Viață


De ce nu recunoști că scopul scuză mijloacele?

N-am să înțeleg niciodată femeile care își pun inel gastric și declară că le-a strâns prea mult cureaua sau au ținut un regim minune.
N-am să înțeleg niciodată femeile care își pun silicoane și susțin că de fapt au descoperit sutienul minune.
N-am să înțeleg niciodată bărbații de 40+ care umblă cu fete fotomodeline, bareline și susțin că de fapt le-au ales pentru creierul lor. Doamne, Fifi, dacă ai ști cât de deșteaptă e....
N-am să înțeleg niciodată oamenii, bărbații sau femeile care ajung într-o poziție favorabilă pe care și-au dorit-o enorm și pe care o râvnesc și alții, dar care se victimizează. "Eu nu am vrut, eu nu am știut, eu nu mi-am dorit asta, dar n-am avut ce să fac".
Care-i faza? De ce să nu recunoști că ai vrut să slăbești cu orice preț, să ai silicoane, să te duci seara la culcare cu o tânără domniță sau să ajungi la o funcție? E rușine, nu? Sau de ce?
 

no comments


Dacă l-aș fi ascultat pe medic când mi-a zis: Trebuie să stați acasă…

Trebuia să-l ascult pe medic, dar nu l-am ascultat. Cum n-am ascultat aproape niciun medic când mi-a dat porunca asta. Mă tot întreb de ce am fugit mereu de stat acasă când am fost bolnavă? De ce am crezut că dusă pe picioare o boală trece mai repede, sau pare că nici măcar nu e boală?  Privind în urmă, trebuie să recunosc că am avut o atitudine demnă de Fifi: niciodată nu m-am gândit extrem de serios la sănătatea mea. În decembrie, m-a doborât sinuzita. Faza pe  sărbători. Între Crăciun și Revelion m-a pocnit acea durere de sinusuri, au urmat acea amețeală specifică, nopțile nedormite și problemele cu respiratul. ORL-istul consultat (după 7 zile desigur) mi-a recomandat să stau o săptămână acasă. Uite, mie cînd un medic îmi spune asta: “ar trebui să stați acasă o săptămână”, mă bușește instant râsul. Cum ar fi să stau acasă pentru că am răcit? (e adevărat sinuzita nu e tocmai o simplă răceală ) Normal că nu am stat acasă, am mai zburat și la Roma dus întors și desigur după 10 zile de antibiotic și alte pastille, pastiluțe și prafuri magice mă simțeam la fel de oribil ( normal  că dacă zbori presiunea aia numai bine nu îți face, cum nici mulțimile nu îți fac bine, nici trecerile de la cald la frig). Înapoi la orl.ist, veniseră și rezultatele care au confirmat  că nu am vreun streptococ sau un stafilococ. Și totuși sinuzita rezista. Am mai primit 7 zile de antiobiotic peste primele 10. Și medicul zice iar: ar trebui să stați acasă în căldură și să nu mai zburați prea curând cu avionul. Păi, știți, plec peste 3 zile iar. Unde? În Iordania. Vai ce frumos și eu visez să ajung acolo dar poate totuși amânați ( să o crezi tu că nu mă duc ). Și m-am dus și chiar m-am simțit bine, aproape nu am mai avut nimic, întoarsă acasă parcă iar nu m-am simțit 100% ok, dar totuși eram bine pe picioarele mele când deodată…bang! Sinuzita mea draguță s-a întors și mai agresivă ca prima dată. Mi-a fost rușine să-l mai sun pe orl-ist, mi-ar fi trântit-o pe aia cu “v-am spus eu, doamnă!” Și am sunat-o pe doctorița de familie, o basarabeancă dintr-o bucată:

- Cum adică ați luat 17 zile antibiotic și vă e tot rău? Da cine v-a dat concediu medical? ( o si vedeam cu spranceana ridicata) - Păi nimeni. - Și cum ați stat acasă? Nu v-a cerut hârtie de la serviciu?? - Păi n-am stat, am lucrat, apoi am fost la Roma, am fost și în Iordania… - Cu avionul???? - a explodat ea, de parcă dacă mergeam cu mașina pînă în Iordania mi se reparau sinusurile
M-a mai lăsat să mă mai văicăresc puțin, mi-a dictat o listă nouă de medicamente și apoi mi-a zis cu voce joasă:
DOAMNA POPA! DACĂ NU STAȚI ACASĂ ÎN CONCEDIU MEDICAL, ÎN PAT, LA CĂLDURĂ, O SĂ AJUNGEȚI LA SPITAL!
Ei cumva, amenințarea asta cu spitalul a prins la mine de mic copil, dacă mă ameninți cu seringa sau cu patul din salonul în care mai sunt vreo 10 paciente, înțeleg că e mai bine să stau cuminte la mine acasă. Am întrebat-o pe Gabi, prietena mea care e psiholog de ce nu stăm acasă când suntem bolnavi. M-am regăsit în toate răspunsurile ei:
    • pentru că de cele mai multe ori avem senzația că știm noi mai bine,
    • pentru că simțim că putem duce
  • pentru că avem senzația că nu e într-atât de grav și că dacă stăm acasă pierdem ceva important.
  • Credem că ne dăm lucrurile importante pe care le avem de făcut peste cap.
  • Credem că lumea se oprește în loc și nu mai funcționează.
 
Stau în pat de 4 zile. Nu-s tocmai ok, dar data viitoare promit că o să-I ascult pe medici. Sper că o să îi ascult… Sănătate vă doresc!  

no comments


10 motive pentru care trebuie să mergi în Iordania

Țările sunt ca oamenii. De unele te îndrăgostești la prima vedere, sunt altele pe care trebuie să le vezi de mai multe ori, cum sunt și unele pe care știi că nu vrei să le mai vezi niciodată. Pe mine, Iordania m-a cucerit din prima clipă. O dragoste fulgerătoare pentru o țară de care nu știam prea multe și în care sincer nici nu visam să ajung. Mă așteptam la o lume diferită față de a noastră, dar totuși nu mă așteptam la o cu totul altă lume. Iordania nu are cum să îți rămână indiferentă pentru că îți aruncă în față atuuri pe care pur și simplu nu ai cum să le ignori: mare, soare, oameni desprinși din manualele de amabilitate, toate aromele pământului în farfurie, minunea Petra sau deșertul care e chiar din filmele de la Hollywood. Dar cum mereu am fost o pasionată a listelor și listuțelor, am făcut repede o listă cu 10 motive pentru care trebuie să alegi această destinație: 1. PETRA - minune a lumii moderne. Orașul săpat în piatră te lasă fără cuvinte. E în patrimoniul UNESCO şi e poate cea mai mare atracţie a Iordaniei pentru cei pasionaţi de istorie, dar și pentru cei pasionaţi de fotografie. 2. DEȘERTUL WADI RUM - e practic un superb platou de filmare natural, nu degeaba americanii și numai ei au venit aici ca să facă filme care au ajuns celebre: "Marțianul", "Pasiune în deșert" sau "Pacientul englez". E locul unde bifezi în agenda ta de călător jeep safari și cina cu beduinii.   3. RÂUL IORDANULUI. Pentru mine a fost cel mai emoționant moment al vizitei în Iordania. Pe partea cealaltă, Israelul a transformat locul în atracție comercială, turistică. Iordanienii au păstrat totul simplu, zarva e mai mică și parcă simți altfel însemnătatea locului. 4. SERVICIILE. Nu au tradiția turcilor în turism dar parcă îi prind din urmă. Amabili, discreți, prietenoși, cu zâmbete largi te primesc de parcă ești prietenul lor de-o viață.   5. HOTELURILE Am stat la Hyatt în Amman și la Movenpick în Petra și Aqaba. Luxul e lux, liniștea e liniște, paturile sunt înalte și așternuturile fine, perfect apretate. Mi-a plăcut cel mai mult la Movenpick Tala Bay  în Aqaba, ne-au  întâmpinat cu o selecție de deserturi cu arome tradiționale iordaniene 6. OAMENII - Îți intră în suflet cu zâmbetele lor prietenoase, vor să facă fotografii cu tine, îți dau ce au ei mai bun, îți gătesc mâncarea lor faimoasă în toată lumea și îți dansează cum nu ai mai văzut. Deși sunt sociabilă de felul meu, nu mă lipesc cu una cu două de localnici. N-am putut rămâne indiferentă nici la zâmbetele lor, nici la bucuria cu care vorbesc cu turiștii. 7. MAREA ROȘIE. Suntem la 2 ore și jumătate de România unde e frig și iarnă , iar în Aqaba stai la plajă, clima e blândă, marea e perfectă,  nisipu-i fin  și piscinele te îndeamnă parcă să fii tânăr și neliniștit 🙂 8. MAREA MOARTĂ e considerată cel mai mare spa natural din Europa. Merită să ajungi aici ca să plutești la propriu în apa ei și să iei o porție de sănătate pentru tot anul. În plus, resorturile de aici au grădini imense unde întâlneștie parcă toate florile pământului. 9. AYLA, insula minune aprope de Aqaba în care iordanienii investesc masiv . Se construiesc vile și hoteluri de lux, locuințe exclusiviste, ai plaja perfectă, dar și teren de golf pentru pasionați 10.SECURITATEA. Este e considerată cea mai safe țară din Orientul Mijlociu. Și asta o face atat e frecventabilă de turiștii din toată lumea. Nu simți vreun pericol, măsurile de securitate sunt excepționale. Noi am fost însoțiți de un polițist în toată vacanța. Oamenii își iau măsuri ca tu , ca turist, să nu simți vreo nesiguranță.

