Prieten sau părinte?


Pe vremea copilariei mele n-auzise neam de neamul meu de parenting. 

Umblam cu cheia de gât, le spuneam alor mei mama şi tata, ştiam că n-am voie seara la televizor şi nici pe dulap unde stătea GEAMANTANUL. Un geamantan plin cu acte şi poze dar şi cu ciocolată elveţiană.

Vorbeam non stop, eram super obositoare, îi secam cu energia mea.

Părinţii mei s-au comportat ca nişte părinţi. Nu erau prietenii cărora le spuneam secretele cele mai secrete, nu stăteam cu mama la bârfă şi tata habar nu avea ce băieţi îmi plac.

Aveau o obsesie cu şcoala să mă ţin de ea. Bună obsesie, zic. Io-s conştientă că ei în paranoia grijilor pentru mine m-au ţinut pe drumul ăla bun.

Tata m-a învăţat să fiu punctuală. I-a ieşit până la un punct.

Mama m-a învăţat să fiu mai potolită. Şi mai ordonată. A încercat. Ce să se lipească de mine cea mai agitată, guralivă şi dezordonată persoană din lume? N-are legătură cu educaţia, ţine de firea mea de fifi. Mama mă tot presa să nu ies nerujată din casă. Şi acum avem discuţii din cauza asta… 

M-au iubit şi au avut grijă să nu îmi lipsească nimic, deşi vremurile n-au fost excepţionale mereu.

Au fost nişte părinţi stricţi. Acum privind în urmă, mă bucur că au fost aşa deşi îmi venea să fug de acasă de 10 ori pe zi când auzeam da tu când înveţi?

Chestia cu prietenia cu copilul tău o înţeleg până la un punct. Şi eu o tratez pe Maria ca pe un adult, ca pe o prietenă a mea. Ne spunem secrete. Vorbesc serios cu ea, nu o giugiulesc ca pe un copilaş. Ea răspunde tot ferm ca un adult. Deşi, deşi are nici 5 ani. Îmi dă nişte replici care mă lasă mută. 

Spun că înţeleg chestia cu prietenia până la un punct. Până la punctul ăla în care trebuie să îi spui NU copilului tău. Şi prietenii nu prea îţi spun NU. 



Ştiu.  Are doar 5 ani. Dar aş vrea să nu greşesc.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.