurantului, domnul Cristian Preotu, se depănau povești minunate, din Brăila, din București, din Franța, din America și eu… eu balotam. Împachetam cultură și o stropeam cu niște șampanie ce mi-era și milă să o înghit. Di-vi-nă.
Vizitați, consumați, priviți și ascultați explicațiile amabile ale celor ce sunt pregătiți pentru oamenii care își fac curaj pentru prima oară să intre într-un Stabiliment de primă clasă. Veți învâța puțin despre artă, despre vinuri, despre gastronomie și o să plecați mai puțin Fifi. Eu cel puțin așa m-am simțit.
P.S. vă las aici și lista minunățiilor pe care le-am “degustat” (câte 2-3 porții)
Stridii Perle Blache no. 3,
Cremă de parmezan, gazpacho de roșii, spumă de avocado și finger sardine
Jamon Iberic de Bellota, de la Cinco Jotas
Carpaccio de pește, miez de lămâie, baton provensal crocant cu rozmarin
Foie gras de rață tradițional marinat în armagnac Laubade și vin dulce de Tokaji, servit cu chutney și pâine prăjită
Tartar de scoici Saint-Jacques, spumă, anghila și condiment yuzu
Șampanie Canard Duchene Brut
Am citit cu placere și curiozitate articolul care redă cu acuratețe sentimentul de autentic pe care-l ai când te gasești chez Le Bistro Francais à Bucarest. Fifi știe!