CUM AJUNGEM ÎN IORDANIA?
E SIMPLU. Prestige Tours a decis sa introduca in oferta sejururi cu zboruri charter catre statiunea de la Marea Rosie, cu plecari saptamanale din Bucuresti in perioada martie-iunie 2018. Găsiți pachetele, aici.
Mă întreabă lumea ironic dacă mai pot cu atâtea vacanțe. E simplu. Las bucățele de suflet peste tot pe unde merg, dar mă întorc de departe cu o energie pe care n-am să pot să o iau niciodată din cărți sau filme. Da, iubesc vacanțele. Sunt bucuroasă să plec și fericită să mă întorc acasă de fiecare dată. Mâine vă povestesc, pe larg,  experiența mea la Petra.

2 comments


A mai trecut o zi, am scăpat și azi...

Nu-s vreo timidă, nu mă sperii cu una cu două, am văzut atâtea grozăvii în 20 de ani de lucrat la știri. Nu-s nici vreo mamă nebună, obsedant de protectoare cu copilul ei. Dimpotrivă, sunt relaxată și nu mă gândesc la pericole non stop. Dar azi…azi când am aflat că pedofilul e polițist, mi s-a pus un nod în stomac. Creierul meu s-a blocat. Nu digera informația că omul ăla e polițist, că ai lui colegi polițiști îi spuneau mai în glumă, mai în serios...Violatorul. Am stat toată ziua cu nodul în stomac, am încercat să mă calmez. Degeaba. E nodul ală pe care îl ai înainte de o operație sau de un examen foarte important. Am avut senzația aia pe care o ai când mergi singur în noapte și ți se pare că te urmărește cineva. Mi-au trecut azi prin cap mii de gânduri. Și mi-am dat seama deodată că îmi e frică. Mi-e frică să nu mă prindă o boală pe mine sau pe ai mei și să ajung la un spital mizer fără aparatură sau fără medicamente, unde un medic prea obosit și prost plătit să mă lase să mor. Mi-e frică să deschid cutia poștală că cine știe ce scrisoare mi-a mai trimis ANAF-ul pentru ceva de acu vreo 15 ani, care lui ANAF i-a dat cu virgule. Mi-e frică să îmi cumpăr o casă pentru ca am cumpărat una din care am fugit la propriu de frica vecinilor maneliști și violenți, în timp ce polițiștii mi-au spus că nu îi ajută legea și “ ce să facem doamnă, unii se liniștesc doar când mor” Mi-e frică să plătesc chestii prin internet că apoi îmi vine amendă că n-am plătit. Mi-e frică de ce va urma la școala copilului când va termina clasa a 4 a și pleacă de lângă învățătoarea pe care o iubește și e o chestiune de noroc ce profesori o să fie la catedră. Mi-e frică în trafic să nu supăr pe cineva, am fost învățată să nu mă cert că poate scoate vreunul cuțitul și mă taie. Fiecare zi în România e o luptă de supraviețuire. De când ieșim în casă și ajungem pe stradă, începe bătălia. Și vă rog să nu vă supărați pe mine dar nu, nu pot să trăiesc doar între ai mei. Viața mă obligă zi de zi să ies din bula mea. Mă întorc seara, fericită că am scăpat cu bine. A mai trecut o zi.

no comments


2017. Anul în care mi-am dat mie cel mai mult

Are mătuşa mea o vorbă: mai bine sănătos şi bogat, decât sărac şi bolnav. Well, după 20 de ani, la 40+ am ajuns la faza în care îmi doresc sănătate. SĂNĂTATE. Vă scriu din vârful patului, pentru că şi anul ăsta am sărbătorit cu o viroză cea mai viroză. Las gluma şi zâmbetul şi vă spun că anul ăsta am văzut iar cum bolile, unele lungi şi chinuitoare, mi-au furat prieteni prea tineri, cum un atac cerebral sau un infarct au pus capăt unor destine care păreau de vis.

Când eram la Braşov am avut un prieten foarte bun. Bogdan. Un munte de om pe care noi îl alintam "iepuraşul". Eu aveam o cafenea, el avea un bar. La momentul divorţului meu, acum 14 ani, în clipele mele de disperare, mi-a fost foarte aproape. Mi-a spus într-o seară: "Fifişor, hai să vindem barurile şi să ne mutăm în Bali şi ne facem acolo un business împreună! Ce spui?" M-am uitat la el ca la un nebun şi, în toată amărăciunea mea, am râs: "Da măh, bine, ne mutăm în Bali, sigur". Dar el vorbea serios. A vândut şi dus a fost în Bali. Nu ne-am mai văzut niciodată, dar ne scriam mereu, eu promiţând an de an că o să ajung în Bali. N-am ajuns. Mă gândeam iar... poate la anu'. Săptămâna trecută, Bogdan a murit. A făcut un infarct. Greu de digerat o asemenea veste. Nu mi-a venit să cred când am citit pe Facebook. Ce şoc… Dar a doua zi în suflet am zâmbit, pentru că ştiu că a murit fericit trăind în Bali, ţara la care a visat, având alături o femeie care îl adora.
Vestea morţii lui a fost duşul rece al acestui an. Şi-mi promit iar că nu o să mai amân lucruri. E promisiunea pe care mi-o fac an de an. De ceva ani, reuşesc să amân din ce în ce mai puţin. Anul ăsta am înţeles mai bine ca niciodată că buşiturile de zi cu zi trec. Erau întâmplări profesionale sau personale pentru care înainte mă consumam enorm, plângeam, nu dormeam... Acum mă întristez muuult mai puţin şi în adâncul sufletului meu ŞTIU că totul trece. 2017 e anul în care am călătorit mai mult ca niciodată. Asta e o realizare foarte mare, pentru că eu aş trăi, dacă s-ar putea, din aeroport în aeroport. Şi tot ca realizare, a fost primul an în care am plecat singură în vacanţă câteva zile la Roma (da, am ridicat multe sprâncene). Sunt fericită că în 2017 am ales liniştea şi am reuşit să îmi dedic foarte mult timp mie. Poate ăsta e atuul anilor maturităţii. La 40+ dai de disperarea că ai făcut prea puţine lucruri în viaţă, te ia panica pentru că ai senzaţia că nu mai ai aşa de mult timp şi asta poate să îţi dea un impuls. Şi-ajungi să faci într-un an câte nu ai făcut în 10. Dar, atenţie, nu măresc viteza, nu vă gândiţi la volum, ci la lucruri cu adevărat valoroase. Din Fifi care alerga de nebună între o mie de chestii, am devenit Fifi care alege mai puţin şi mai bun. Sunt mulţi oameni care îmi reproşează: ai putea să faci mult mai mult. Da', aş putea. Dar eu am ales să fac mai puţin. Şi nu sufăr de lipsa acută de ambiţie. Am ales liniştea. E greu de înţeles? Poate pentru unii… Am ales să am mai mult timp liber, să citesc mai mult, să gândesc mai mult, să mă bucur de oamenii dragi, să mă plimb, să dorm mai mult. Ştiţi cum e să te plimbi în parc ziua la 3? În timpul săptămânii? Când toată lumea e prinsă în telefoane şi discuţii? E divin, vă spun eu. Să fac ce vreau eu, în ritmul meu, nu în ritmul potenţialului pe care îl vede toată lumea şi pe care îl ştiu şi eu (nu mă alint acu' în faţa voastră). Asta a fost alegerea anului asta. Am ales să am mai multă grijă de mine. Am mai învăţat în 2017 să nu mai închid uşi. Le las întredeschise, că cine e să se întoarcă... se va întoarce. Şi am învăţat că, dacă iubeşti pe cineva foarte tare la un moment dat în viaţă, nu contează ce se întamplă după, omul ăla nu dispare definitiv din sufletul tău, fie că îi place creierului tău sau nu ideea. Cumva ştiam asta, am mai primit confirmări. Îmi doresc de la 2018 să fiu sănătoasă, ai mei să fie bine, să călătoresc şi mai mult (da, ştiu sunt obraznică), să mă bucur de prietenii mei buni, să citesc şi mai mult. Şi aş vrea să nu mai supăr oamenii cu alegerile mele. Fiecare om are adevărul lui. Care nu e acelaşi cu adevărul meu. Mă străduiesc să judec oamenii puţin spre deloc. Şi îmi doresc din tot sufletul să nu mai judec pe nimeni niciodată. Să vezi atunci Fericire cu F de la Fifi 🙂
Până atunci, nu o să uit că 2017 e anul în care mi-am dat mie cel mai mult. Până acum.

