Mi-e dor să nu-mi mai fie dor. De nimeni

15220194_10207678347622891_4698901528551400000_n

Mereu m-am priceput la doruri. Maestră am fost, maestră rămân. Dorul e un instrument de tortură pe care îl port în geantă de când mă ştiu.

Am avut pe vremuri un iubit pe care îl adoram pentru mintea lui briliantă. Era as la matematică (dacă eşti as la matematică, în faţa mea eşti zeu) şi grav bolnav de egoism. Practic, nu exista nimeni pe lumea asta în afară de el. Şi mai era ceva. Întârzia mereu. Cu orele, ceva de nedescris. Într-un final, l-am părăsit pentru unul mai puţin mintos, mult mai frumos şi care avea şi un pacheţel de empatie, plus că venea la timp la întâlniri.

“Creierul” a suferit foarte tare când l-am părăsit, ca orice creier care nu îşi pune nicio clipă problema că asta s-ar putea întâmpla. Eu, ca Fifi ce eram, nici nu i-am zis că îl las pentru altul. “Vreau să fiu liberă” i-am spus calmă şi rece, cu siguranţa femeii care ştie că o aşteaptă cineva după colţ. L-am lăsat să se ducă în depresie, cu gândul la miile de minute pe care le petreceam lipită de geamul de la bucătăria maică-mii în aşteptarea lui.

Peste câţiva ani, ne-am reîntâlnit întâmplător, în tren. Eu coboram, el urca. Şi pentru o clipă, a fost acolo o scânteie. Şi ne-am uitat unul la altul cu aceeași întrebare în cap: “de ce mama naibii ne-am despărţit?” Am făcut schimb de numere şi ne-am dat întâlnire peste o săptămână. În săptămâna aia, dorul şi-a făcut datoria. Îmi aminteam (evident) numai şi numai fazele mişto pe care le-am trăit împreună. Nici umbră de defect nu avea în memoria mea.

Şi vine ziua întâlnirii. Şi mă duc pregătită să îmi iau viaţa de la capăt cu el. Ajung şi îmi comand un capuccino cu spumă de lapte. Aștept. O oră şi jumătate. În primele minute de întârziere, mă gândeam că o să fac mişto de asta, dar după o oră jumătate, mi-am amintit brusc tot. Mi-am amintit cum stăteam cu orele cu ochii pe ceas, “de ce nu vii, de ce nu vii?” Și când să mă ridic să plec, apare el, alergând. Înainte să apuce să zică ceva, i-am pus palmă pe gură şi i-am zis simplu şi frumos, ca într-un film cu mega buget: “Mereu mi-a fost dor de tine până să vii”. Şi am plecat, mândră de replică şi de atitudine.

Anii au trecut şi am simțit de multe ori că fac aceeaşi greşeală. Greșeala dorului. Sunt unii oameni cu care răcesc relaţiile dintr-un motiv sau altul. Şi pac, într-o zi mă trăzneşte dorul şi îmi pierd timpul căutându-i. Şi când apar, îmi dau seama de ce nu i-am mai căutat. Dorul e brandul meu. 100% românesc. Cumpără cineva un brand? Îl dau și gratis, numai să mă scape cineva de el. Nimeni?

Tati, te iubesc din tot sufletul meu…

18401940_10209009679265350_7764473950254722440_o

– O să avem o fată, a spus el.
– Nu, o să avem un băiat şi o să îl cheme Rafael.
– Te înşeli, o să avem o fată şi o să o cheme Maria.

S-a luptat cu toată lumea înainte măcar ca ea să fi apărut pe lumea asta. A fost din prima clipă sensul lui. L-a schimbat pînă în ultima celulă. Între ei doi e o dragoste atât de mare încât simţi că o poţi atinge. Sunt identici. Mă rog, aproape identici. El e puțin mai înalt. Se supără la fel, râd la fel, dorm la fel. Tac la fel. Felul în care se uită unul la altul cu acea complicitate, ca în manualele de complicităţi, îmi pune un zâmbet mare pe faţă. Pentru că întotdeauna am crezut că relaţia tată-fiică are ceva ce bate orice. Da, mă iubeşte și pe mine cel mai mult. Da, ar sta cu mine non-stop. Dar el e o altă lume. Şi cînd sunt ei doi împreună, simt că nu mai e loc. În cel mai frumos fel posibil. Sunt femei care-s geloase pe taţii fetelor lor. Pe relaţia dintre ei. Doamne, ce prostie. Eu mă bucur că Maria are cu Popa acea legătură pe care o vezi în filme. Mă bucur că într-o lume razna ea a avut norocul să aibă un tată atât de asumat ca el.

