O poveste despre rusine, prietenie si iertare. Pe cat se poate:)

Unii oameni iti schimba viata.

Razi cu ei, le plingi in brate dupa despartiri stupide, le ceri sfatul, nu ii asculti, te incrunti, tipi, te bucuri cu ei, de fericirea lor cind se insoara cu frantuzoaica, cresti cu ei in niste ani cat cu altii intr-o viata.

Nu iesiti in oras zi de zi si nu va mai sunati ca nah viata e complicata si plina de surprize.

Dar te bazezi ca ei sunt acolo. Mereu pentru tine. Si vine o zi cind realitatea te pocneste in fata si iti dai seama ca tu ai uitat de omul asta care are o pozitie in golden ring in inima ta.

Si nu, nu l-ai sunat de ziua lui. Si da, el cu ironia specifica varstei vine si iti spune: Fifi, nu ma mai iubesti, ai uitat de ziua mea.

Asta e genul de situatie in care nu, nu te mai poti scoate doar cu numele. Nu poti spune: eu sunt fifi, numele spune totul.

E penibil. Si acum ce sa fac? Sa ii trimit flori pe adresa redactie, sa ma tavalesc plangand si spunind iarta-ma sunt stupida, sa invoc o boala necunoscuta care mi-a afectat memoria?

Nu, nu am putut sa fac asta. Pentru ca nu ma credea si ma afundam si mai tare.

Mai bine m-am bagat la propriu sub birou in mijlocul redactiei. Apoi l-am scos la o tigara si l-am facut sa rada.

In fond, aud tot mai des ca asta e un lucru la care eu ma pricep foarte bine. Si cum mi-a spus un prieten: oamenii care stiu sa rada sunt minunati.

Ma ierti, Domnule?

ps. sper ca esti constient ca daca se intimpla invers, eu te sunam si iti spuneam? mah e ziua mea! tie nu iti e rusine???

Share

share

COMENTARII (0)