6 comments


Germania, destinația anului 2018. Intră și tu în concurs!

Germania a fost mereu un tărâm fascinant pentru mine. Din copilărie, pe vremea când râvneam la tot ce era strain, îi invidiam pe prietenii mei care aveau rude plecate în Germania. De ce? Era simplu, primeau mereu pachete cu cele mai bune dulciuri sau jucării de neimaginat. A vorbit toată strada o vară întreaga de bicicleta roșie primită de o vecină din Germania. Atunci s-a sudat în mintea mea că ce e bun, e străin și mai precis e străin din Germania. Și asta n-a fost doar o iluzie a copilăriei, știm bine că ce iese din mâinile nemților e de calitate. Germania e o țară minunată, atent îngrijită de oamenii ei. Curățenia și serviciile imbecabile aduc plus valoare peisajelor perfecte. În fiecare an, fix în perioada asta între Crăciun și Revelion eu îmi fac o listă. Nu e cu flori, fete și băieți, melodii și cântăreți. E cu orașele în care vreau să ajung la anul. Anul ăsta am pus pe prima poziție Frankfurt, pentru că anul trecut între două avioane am zăbovit vreo 6 ore în acest oraș spectaculos. Așa că mi-am promis că o să revin. Și cum Universul mereu complotează ca visurile mele de călătorie să se împlinească am dat peste concursul care poate să mă ducă în Germania. Până pe 21 Ianuarie 2018 Organizația Germană pentru Turism  și Lufthansa  au în derulare un concurs prin care invită participanții să cunoască mai bine Germania ca destinație de vacanță pornind de la sloganul lor, Germany Simply Inspiring. Înscrierea în concurs durează doar câteva minute. Sunt 5 intrebări despre Germania la care trebuie să răspundeti iar, la final, după introducerea datelor personale veți fi înscriși în concurs.

Premiul cel mare este un city break la Frankfurt, pentru două persoane, trei zile, cu transportul și cazarea asigurate.
Iată și pașii pentru înscrierea în concurs:
1. Accesați pagina de concurs: http://stage.germany.travel/ro/ms/gewinnspiele/gewinnspiel-ro-lufthansa-2017/gewinnspiel.html sau link-ul scurt: http://bit.ly/2BEMMAi 2. Răspundeti corect la cele 5 intrebări din formular. Dacă se întâmplă să nu cunoașteți răspunsul, butonul roșu cu “Dacă nu știi răspunsul, click aici si vei afla”, o să vă ajute. 3. Completați-vă corect datele la final. 4. Intrați în cursa pentru un city break pentru două persoane, la Frankfurt.
Succes, dragii mei prieteni! *** Organizația Germană pentru Turism este o instituție de stat ce promovează Germania ca destinație turistică și are peste 30 de reprezentanțe în diferite țări. Reprezentanța din Serbia se ocupă de promovarea Germaniei în 6 țări, inclusiv România.

no comments


Oamenii una spun și alta sunt

Daca intuiția e o știință exactă, eu sunt profesoară în acest domeniu. Aș îndrăzni să mă trufesc și să spun că sunt o profesoară foarte bună. La "citirea" oamenilor m-am priceput mereu. Odată cu înaintarea în vârstă (iubesc expresia asta:) am devenit din ce în ce mai pricepută. Pentru că fiecare țeapă emoțională pe care am luat-o m-a făcut mai atentă la iluziile pe care mi le oferă unul sau altul. Am pierdut multe prietenii din cauza vehemenței mele. Oamenii nu vor să audă adevărul mereu. Mai ales dacă e despre ei și mai ales dacă e adevar care doare. Le spuneam: Te minți. Ce auzeam ca răspuns? - ești paranoică, Femeie ! - Fifi tu ești nebună ? - Fifi, de unde le scoți ? - nu spun că ești nebună, presupun doar că faci niște presupuneri bazându-te doar pe o forță mentală legendară de a ghici chestii. Guess what Fifi? e doar legenda.... Nu, nu e legendă. E adevărat. Îmi dau seama când oamenii mint. Atenție, nu că mă mint pe mine. Se mint pe ei. Creierul lor alege să mintă pentru că sufletul oricum poate duce multe și nevrute. Și ca observație, după mulți ani de studiu: Cu cât personajul e mai deștept cu atât creierul lui NU poate să admită că emoțional nu-i tocmai vreo lumină. Tare aș vrea să ne mințim mai puțin. Să încercăm. Nu de alta, dar  sufletele astea mințite de creier o iau razna după ani și ani de stres emoțional.

no comments


Dumnezeu lucrează prin oameni. Teodora Stamate pleacă la Viena

"Vreau să ajut, unde pot bune bani în cont, am dat sms, mai dau și mâne, care e contul de Paypal, vă rog să îmi spuneți ce pot să mai fac, nu pot sa sms că sunt în Italia dar luni mă duc la bancă, vă rog să îi spuneți Teodorei că am făcut transfer bancar..."
  Sâmbătă, am făcut un apel pe Facebook pentru Teodora, această fată frumoasă de 14 ani care tocmai a primit un diagnostic crunt: cancer osos. Am explicat că are nevoie de 45 de mii de euro pentru a fi tratată la Viena. Sute de mesaje, mii de share-uri, oameni uniți de un singur gând: Să o ajute pe Teodora Stamate. Joi, Teodora va face RMN şi vineri vine medicul de la Viena să o vadă. Vineri aflăm exact data plecării. Vestea bună este că familia nu mai trebuie să poarte povara celor 45 de mii euro.
Datorită fiecăruia dintre voi, Teodora va pleca la Viena.
Vă mulțumesc fiecăruia pentru gândurile bune, pentru sms-uri, pentru faptul că în două zile printr-un efort comun am reușit să strângem banii pentru această fetiță minunată. Aş vrea să vă reamintesc:
Sunt foarte mulţi copii care au nevoie de ajutor!
Puteți contribui în continuare la fondul de solidaritate al Campaniei "Vreau să ajut" donând doi euro prin SMS la numărul 8848, număr pus la dispoziție de Orange, Telekom România Mobile și Vodafone pentru Campania "Vreau să ajut". Din fondul de solidaritate al campaniei îi puteţi ajuta! Puteți dona și nominal în conturile Fundației Mereu Aproape, deschise la BRD, în lei și în euro. Românii din străinătate pot contribui la salvarea Teodore online sau prin paypal menționând numele ei. Orice sumă contează! Conturi Fundația Mereu Aproape CIF 18212553: în lei: RO 05 BRDE 450 SV 0729 533 4500, în Euro: RO 31 BRDE 450 SV 2376 153 4500 deschise la BRD GSG SMCC, cod SWIFT BRDEROBU Mai multe detalii despre munca fantastică pe care o face echipei Fundaţiei Mereu Aproape găsiţi aici. Vă mulţumesc.

no comments


Opusul dragostei nu e ura. Opusul dragostei e indiferenţa

Opusul dragostei nu e ura. Opusul dragostei e indiferenţa. Am citit asta într-o carte, apoi am auzit-o într-un film. Desigur, cărţile sunt cărţi, filmele sunt filme, viaţa reală e viaţa reală. Am urât la viaţa mea mulţi oameni care mi-au făcut rău, mulţi m-au folosit, mulţi m-au aruncat la gunoi şi s-au purtat urât când şi-au dat seama că nu sunt eu aia care le poate realiza visurile. Acum îmi pare rău că am urât. Anduranţa mea e mare la mizerii. Mă enervez uşor, îmi trece repede. Mă supăr greu, îmi trece destul de greu, dar îmi trece. E complicat să scot pe cineva de la suflet. Mi se pare aroganţa maximă. Dar ura, ura e ceva ce sufletul meu nu mai ştie. Ura, frustrările maxime, ego-ul pînă la cer... le spun la toate nu. De 3 ori nu. Practic indiferenţa. Mă costă cel mai puţin suflet. E greu, nu îmi iese din prima. Dar cu cât te porţi mai urât cu mine, cu cât te străduieşti să mă răneşti, cu atât devin mai indiferentă. E filosofia mea de viaţă. Chiar dacă sufletul doare, creierul îl ajută să se vindece.