18449521_10209009680225374_899977838527545983_o

Popa e un om low-profile. În cel mai adevărat sens al cuvântului. E poate cel mai discret om pe care l-am întâlnit în viaţa mea. Nu degeaba zice Bazavan că e fratele ei. Şi-a făcut Facebook de gura mea, dar el să îşi pună poze, de la muncă măcar…. a fost o luptă să îl conving. Sunt reguli de viaţă de la care nu se abate: nu îl interesează ce fac alţii, nu-şi pierde timpul în conversaţii inutile şi mai ales nu se trufeşte.

18402066_10209009680585383_2560136118629531540_o

Într-o seară de miercuri l-a anunţat fie-sa că face şedinţă foto. Surpriză de ziua lui, cică. “Cu ce mă îmbrac?” a întrebat el? “Nu ştiu, cu ceva, eu am 4 ţinute”, l-a anunţat ea râzând. Popa nu stă la poze, dar de data asta nu a scos niciun sunet. Pentru că ştia că pe ea asta o face fericită. N-a comentat nici când i-am spus că o să pun fotografiile pe blog. Cine îl cunoaşte, ştie că asta înseamnă abatere de la orice regulă.

18402254_10209009678145322_4909266602330404358_o

18422820_10209009678185323_5000806970156104142_o

18402276_10209009678225324_2590127316546629839_o

18359247_10209009679065345_139336823745102314_o

18402161_10209009680025369_6224894803277778872_o

18452308_1447475248606550_1561623167_o (1)
 

Şi ca articolul ăsta să fie complet, i-am pus Mariei nişte întrebări. Multe răspunsuri le ştiam. Dar unele….

Ce îţi place cel mai mult la el?
Că dintre toţi oamenii din lume are cea mai multă răbdare cu mine.

Care e cea mai frumoasă amintire pe care o ai cu tati?
Când am fost noi doi la Bran şi am făcut numai ce n-am vrut

Ce nu îţi place la el?
Mmmm (se codeşte să răspundă). Nu îmi place când mă ceartă.
Urmează o tăcere scurtă apoi spune repede:
Asta poate totuşi nu vrei să scriem. (Râdem amândouă)

Dacă ar fi să plecaţi amândoi undeva, unde te-ai duce cu el?
La mare
Hmmm, nu cred, că la mare că e alergic
Cu mine nu o să fie.
Ba da, Maria, e alergic la soare sigur, sigur
Bine, atunci să mergem la Paris

Ce crezi că se va întâmpla când o să vii acasă cu primul tău iubit?
Cred că o să se supere
De ce?
Că o să creadă că dacă petrec mai mult timp cu băiatul ăla decât cu el, el nu o să mai fie pe primul loc, dar o să îi explic că nu e aşa

Ce ai schimba la el în relaţia cu tine. Cum ai vrea să se poarte?
Nimic, el e perfect.
Dar la tine ai schimbă ceva?
Aş vrea să îl iubesc mai mult. De fapt, nu cred mami că pot mai mult. Îl iubesc din tot sufletul meu.

Vrei să terminăm aşa, cu declarația asta?
Da. Tati, te iubesc din tot sufletul meu.

18402981_10209009698585833_2882613035376402304_n

foto: Ovidiu Craiciu

Cum ne fură unii ideile chiar dacă suntem foarte deștepți

Am un radar personal care nu dă greş aproape niciodată. Nu mai dă. Greu îmi câştigă cineva încrederea, pentru că în primul rând trebuie să treacă de prima impresie, care e extrem de importantă. Puţini mai trec. Dacă vorbești cu mine, sunt exagerat de atentă la tot ce faci şi spui. Am luat prea multe ţepe de la “oameni”.

