Nu poţi să mergi în Scoţia şi să nu trăieşti experienţa “Whisky”.

E ca și cum te-ai duce în Laponia și să nu îl vezi pe Moş Crăciun. Cine eram eu să fac altfel? Așa că m-am conformat și m-am dus să mă încarc de povestea asta.

În drum spre castelul din Edinburgh, undeva pe stânga, e o casă frumoasă cu o siglă și mai frumoasă: “The Scotch Whisky Experience”. Restaurant de fiţe la intrare, puțin mai încolo, muzeu. 15 lire sterline intrarea pentru un adult, turul durează 50 de minute. Dai un ban, da’ știi că face, scoțienii știu să facă marketing mai bine chiar și decât grecii.

Paranteză. Până să mă duc, aveam și eu o problemă: întotdeauna m-am întrebat dacă se scrie “whisky” sau “whiskey”; cică sunt corecte ambele forme. Scoţienii spun whisky, irlandezii au mai pus ei un “e”, că aşa sunt ei, mai cu moţ.

Închid paranteza. Revenind la cultură, muzeul nu e foarte mare, da’ spaţiul e folosit perfect. La intrare te aşezi pe nişte scaune cu care pleci într-o plimbare pe șine.

Prin nişte tunele întunecate, o iei cu scaunul la plimbare, iar pe pereți vezi proiectate filme cu istoria whisky-ului în Scoţia. Scaunul care te plimbă mi se pare o idee deșteaptă. Poate nu ești la primul tur și ai degustat deja destul cât să nu mai stai bine pe picioare.

După turul cu scaunele plimbătoare ajungi într-o cameră de proiecție. Pe un ecran curbat vezi Scoţia împărţită pe regiuni, în funcție de tipul de whisky produs. Primeşti și un carton, un fel de loz de răzuit de-al nostru, cu aroma fiecărei specialități de whisky. Răzuiești și miroși. Altă idee bună.

Ajungi după aia în altă încăpere, unde începe adevăratul tur: camera de degustare.

Aici m-am mai calmat, inițial credeam că am dat 15 lire ca să miros niște lozuri și să mă dau cu scaunul. Ca la vinuri e și la whisky, degustarea e un mic ritual. Miroşi, agiţi şi apoi, când ai părut suficient de intelectual(ă), deguști puțin. Dacă vezi că degustă toată lumea, treci la subiect. Bei de-adevăratelea. Eu am ales un whisky cu un gust afumat. Minune mare! (Recunosc că mi-a plăcut și ideea că pot să mă afum cu un whisky afumat.)

Ca amintirea să fie amintire, la final primeşti paharul din care ai băut, ca să îți aduci aminte acasă cum era să te faci de râs în Scoția.  Exagerez, nici măcar nu m-am amețit, dar eu sunt mai specială.

Finalul turului te duce în camera tezaurului. O cameră care face să crape de invidie orice mare colecționar de whisky din lumea asta: Diageo Claive Vidiz Whisky Collection. 3384 de whisky strânse într-o viaţă şi adăpostite în Scoţia.  Acu’ sincer, sper că au grijă de ele. Eu sunt pentru prezervarea minunilor lumii.

Am făcut turul simplu, sunt și altele mai complexe care durează mai mult, poţi să faci chiar şi şcoală că să devii degustător cu acte în regulă. Fire mai modestă, am ales varianta Basic, rămân amator/consumator, îi las pe alții să fie profesori.

La ieşire m-am rătăcit puțin prin magazinul de suveniruri. Greu să te hotărăşti ce să alegi pentru cei dragi. Am luat balsam de buze cu whisky pentru toate prietenele mele. Să îmbine utilul cu plăcutul. E adevărat, n-am mai ajuns cu el acasă, că dragii mei scoţieni mi-au pierdut bagajul, dar sper că în câteva zile să mi-l găsească și să mi le cadorisesc.

So, într-un final apoteotic, vă dau și părerea mea sinceră.

Dacă ajungeți în Edinburgh, faceţi o vizită casei lu’ mama şi tata lu’ whisky. E de bifat în galeria muzeelor de văzut o dată în viaţă. Căci, nu-i așa, toți vrem să fim plini de cultură în cap. Pam pam.