no comments


Recomandări de braşoveancă. Astăzi despre Home Cocktail bar

M-am îndrăgostit cu adevărat de Braşov după ce l-am părăsit, acum 14 ani. Recunosc, cu mâna pe inimă și regret fapta. Pe vremea aia oraşul era mai degrabă plictisitor, ca să nu zic mort din punct de vedere al atracţiilor. Nu tu restaurante cu ştaif, nu tu magazine deschise până târziu, nu tu terase. Dar lucrurile s-au schimbat dramatic. Dramatic în bine, iertată îmi fie limba română. Acum Braşovul e un oraş ca afară, se bate lejer cu tot ce am văzut prin Europa. Descopăr mereu locuri noi, prietenoase, cafenele, bistrouri, mici librării, magazine cochete. Și pentru că inima mea a rămas în Braşov, m-am gândit să încep pe blog o serie de recomandări din oraşul vieţii. Vă spun astăzi despre HOME COCKTAIL BAR. Pe o străduţă cunoscută din centru, Sfântul Ioan, la numărul 26, am găsit această cafenea care e prezentată ca bar de cocktail, dar eu aş zice că e mai degrabă un bistro cu reţete sănătoase. Eram în drum spre coafor, cu copilul după mine şi am intrat să iau o cafea. Am fost vrăjită pe loc de atmosferă, localul era gol, sâmbătă dimineaţă la 10 fix oamenii de abia deschiseseră. Am primit rapid cea mai bună cafea din lume cu o inimioară desenată şi nu m-am putut abţine şi am făcut rapido, rapido câteva fotografii. Mai târziu am intrat pe site şi pe pagina de Facebook şi am leşinat când am văzut meniul: cremă de brânză cu seminţe, supă cremă de dovleac, unt aromat, granola homemade, pate de fasole roşie, hummus cu roşii deshidratate... Mai zic? Mai zic că nu v-am zis deserturile: cremă de ciocolată şi alune, dulceaţă de casă cu dovleac şi ghimbir, cheescake cu sos de fructe proaspăt.   Mamma mia, cum sună toate astea şi dacă mă mai iau şi după review-urile de pe Facebook locul e un MUST dacă ajungeţi în Braşov. Mi-a plăcut tare şi sloganul lor: “Staying home is the new going out!” Vă recomand HOME COCKTAIL BAR, nu ştiu al cui e, dar oamenii chiar fac super treabă. Dacă vă opriţi pe acolo să îmi lăsaţi şi mie aici o impresie. Vă pup frumos şi apăsat, aşa, ca de marţi!

1 comment


Greu în România

În timp ce în străinătate copiii slăbesc, la noi în ţară se îngraşă. Nu e un titlu tabloid, e pura și trista realitate. România e pe locul doi în Europa la obezitatea infantilă. Ma uit pe stradă la copii și văd mulți copii supraponderali. Copii de 4, 5, 7 ani. Și se rupe ceva în mine. Pe vremea copilăriei noastre se rugau părinții de noi să mâncăm. Se roagă și acum părinții de copii. Asta nu s-a schimbat. Diferența e că noi, deși mâncam ca sparții, alergam, alergam non-stop. Asta o dată. A doua, mâncam mâncare, nu plastic. În plus, noi puteam să numărăm dulciurile pe degete. Aveam înghețata la 1 leu, cofetăria cu 5 prăjituri și rahatul turcesc făcut în România. Fast food-ul nu exista nici în coșmarurile noastre, iar băuturile negre și acidulate erau un vis pe care îl credeam frumos. Copiii veneau cu sandvișuri la școală, nu cu chipsuri, sucuri colorate sau biscuiți otrăviți. După aia, obiceiurile de luat masa. Prânzul și cina în familie s-au transformat în mesele din fața calculatorului sau a tabletei. Maria noastră e un copil norocos, crescut cu dragoste și atenție. Care copil, desigur, a vrut sa mănânce prostii și la 3 ani era fan pâine. Dar am inventat tot felul de motive pe care ea să le înțeleagă și să le accepte, mici argumente pentru care ea nu are voie sau nu e bine să mănânce anumite chestii. Nu a mâncat în viața ei de 8 ani porcării. NU junk food (care e mâncare pentru adulți), NU sucuri acidulate (care fac riduri), NU ciocolată multă (că facem bube de la ea). Voi ce-ați inventat? Colega mea Andrada pornește azi la Observator campania “Greu în România”. Vă aduce în faţă poveşti ale unor copii care au simţit sau simt pe propria piele ce înseamnă calvarul kilogramelor în plus. Cum, la 14 ani, un puşti a fost marginalizat de societate pentru că a depăşit suta de kilograme. Sărăcia, dar şi refuzul de a fi integrat l-au lipit de un zid al izolării. Greu în România este şi o luptă a copiilor împotriva unui sistem care pare că opune rezistenţă. În timp ce medicii, nutriţioniştii sau profesorii trag semnale de alarmă, numărul copiilor cu probleme de greutate creşte. În şcoli, ore de nutriţie nu există. Sunt doar nişte capitole din cadrul unor opţionale. Mai grav este că obezitatea ascunde un şir lung de boli. Unele se văd imediat, altele se dezvoltă în timp. Medicii sunt şocaţi că astăzi, boli pe care le întâlneau doar la bătrâni, le tratează şi la puşti. Potrivit unui studiu publicat recent de Organizaţia Mondială a Sănătăţii, aproape 70% dintre copii de la noi din ţară nu mai iau micul dejun sau cina cu părinţii. Iar nutriţioniştii spun că cei mici au ajuns să mănânce de plictiseală, din lisă de afecţiune sau de stres. Începând de azi, la Observator la ora 19.00 pe Antena1 vedeţi materiale despre problemele obezităţii infantile. E o campanie care o să prezinte zi de zi cazuri grave, dar și cazuri fericite. O campanie prin care tragem un semnal și căutăm soluții. https://www.youtube.com/watch?v=A2--37f_QA0 Eu sunt Fifi. Și îmi pare rău să văd copii care nu sunt sănătoși. Hai să facem ceva să se facă toți bine. Vă rog.

no comments


Unii oameni sunt răi. Care-i ştirea?

M-a sunat o prietenă în seara asta indignată că o cunoştinţă comună îi face rău. Şi nu se mira de răul care i se face, ci se întreba de ce se întâmplă asta, nu vedea logica pentru că omul respectiv chiar nu avea nimic de câştigat. " De ce îmi face asta Fifi? E prost sau doar e rău şi dacă e rău care e scopul?" E o dilemă aici. Care-i logica să faci rău, dacă nu obţii ceva? Well, doamnelor şi domnilor, ăsta e răul pur. M-am lovit de el în multe situaţii. Oameni care fac rău fără să aibă un scop. Creierul nostru poate digera ideea că cineva face rău ca să obţină ceva, ca să denigreze pe cineva, ca să fure o funcţie sau să strice o prietenie. Dar, când cineva face rău la întâmplare, aşa din plictiseală, asta nu mai putem duce. Râd mereu de Retegan care crede că toţi oamenii sunt buni şi ăia care nu sunt buni sunt doar puţin răciţi la cap. Eu nu cred asta. Unii oameni sunt răi din tot sufletul, fac rău din toată inima. Din fericire, sunt mulţi alţii care-s buni din tot sufletul, fac bine din toată inima. Unii oameni sunt îngeri, alţii sunt draci. Altă explicaţie nu am.

no comments


Am găsit apartamentul din Europa cu vedere la Central Park New York

  Am fost câteva zile în vacanţă în Varşovia şi am rezervat un apartament. Sunt fana apartamentelor, v-am zis? Nu spun că nu îmi plac hotelurile (mai ales cele de 5 stele), dar când calatorim cu Maria, un apartament de lux la preţ de hotel de 3 stele e fix ce ne trebuie.   De ani de zile alegem apartamentele de închiriat, de pe vremea când nu era în vogă Airnbnb.   Acum am rezervat de pe Booking apartamentul din Varşovia. Avea tot ce ne trebuia. Paturi confortabile, mult spaţiu, baia de vis şi mai ales espressorul din bucătărie.   E o schemă cu care n-am cum să greșesc. Nu ştiu voi cum faceţi, dar eu cînd rezerv citesc absolut toate comentariile. Mă interesează pe lângă poziţionare detalii precum LINIŞTEA sau DIMENSIUNEA PATULUI.   Apartamentul din Varşovia ne-a costat 55 de euro pe noapte. Rezervând pe Booking nu am plătit avans, nici nu mi-au blocat vreo sumă pe card, am achitat direct proprietarului. Şi da, apartamentul era de vis. Vă las mai jos câteva fotografii şi încep cu priveliştea. Peste tot în comentarii citeam de la turişti "vai ce priveliste, vai ce minunat", dar nu era nicio poză care să mă convingă. Până când am dat draperiile la o parte și am zis: “Wow!” LIVE din Central Park.

