Cred că aveam vreo 5 ani când mi-am dat seama cu mintea mea de atunci că realitatea e crudă și tristă: sunt dezordonată. Replicile “strânge jucăriile”, “aruncă resturile”, “fă curat în dulap” erau pe repeat. Ani de zile, ai mei s-au chinuit să mă aducă pe direcția bună. Degeaba. La școală eram mereu aia care își pierdea bentița și inelul de la cravată (da, da, am fost pionier). Mereu uitam ceva, mereu pierdeam ceva.
Când am mai crescut puțin, mi-am dat seama că asta este o problemă și am încercat să mă corectez. Complicat. Foarte.
Și am mai crescut puțin și într-o zi m-am trezit, mi-am dat seama: “ Băi Fifi, asta ești tu. Nu ești ordonată, nu o să fii niciodată. Niciodată.”
Disciplina o am doar la muncă unde pot să fac un desfășurător la secundă și pot să controlez tot la linie. În rest, Dumnezeu cu mila…
Sunt foarte amețită. Vă dau și exemple:
Erau vremuri când mă uitam cu admirație la femeile care sunt perfecte. Le am și acum în fața ochilor. Au părul aranjat ca în telenovele, rujul le stă perfect pe buze, rochia e scoasă din cutie și mașinile lor par parcate de un instructor auto.
Not anymore. Pentru că acum știu. Eu nu o să fiu așa niciodată. Credeți-mă. Am încercat și nu am fost deloc în apele mele. În dezordinea mea funcționez cel mai bine.
În ziua în care am acceptat asta totul a devenit mai ușor. Nu mă mai pun la colț, că nu sunt Miss Ordine și Disciplină, mai ales după ce am citit că cercetătorii americani (de data asta nu cei englezi) au descoperit că dezordinea stimulează creativitatea.
Așa sunt eu. Asta sunt eu. Sunt dezordonată și n-o să mă schimbe nimeni niciodată.
Respir. În cel mai ordonat fel posibil . Ceea ce vă recomand și vouă.