Dar eu nu știam. Și n-aveam altceva, decât afurisitul ăla de e-mail. Respiram în două fusuri orare diferite. El, fugarul lumii, pleca mereu, își dădea demisia, își schimba chiria, săptămâni întregi nu mai dădea nici măcar un sms. Dar de fiecare dată când vorbeam spunea că strânge bani pentru noi. ”Nu fi dezamăgită că suntem departe unul de altul, e doar o distanță fizică, finită, adevarata distanță e cea spirituală, ce ține de conștiință. Și știi bine că doi oameni pot fi foarte aproape fizic dar atât de departe.”

Și-l credeam. Și-i scriam.

S-a întors, într-adevăr, după un an și jumătate. L-am așteptat la gară. Era noapte, era toamnă. Am stat pe-o bancă. Ce să faci altceva după un an jumate de așteptare? Te odihnești. Căci nici nu știai cât de obosit erai. Am vorbit două ore. N-am înţeles purtarea lui. Gesturi brutale, tăcere şi ochii lui cu lumină mică.

A doua zi, de dimineața, a fugit iar. A fugit, s-a urcat într-un tren și și-a lăsat telefonul acasă. A luat în brațe alt drum. Oh, atâtea drumuri, atâtea drumuri în viața lui, dar nici unul nu ducea spre mine. Nici părinții lui, nici sora lui nu știau încotro s-a dus, cât va sta și de ce a plecat. Nici nu se mirau, ei erau obișnuiți. Eu nu.

Mi-a trebuit încă o jumătate de an ca să mă vindec. Și știți când a sunat? După jumătatea asta de an. A venit pe strada mea, m-a strigat, mi-a căzut în genunchi, m-a implorat, a plâns. N-am scos niciun cuvânt. Era târziu. Târziu de suflet, nu de timp. Am închis ușa.

Veronica spunea că ea nu închide ușa. Dar eu am făcut-o. Și mi-am și mutat casa. Pentru că uneori, uneori după o așa poveste, strângi și pleci cu totul. „

 

sura foto: Pinterest.