Apartamentul îl găsiţi aici, gazdele sunt super ok (cred că e o agenţie care are mai multe apartamente), te aşteaptă cu apă şi pastile pentru espressor din partea casei 🙂 Plăteşti la sosire, iar la plecare laşi cheile pe masa şi tragi uşa.
Sunt Fifi, exploratoarea. Am descoperit New York-ul din Europa. Și e așa de frumos că vreau să îl mai descopăr de câteva ori.

no comments


Chef Florin Dumitrescu a cântat pe scena Hard Rock Cafe

Chef Florin Dumitrescu a lansat miercuri seară la Hard Rock Cafe un meniu concept cu trei reţete de burger gourmet. Pam, pam. Iată ştirea yummy a săptămânii. Eu cred că hamburgerul e noua obsesie a românilor. Nu ştiu dacă există studii făcute de cercetătorii britanici sau de ai noştri, dar toţi prietenii mei când aud de burgeri o iau razna. Eu nu mă dau lebădă, trebuie să mă adaptez la trend aşa că m-am dus la Hard Rock Cafe să gust eu cu guriţa mea minunăţiile. A fost un super eveniment, Hard Rock Cafe e unul din locurile mele preferate din Bucureşti şi miercuri a fost plin, plin de clienţii obişnuiţi, dar şi de vedete şi prietenii lui Chef Florin Dumitrescu. Charismaticul Chef a scos cuţitele, da' nu la noi, ci la niște ingrediente din care a făcut 3 reţete de burgeri care au surprins pe toată lumea. Şi ca să nu greşesc denumiri şi ingrediente citez direct din comunicat:

"Primul dintre ei aduce într-o formă interesantă plăcintă de berbecuţ, inspirată de Radu Anton Roman, de data această reprodusă într-un burger cu note subtile de scorţişoară şi nucşoară, dar şi un sos special pentru cartofii prăjiţi cu brânză de capră.  Iubitorii de fructe de mare se pot bucură şi ei de un meniu cu creveţi uşor picanţi şi acrişori, iar fanii bucătăriei franţuzeşti pot savura burgerul cu carne de vită, învelit în sos de foie gras şi trufe negre."
Mie mi-a plăcut ultimul... divin! Am eu ceva cu trufele. Şi cu carnea de vită. Cum s-ar zice: Fifi ştie 🙂 Lăsând puţin mâncarea pe planul doi, vă spun că marea supriză a serii a fost Chef Florin, care a urcat pe scenă şi a cântat cu Emanuel şi band-ul lui.  Mi-a plăcut mult că a ieşit clar din zona lui de confort, se vedea că are mari emoţii. A făcut show şi oamenii s-au bucurat să vadă această faţă a lui. Meniul de hamburgeri marca Chef Florin Dumitrescu o să fie disponibil la Hard Rock Cafe timp de 3 luni. Zic să mergeţi să gustaţi. Ba nu, să mâncaţi de-a dreptul. E cea mai bună recomandare pe care v-o pot face. Hai să aveţi poftă şi să îmi daţi de veste cum v-a plăcut. Cius.  

no comments


Ea este tot. Este dragostea fără margini

Mergeam toţi trei de mână la ceas de seară prin Varşovia. Râdeam. Ne bucuram de ultimele zile de vară. Şi a ajuns vorba la şcoală. Şi la Doamna. Învăţătoarea care are în grijă 33 de copii. Şi eu am zis că n-aş avea nervi să fac asta. Cred că îţi trebuie clar o construcţie mentală deosebită să faci faţă unei clase cu atâţia copii. Trebuie să îţi iubeşti enorm meseria şi să iubeşti copiii foarte tare că să îţi iasă. Şi urmează această discuţie: Dar doamna nu se supără pe voi când sunteţi gălăgioşi? Ba da, se mai supără... Şi ce face? Ne spune: Gata, va rog să faceţi linişte să ne înţelegem. Dar vă ceartă? Nu prea, dar cred că se supără în sufletul ei. Da'  Mia şi Bubu ( bunicii ei ) se ceartă? Se mai ceartă şi ei, ca oamenii. Dar se împacă imediat. Îi ţine mult supărarea? NUuuu( râzând ) şi după aia se comportă ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Ei nu pot să stea  certaţi. Da’ noi cum facem, Maria? Cum adică, mami? Eu cu tati cum facem, cum ne certăm? A fost momentul când s-a desprins din mâinile noastre, a făcut câţiva paşi în faţă s-a întors spre noi şi ne-a măsurat pe amândoi. Să ne spună, să nu ne spună...Apoi a zâmbit şi a spus simplu: Asta cred că ştiţi voi mai bine cum faceţi. Nu are sens să va spun eu cum va certaţi.  Şi a râs complice ca un om mare stăpân pe un super secret. Apoi a schimbat subiectul. Ca la Ploieşti. 🙂 Pe noi ne iubeşte Dumnezeu. Fetiţa asta cu păr de aur e un munte de bine. Depăşeşte orice imaginaţie. Are aproape 9 ani şi o cheamă Maria. De câte ori mă uit la ea mă gândesc că nu merităm nimic mai mult în viaţă. Dumnezeu ne-a dat prin ea TOT. Ea e tot ce n-am îndrăznit vreodată să sperăm că o să avem: Dragostea fără margini.

1 comment


Salt peste zidul prejudecăților legate de carieră. Interviu cu Valentin Butnaru, prezentatorul The Wall

În vremurile dinamice pe care le trăim, alcătuirea planului de viață perfect este o utopie care poate ajunge să fie distructivă. Așteptări nerealiste, speranțe false, resurse materiale, psihice și fizice irosite în urmărirea unor obiective ce se dovedesc de neatins în cele din urmă, frustrări ce se acumulează din incapacitatea sau refuzul de a ne adapta la realitățile mereu schimbătoare. Sunt capcanele planului de viață minuțios alcătuit. Vali Butnaru este demonstrația vie a faptului că o minte deschisă la oportunități și capacitatea de a reacționa la provocările imediate sunt de departe mult mai eficiente în alegerea unui traseu de succes, decât un plan pe termen lung. Cu o privire senină, Vali ne-a dezvăluit secretele sale deloc secrete, mindset-urile complicate și totuși atât de simple care l-au adus în poziția în care este acum. Doamnelor şi domnilor, prezentatorul celui mai important show de divertisment din grila de toamna Antena 1:  The Wall.  

Ai studiat actoria la modul serios…

Karma mea este total dată peste cap şi mereu cînd eram deraiat un prieten mă convingea să fac ceva. Aşa a fost şi cu Şcoala de artă. Un prieten m-a convins, am aflat cu puţin timp înainte de ziua de examen, nu eram pregătit, am avut noroc că directoarea şcolii cu care am dat examenul m-a plăcut, m-a pus să dau nişte replici pe tonalităţi diferite şi uite aşa am intrat. Bine, eu am făcut actorie de la 12 ani din şcoala generală şi apoi liceu.

Cum au fost anii de liceu?

Eram pasionat de teatru, am făcut liceul la Cuza şi acolo a făcut şi Bendeac. El avea o trupă de teatru, era vedeta liceului. Apoi am făcut şi eu cu prietenii mei din liceu o trupă. Eram mai mici, mai aiuriţi şi ne băteam cu trupa lui Bendeac în teatru. Repetam în acelaşi loc şi au ieşit discuţii că noi mai dezorganizaţi, lăsam mizerie, am rupt şi o draperie. În trupa lui Bendeac se muncea mai mult, erau mai organizati, mai disciplinaţi. Bendeac era foarte bun de pe atunci. Cu timpul am înţeles şi noi că trebuie să fim mai serioşi, ne uitam la ei ca la nişte profesionişti, asta ne-a ajutat, ne-am disciplinat şi am crescut încet, încet. Directorul şcolii a remarcat asta şi ne-a luat în serios, ne-a făcut o sală de spectacole în liceu, am fost foarte mândri şi sunt bucuros că Liceul Cuza, poate şi datorită nouă, are acum o trupa de teatru, poate cea mai puternică din liceele din România. Au resurse alocate, se duc la festivaluri. Sunt foarte bucuros că se întâmplă asta.

