Niciodată nu am avut vreo idee sclipitoare stând pe malul mării și ascultând valurile. Am reușit doar să ațipesc. Tot asa și cu plimbatul prin pădure. De fapt, nu m-am plimbat vreodată de nebună ca Scufița Roșie singură prin pădure, că aș fi murit de plictiseală. Mi-a plăcut trend-ul de liniște și izolare pentru “marile creații”, am testat, da’ mie una nu mi-a ieșit.

Niciodată nu am dormit mai mult de patru, cinci ore pe noapte, pentru că mereu am avut senzația că trece viața pe lângă mine în timp ce eu sforăi bine merci. Mi-am propus și varianta asta, să dorm ca oamenii, șapte, opt ore. Ca să fiu modernă, mi-am instalat și o aplicație care să îmi monitorizeze somnul. Am dormit și mai puțin. Mă tot trezeam să verific dacă dorm bine sau nu. Noroc că după câteva luni corpul mai cedează și atunci sunt darnică cu el, îi zic bine, fie, poți să te odihnesti tot weeekend-ul.

Niciodată nu am fost în stare să fac un singur lucru. Știi faza aia cu lasă-mă că scriu și am nevoie de liniște? La mine nu e așa. Dacă e să scriu, scriu când vorbesc la telefon, mă uit la televizor și între trei fraze mai dau și un ochi pe Facebook.

Niciodată nu am avut o idee genială la prima oră a dimineții în liniștea aia perfectă, când creierul e super odihnit. La mine ideile vin noaptea, când sunt în ultimul hal de oboseală.

Niciodată nu am putut să lucrez ca oamenii normali, într-un birou normal, cu orar normal. Cu pauze de masă și cartelă de acces. Mi-ar fi plăcut să mă întrebe și pe mine cineva: cu ce te ocupi, Fifi? Și eu să zic: sunt corporatistă. Și de atâta corporatistă ce sunt, în sediul nou de la tv mi-am pierdut cartela după prima juma de oră. Noroc că am orele de emisie care mă fac să mă simt vie, că altfel aș evada ca pinguinul de la Zoo.

Trag de mine zi de zi, trăiesc în valuri de oboseală, dar așa sunt eu și ca mine-s mulți și multe. Creierul meu e dependent de stres. Adrenalina e viciul meu și n-am de gând să renunț la ea, că nu e vreo lege care să o interzică. Până una alta, creierul meu vrea așa, că poate duce multe și deodată. Și n-am să-l pun pe hold vreodată că așa scrie în manualele de specialitate.

P.S. Încă nu’s suficient de obosită. Finalul articolului o să îl scriu altă dată probabil, când o să fiu suficient de obosită ca să am o ultimă frază demnă de “Pe aripile Vântului” sau măcar Coelho.