Nu te-ai gândit să dai la actorie, la UNATC?

Ba da, m-am şi pregătit, dar apoi m-a convins mama să fac ceva cu viaţa mea (râde) şi am dat la Drept unde am intrat la stat, la buget. Am intrat şi la Sorbona - facultatea de drept are o secţie în limba franceză acreditată Sorbona - şi, cum sunt foarte bun la franceză, am intrat şi acolo. Poate o să razi că am făcut o mie de lucuri. Nu ştiu altfel. Tot timpul vreau să fac ceva nou. Nu sunt prost deloc. Poate asta e problema. Am dat şi la jurnalism trimis de profesorul Ferenc Vasas. Era cel mai iubit dintre profesori, aş spune cel mai iubit dintre oameni. El a văzut ceva în mine, m-a plăcut foarte tare şi era uimit că luam 10 la toate testele lui şi asta cred că îl enerva şi mi-a zis “Băi, Gloabă! Trebuie să dai la jurnalism. ”Nu, domn profesor. “Ba da, mă, gloabă! ascultă ce spun eu aici.”

Şi m-am dus ferm convins că nu o să intru. Când s-au afişat rezultatele, era un tabel, fără funcţie de search, o mie şi ceva de oameni, m-am căutat de la poziţia 30 în jos şi nu m-am găsit. M-am enervat mă gândeam: Băi, nu pot să fiu totuşi atât de prost să fi făcut o greşeală atât de mare, să mă fi scos de tot, să mă descalifice. Pur şi simplu, nu mă găseam. M-am găsit după 2 zile, eram pe poziţia a 15-a cu o notă foarte mare. Am rămas şocat. Am făcut foarte multe cursuri, vreau să merg în foarte multe direcţii. Sunt Vărsător şi vreau mereu să ştiu tot despre cât mai multe lucruri.

După Şcoala de artă?

Am fost nevoit să muncesc de la 15 ani, m-au atras teatrul şi televiziunea, primii bani i-am câştigat mergând în public la diverse emisiuni tv. Prima emisiune la care am fost, culmea, am fost în public la o emisiune concurs: Vreau să fiu miliardar. Am făcut foarte multe lucruri ca să ajung aici, dar au fost întâmplări minunate, nu mi-am pus eu în cap cu liniuţă ce am de făcut ca să ajung aici. Pur şi simplu, am avut noroc.

De ce a trebuit să munceşti de la 15 ani?

Nu e o poveste tristă. În familia mea, părinţii mei m-au crescut într-un fel, câştigau bine amândoi şi m-au învăţat să respect munca. Am fost nevoit în sensul că a fost ceva natural să fac asta, moral nu se putea să stau cu mâinile în san, m-aş fi simţit prost.

Ai rămas prieten cu profesorii tăi?

Da, am fost un copil bun deşi nu îmi făceam temele. Uite, sunt prieten pe facebook cu profesorul meu de română. Am luat 10 la capacitate şi la BAC, deşi nu învăţam foarte mult, reţineam rapid şi mă bucur că am şi rămas cu tot ce am acumulat. Prindeam din clasă, n-am tocit niciodată.

Cum a fost la casting la The Wall?

A fost genial. Îmi doream dintotdeauna divertisment, asta am făcut cel mai mult. Era un vis. Dar cumva, pentru că am descoperit ştirile şi îmi place foarte mult ce fac la Observator, aproape că uitasem de visul DIVERTISMENT. Într-o bună zi m-a sunat Diana (nr. Diana Zamfirescu PR manager Antena Group ) să mă cheme la acest casting. M-am blocat. Total. Nu înţelegeam ce, cum, de obicei discuţiile cu Diana erau despre promo, şedinţe foto. Nu ştiam ce se întâmplă, despre ce e vorba, nu mai fusesem la un casting de 10 ani. M-am dus mai mult de gură Dianei, de ruşinea ei. Nu ştiam cine mai vine, aveam să aflu că au fost nume mari. Nu mi-a fost frică pentru că nu aveam nicio aşteptare. Mă gândeam că sunt de la ştiri, că sunt prea serios. Nu primisem desfăşurătorul, am aflat acolo despre ce e vorba şi, cumva, am fost nevoit să improvizez foarte mult. Şi cred că asta m-a ajutat foarte tare pentru că nimeni nu se aştepta să mă descurc bine fără prompter. (râde)

Tot ce ai făcut ai făcut la insistenţele altora parcă ţi-a fost frică de succes. Te-ai gândit vreodată la asta?

Da, de multe ori cred că totul vine din timiditatea mea. Unii spun că sunt arogant. Nu sunt deloc, sunt timid. Eu nu mă uit la mine performând, nu am o părere extraordinară despre mine. Mi se pare că sunt un om normal şi, din perfecţionism, simt tot timpul că trebuie să mai învăţ, trebuie să mai citesc. Ţin să nu dezamăgesc. Uite, spre exemplu dacă am invitat în platou un economist, mă gândesc tot timpul că se uită proful meu de economie din liceu şi că o să fie atent la întrebările pe care le pun, dacă ştiu lucruri, dacă înţeleg ce spune invitatul meu. Nu vreau să îl dezamăgesc.

Cum a fost întâlnirea cu Mona Segall, producătoarea show-ului The Wall?

Pe femeia asta o vedeam ca pe un Dumnezeu, am respectat-o de la distanţă. Din colţişorul meu, mă gândeam cum să ajung să văd cum lucrează, visam. Când ne-am întâlnit faţă în faţă a fost foarte tare pentru că eu mă aşteptam să fie o tipă dură, rece, distantă şi am descoperit că e un om foarte bun, am avut chimie din prima clipă, parcă ne ştiam de o viaţă.

Când ai aflat că ai câştigat cum ai primit vestea?

Ştiam că sunt în cărţi, ştiam că sunt pe lista finală, dar nu credeam cum nu cred eu mereu (râde). Când m-au sunat să mă anunţe, am avut un blocaj de jumătate de ora. Total. Nu îmi venea să cred, nici acum nu îmi vine să cred că o să lucrez pentru echipa Monei Segall. Că eu aşa văd lucrurile: eu lucrez pentru echipa Observatorului, nu echipa lucrează pentru mine, eu lucrez pentru echipa Monei Segall, nu echipa Monei lucrează pentru mine. Nu e deloc doar un job. E o onoare. Şi un mare vis. Imediat cum am aflat, am sunat-o pe mama care are şi ea un stil e ca şi mine Vărsător, ştiam că îşi face scenarii şi griji, nu îi dădusem prea multe detalii. Am zis să îi curm suferinţa, să o liniştesc.

Şi ce-a zis?

A înnebunit îţi dai seama şi ea şi tata, Vărsători amândoi, s-au bucurat enorm. Erau şocaţi şi bucuroşi. A fost o perioadă în care nu am vrut să spun nimănui, mi-e era frică să nu mă sune să îmi spună că s-au răzgândit că nu sunt eu cel ales. Mi-era frică să le spun celor dragi ca să nu fie dezamăgiţi că nu am reuşit.

Ai fost vreodată nevoit la ştiri să joci teatru?

Oamenii au impresia că noi suntem bine merci, că suntem fresh orice ar fi, nu au idee la cât ne trezim. Adevărul e că nu e mereu aşa. Sunt zile în care, la 6 dimineaţa când toată lumea doarme, tu poate eşti la pământ, . Ori un lucru e clar: la ştiri la 6 dimineaţa trebuie să fiu foarte sus. Nu este actorie, dar trebuie să accesez un alterego al meu, care este cea mai bună variantă a mea de ieri după amiază şi mă duc acolo. Deci nu e un rol, sunt tot eu dar în cea mai bună varianta mea. Dau un reset şi treaba merge perfect.

În plan profesional ai făcut foarte mult, ai schimbat rolurile mereu. Cum e în viaţa personală?

E ok. Nu sunt căsătorit, nu am copii, sunt singur. Nu îmi fac proiecţii deloc în zona asta. Las lucrurile 100% să vină de la sine, nu agăţ, nu vrăjesc, nu fac nimic din toate astea ( râde ). Viaţa personală e foarte ok, foarte ok.

Ai o legătură puternică cu părinţii tăi...

Sunt foarte legat de ei, foarte legat. Mi-am jurat demult că o să fac tot ce pot să îi ajut. M-au făcut târziu, sunt în vârstă, sunt pensionari amândoi. Au avut probleme de sănătate amândoi. Acum, Slavă Domnului, sunt bine, suntem bine. Stau şi aproape de ei, vreau să îi ajut. Nu e o poveste dramatică aici. Pur şi simplu, asta simt că vreau să fac, să îi ajut pentru că ei au fost alături de mine în fiecare clipă grea; am făcut şi eu multe greşeli şi ei au fost acolo mereu să mă ajute.

Care este cel mai mare defect al tău?

Am o memorie foarte proastă, când uiţi numele, locuri situaţii nu e tocmai plăcut.

Ai mereu o atitudine relaxată...

Fac exerciţii de meditaţie. Să nu îţi închipui că sunt avansat, sunt la început, dar meditaţia mă ajută. Lucrez foarte mult cu mine, nu fac rău nimănui.

Dar cum reacţionezi când cineva îţi face rău?

Ignor şi fug. Noi ne influenţăm foarte mult unul pe altul, ştiu că dacă stai lângă cineva cu o atitudine negativă care se plânge non stop, invariabil preiei din stare. Eu nu am o problemă cu asta pentru că îmi place să ascult foarte mult oamenii dar, la un moment dat, pun o barieră, pun stop. Dacă mi se cere sa dau un sfat, il dau, dacă nu, nu mă bag. Ador oamenii care sunt mereu pozitivi. Eu sunt foarte empatic, dau mult mai mult pentru alţii decât pentru mine, nu sunt egoist deloc şi asta poate fi o problemă. Mă enervez greu şi îmi trece repede. Încerc să iau oamenii aşa cum sunt.

Şi în dragoste?

În dragoste e ca în dragoste. (râde)

E diferit?

Ador femeile. Am avut relaţii extraordinare cu femeile. Am două surori mai mari, o mama pe care o ador. N-am niciun fel de tipologie la femeile pe care le iubesc

Te îndrăgosteşti uşor?

Nu prea, deloc (râde). Toate femeile sunt la fel. Sunt nişte fetiţe de 12 ani care au nevoie de multă atenţie...

Şi bărbaţii?

Şi mai rău :))). Eu sunt pueril în multe momente, nimeni nu mă crede când spun asta.

Revenind la emisiune: Ai plecat în Polonia cu echipa condusă de Mona Segall. Acolo într-un super studio se înregistrează pentru toate formatele locale din Europa The Wall. Cum a fost?

Primul contact cu Wall ul a fost copleşitor... E imens şi îţi dă un sentiment incredibil de fascinaţie combinată cu nerăbdare. Totul e la superlativ acolo, totul e la puterea a 10 a. Echipa lor e de peste o sută de oameni, sunt 200 de oameni în public, zeci de camere, toţi sunt cei mai buni pe domeniul lor, iar eu am făcut parte din echipa Monei, cei mai buni oameni de divertisment. Nici nu aş fi putut visa la aşa ceva .

Ce te-a impresionat cel mai mult?

Cred că profesionalismul tuturor. Nu aş fi făcut faţă la 4 emisiuni pe zi, dacă nu eram înconjurat de oameni extremi de buni la ce fac. M-au îndrumat pas cu pas şi au avut o încredere oarbă în mine... Asta m-a motivat cel mai mult.

La ce să se aştepte oamenii de la The Wall?

Să se aştepte la cel mai captivant, emoţionant şi imprevizibil parcurs printr-o varietate de momente, generate de hazard, decizii de ultim moment şi poveşti de viaţă frumoase. Eu am fost în priză doar datorită acestor elemente. Sunt eu, nu e vreun rol, nu aveam cum să am asemenea reacţii decât dacă mă lăsăm dus de tsunami-ul asta emoţional.

Eşti fericit?

Da. Sunt extaziat, mai bine zis. Au trecut câteva zile, dar eu sunt tot acolo, dansând în pauze cu publicul, sau rămânând fără voce după câte o bilă verde căzută pe o suma colosală 🙂

Show-ul The Wall debutează la Antena 1 pe 13 septembrie. stilist: Mircea Bărbulescu make up: Daniela Barbur asistent foto: Ovidiu Craiciu fotografii:  Adi Popa Fotografiile au fost realizate in apartmentul   Elite Presidential Suite,  Hotelul Radisson Blu **** Pentru cei interesati de preluare, se pot  prelua maximum 1000 de semne de interviu cu citarea sursei si link complet  

no comments


Frica de manele, maneliști și toată lumea lor, fără număr

  Aceasta este o mărturisire. Mai demult nu aveam nicio problemă cu maneliștii și cu manelele. Auzeam diverși prieteni că sunt deranjați de versuri, de agramatisme, de hainele sclipicioase ale interpreților. Nu înțelegeam înverșunarea, pentru că mereu am crezut că e loc sub soare pentru toată lumea. Până într-o zi… Acum 10 ani ne-am mutat la casa noastră. Un apartament cumpărat cu credit la bancă, pentru care vom plăti până la adânci bătrâneți. Am trecut prin peripeții, cu băncile, acte, dovezi, bani, avans, stres, notar, dar gata. Casa avea să fie a noastră. Aveam ceva al nostru. Un cuib liniștit unde stăteam, ascultam muzică de pe viniluri și ne bucuram în liniște de un pahar de vin bun. A fost o bucurie imensă, o reușită. Prima noastră reușită. Când ne-am mutat, nu aveam nimic. Ne-a cumparat prietena mea cea mai buna, Lavinia, două fotolii de la Ikea. Dormeam pe o saltea, dar nu ne păsa. Aveam casa noastră. Blocul părea liniștit, vecinii erau oameni cumsecade. Au trecut vreo 6 luni. Până într-o noapte, când pe la 3 am sărit ca arși. Urla muzica. O manea tristă, acompaniată de urletele vecinului de deasupra, beat mort.  I-am bătut în țeavă (românescul bătut în țeavă), a dat muzica și mai tare. N-am mai dormit. Am zis asta e, s-a îmbătat omul, o fi avut vreo bucurie, deși la cum se văicărea părea mai degrabă ca avusese un necaz. A ținut-o așa până de dimineață. Am crezut că a fost un accident nocturn și am trecut repede peste. Era doar începutul. Au urmat curând scandalurile, manelele zi de zi, bătăile. Am chemat poliția. O dată, de doua ori, de N ori. Ne-am dus la secție, am depus reclamație. N-am să uit niciodată replica polițistului: “Doamnă, și eu am așa un vecin, unii se potolesc doar când mor.“ Credeam că e o glumă tâmpită, spusă fără să se gândească. Nu, chiar nu era. În ziua în care am venit cu Maria acasă de la maternitate, vecinii noștri maneliști au dat startul unei petreceri de 3 zile și 3 nopți. Era mare sărbătoare pentru ei, se întorsese nora de la “facultate” din Franța. Urlau manelele non-stop și vecinii maneliști urlau și ei bucuroși de eliberarea tinerei domnițe. Am vorbit la poliție, am vorbit cu vecinii, am vrut să depunem o plângere comună ca speța să devină penală. Ce să vezi? De frică, pentru că acuzații erau violenți și cu multe rude faimoase în Ferentari, nimeni nu a vrut să se bage. Chemam poliția frecvent, îi amendau, stăteau potoliți o vreme, apoi o luau de la capăt. La lumina soarelui, dacă ne întâlneam în scară, lăsau capul jos când salutau. Apoi, sătui de noi și de reclamațiile noastre, a început ura. Totul s-a sfârșit într-o noapte când am chemat poliția, i-au amendat, polițiștii au coborât pe scară și am auzit o bătaie în ușă. Am crezut ca e unul din politiști și am deschis. Era fratele vecinului meu. M-a scuipat și a dat să mă lovească, dar am avut cumva instinctul și i-am trântit ușa în nas. Am știut că nu mai putem sta acolo. Am chemat un prieten si am plecat cu hainele de pe noi. Eu nu m-am mai întors în casa mea niciodată. Ne-am mutat la rândul nostru în chirie, căutând nu luxul, nu aurul pe pereți, ci liniștea. Trist a fost că imediat după mutare au sunat disperați foștii vecini de scară. Plecasem noi, nu mai avea cine sa se bată cu nebunii de la 4. Acei oameni, care de frică nu au vrut să facem ceva, acum regretau. Nu că n-au făcut, ci că au plecat ăia care mai făceau cumva liniste în bloc. Acum stăm în Mogoșoaia, într-un bloc de oameni liniștiți. De undeva de peste drum sună maneaua. Ca o sirenă în România lui 2017. Cu dedicații în miez de noapte și în zori de zi. Le-am auzit și în metroul din Paris și în parc la Londra și în poveștile prietenilor și colegilor mei. Fiecare are un vecin supărat pe viață, care ține să știe tot cartierul de muzica asta ce îi vindecă inima bolnavă sau creierul puțin. Îmi povestea zilele trecute un coleg că are doi vecini fani manele care sunt dușmani și care se ceartă peste gard în dedicații muzicale. Despre ce vorbim?... Mi-e frică de toți ăia care ascultă manele la maximum. Sunt peste tot și sunt din ce în ce mai mulți.  Legea există în România, dar e schiloadă și oricum, cei care ar trebui să o aplice se împiedică mereu și nu finalizează. Am un principiu după care mă ghidez în viață: nu te deranjez, nu mă deranja. Respectul cred că este prima formă a civilizației și dacă e așa, vă dați seama cât de departe suntem de o viață normală, cu adevărat normală?  Până la urmă și Maria Tănase a cântat o piesă care era un fel de manea. Dar ce manea! Acum ne-am procopsit cu fanii genului, cei care promovează maneaua modernă cu difuzoarele la maxim, iar cei mai multi dintre ei iți dau fiori reci. Am prieteni bogați care de fun ascultă pe la petreceri câte o manea, două, își fac selfie cu Guță, cu Salam sau cu alte mezeluri. Se distrează și nu îmi înțeleg înverșunarea. Încerc să îi înțeleg, poate nu au avut experiențe asemănătoare cu ale mele. Eu recunosc. Sunt Fifi și mi-e frică de manele. Pentru că în viață iubesc cel mai mult liniștea. Iar liniștea am pierdut-o acum 10 ani.

2 comments


Promit că o să fiu mai atentă, mai săritoare, mai prietenă…

  Îmi scrie aseara o prietenă:

“Fifi, sunt foarte suparată pe mine!” “De ce?” “Uite, o prietenă care mereu a fost acolo lângă mine, a sărit de fiecare dată pentru mine, aflu că are cancer de 2 luni… Sunt așa de prinsă de problemele mele zilnice, cu pseudorelevanță, că uite că nu acord atenție oamenilor… Sunt moartă de nervi.”
Am liniștit-o. Sau măcar am încercat. Ăsta e prețul lumii nebune în care trăim. Eu am zi de zi senzația că nu stăpânesc timpul, programul, întâlnirile, că ele mă conduc de fapt. De 3 luni îmi promit că ajung să iau o bicicletă de la o prietenă, să merg prin parc. Nu ajung, deși mi-ar face bine. De luni bune amân să mă văd cu diverși oameni pentru că nu am timp. Zi de zi pun în agendă lucruri. Nu apuc să fac nici jumătate, deși mă străduiesc să fiu eficientă. Mă încăpățânez sa nu dau Sms sau mesaj pe Facebook dragilor din viața mea, ci să îi sun de ziua lor și în ziua aia tot amân, copleșită de treabă, și ajung să nu mai sun. Mă culc cu gânduri, mă trezesc cu gânduri, zi de zi împac oameni supărați că sunt neatentă cu ei. Îmi țin telefonul pe silent, pentru că simt că dacă aș răspunde tuturor apelurilor aș lua-o razna. După aia sunt copleșită de vinovăție că am ratat momente de bucurie sau momente grele din viețile prietenilor mei. Aflu cu stupoare că X mai are puțin și naște (“vai, și nu mi-a spus???” Păi poate mi-ar fi spus dacă răspundeam la telefon) sau că Y are o boală foarte grea. Apelurile ratate sunt la ordinea zilei în viața mea. Vinovăția e acolo. Zi de zi. Ăsta e prețul pe care îl plătesc pentru viața pe care o duc. Prietenii sunt din ce în ce mai puțini, oamenii îi simt din ce în ce mai departe, puțini rezistă, mai ales dintre cei care nu sunt din lumea mea și nu înțeleg ritmul. Merită? La rece, dacă stau să mă gândesc, știu că nu. Am pierdut doi oameni dragi în morți fulgerătoare și mi-am promis că o să mă schimb. Și m-am schimbat. Nu mă mai enervez din orice, nu mai pun la suflet, îi judec pe alții puțin spre deloc, sunt renumită pentru optimism și pentru încrederea pe care știu să le-o dau altora. Dar neatenția nu o pot vindeca. Când mă uit în cinci direcții e greu să nu îmi scape lucruri. Azi e luni. Promit să fiu mai atentă, mai săritoare, mai prietenă…. Promit.

no comments


Fă o faptă bună şi fugi!

“Fifi, dacă te pot ajuta cu ceva, cu orice, să îmi spui, dacă ai nevoie de un sfat sau de timpul meu, sunt aici oricând.” “Mulțumesc frumos, da' sunt ok.” Am citit mesajul colegei mele și mă gândeam că nici nu îmi trece prin cap să o deranjez cu problemele mele. Mă întrebam ce i-o fi venit. “Fifi, te rog să nu eziți, dacă ai nevoie de ceva, eu nu o să uit când m-ai ajutat tu pe mine, probabil tu nu îți mai amintești.” Habar n-aveam despre ce vorbește. Jur. Zic: “ce spui tu acolo?” “Da, da, acu 7 ani când eram cu tata prin spitale…” Nu-mi mai aminteam. Nimic. Niciodată nu am contorizat ajutorul pe care l-am dat altora. Că așa m-au crescut ai mei. Am "pierdut" zile întregi (ca să nu ma trufesc și să spun luni de zile) ajutându-i pe alții. Necondiționat. Citeam azi într-un articol, pe blogul domnului Chinezu, despre acest timp pierdut cu ajutorul necondiționat. La rece, dacă stai să te gândești câți oameni ai ajutat și cât ai primit înapoi de la fiecare, mi-e teamă că balanța e pe negativ. Dar totuși, ce ne mână în luptă? De ce nu putem sta deoparte? Când creierul zbiară “îți pierzi timpul, nu merită, fă ceva pentru tine!” E simplu: inima. Mama ei de inimă, ia fața gândurilor reci și te trezești mereu dând o mână de ajutor, de multe ori unor oameni care poate nu merită nicio privire. Și nu, nu aștept nimic înapoi. Că dacă aș sta să fac contabilitatea faptelor bune ar fi chiar o pierdere de timp. Sfatul meu de Fifi: fă o faptă bună și dă-o uitării imediat. Nu îți încărca sufletul cu ea. Că după aia, dacă strângi prea multe, vin frustrările în val. Mai bine să ai suprize peste ani, să te traga cineva de mânecă, să îți amintească binele făcut. Cui nu ii plac surprizele?

no comments


S-a întors Portugalia în România. Tap Portugalia

Eu nu mă las până nu molipsesc tot poporul român de Portugalia. Țara vieții trebuie să fie descoperită de toată suflarea românească. Eu m-am bucurat tare când am auzit că Tap Portugalia se întoarce în România și că iar o să avem cursă directă spre Lisabona. O, ce veste MINUNATĂ!
Așa că m-am dus vineri pe la Aeroportul Otopeni ca să văd minunea cu ochii mei. Spiritul portughez era peste tot la “Plecări”, aveam chiar și un flash-mob pe muzică portugheză. Apoi, mi-am împlinit un vis. Visul. Am mers direct pe pistă, dar nu în goana aia clasică și nebună când sari din autobuz în avion de te ia vântul. Nu, frățică. Am avut onoarea să stau pe pistă o oră întreagă. Foarte tare senzația asta de onoare. Atât de aproape de toată forfota aia de avioane care vin și pleacă, te simți cel puțin Sophia Loren cu părul în vânt, dar coafura rezistă și tu ai filme cu tine în cap. După care s-a petrecut tradiționalul botez cu apă al cursei TAP și magaoaia aia de avionul vieții era la doar 5 metri de mine. Știu. Sunt o norocoasă 🙂 Invidiați-mă pe rând.
Așadar, TAP PORTUGALIA a revenit in Romania. Ce înseamnă asta:
1. Zburăm direct București-Lisabona, fără escală, cu una din cele mai puternice companii din lume.
2. Vor fi 5 zboruri pe săptămână spre Lisabona. Aeronavele Airbus, de tip A319 și A320, dedicate operării rutei, vor pleca de pe  Aeroportul Internațional Henri Coandă în zilele de luni, miercuri, joi, sâmbătă și duminică, la ora 7:00. În zilele de vineri, zborurile București - Lisabona au loc la ora 17:30.
3. Avem legături mai bune către Madeira și Azore (tot portugheze și ele)
Planurile sunt mari, pentru la anul portughezii și-au propus ca aceste zboruri să fie zilnice. Asta ca să nu mai am vreo scuză să nu ajung în țara vieții an de an.
Și ca să vă mai dau o extra bonus cado veste bună, până pe 17 iulie TAP oferă o reducere de 15% pentru toți cei care își cumpără bilete de avion. Vă las aici linkul de unde puteți să vă luați direct tichetele spre fericire:

no comments