Ultima și cea mai mare a fost când am descoperit un băiat deştept, care promitea în televiziune. Uşor dezordonat şi super orgolios, ca mulţi dintre oamenii extrem de creativi. L-am învăţat tot ce ştiam, l-am apărat în faţa şefei mele (care voia să îl dea afară că e indisciplinat), le-am spus colegilor că sunt invidioşi când îmi spuneau că nu e tocmai băiat de caracter. Şi într-o zi am aflat că omul mă făcea în toate felurile pe la colţuri.

N-am mai vorbit vreo 10 ani. Între timp, el a învăţat multe şi e stea de televizor. Eu am învăţat iertarea. Nu suntem prieteni, dar dacă ne vedem pe stradă ne salutăm, schimbăm şi o vorbă. A fost poate cea mai gravă ţeapă emoţională pe care mi-am luat-o vreodată.

Acum nu-mi mai pun sufletul decât foarte, foarte greu. Poate d’asta am multe cunoştinţe şi câțiva prieteni. În lupta asta zilnică cu alergătura după bani şi frica de dealine-uri, oamenii se micşorează. Şmecheria a devenit sport de performanţă. Oamenii nu mai fură lucruri, fură idei. Nu mai auzi “mi-a furat portofelul”. Acum auzi doar “mi-a furat ideea. Băiii, mi-a furat ideea!” Oamenii copiază, fură de-a dreptul gânduri care nu sunt ale lor şi apoi le prezintă tabloid: “Exclusiv! Numai la mine!“

Şi șocurile cele mai mari le ai de la cei de la care te aştepţi cel mai puţin. De ce? Pentru că nu ai cum să îi vezi. În şmecheria lor devin mici. Atât de mici că nu ai cum să îi vezi nici cu sufletul, nici cu mintea. Sunt neobservabili. Şi aşa o să rămână.

Cum am ajuns producător tv. Genul programului: Reality.( ep.3 )

Primele zile.

Mă simţeam ca într-un film străin. Aterizată din radio, unde oricum mi se părea SF. Oamenii veniţi de la Bucureşti să deschidă staţia de la Braşov aveau siguranţa aia pe care o ai când stăpâneşti meseria. Mă uitam la ei ca la nişte zei. Eu trebuia doar să citesc ştirile.

Pe vremea aia, cititul se făcea direct în grupul de montaj. Nu existau cabine de voce. Citeai prima bucată din reportaj, apoi se lipea bucata de interviu, apoi iară voce, apoi iar bucată de interviu. M-am trezit într-o lume în care se vorbea un limbaj pe care nu îl stăpâneam deloc: „e albastră imaginea, nu a avut albul făcut la cameră”, „caută în plus, dă mai în minus”, sincron, sharf, dă DMC 300, Beta. Oare ce e aia Beta??? (erau casetele pe care montam pe vremea aia).

Mă uitam şi nu înţelegeam mare lucru. În plus, aveam o timiditate pe care mi-am învins-o greu. Mi-aduc aminte şi acum că mi se umezeau palmele înainte să întreb ceva. Acum pare inimaginabil, eu, cea mai volubilă din lume. Timiditatea rezistă şi acum, doar că o maschez mai bine. Echipa de la Bucureşti avea experienţa de la Tele 7 abc şi Canal 31, toţi ceilalţi eram la început. Toată lumea învăţa, aşa că nicio întrebare nu părea idioată.

Prima mea şefă era o femeie slabă şi blonduţă, cu nişte ochi care te îmbrăţişau cald când făceai bine sau îţi îngheţau inima în tine când greșeai grav. Super reporter. Mega creier. Gabriela Nema. Avea o energie greu de imaginat, o bunăvoinţă şi un entuziasm care ne-au făcut pe toți ceilalți să prindem aripi. Mi-a mâncat nervii mai târziu, așa cum şi eu i-am mâncat pe ai ei. Dar am învăţat de la ea că în meseria asta nu reușești niciodată dacă nu ai curiozitate şi dacă nu iubeşti oamenii. Şi am mai învăţat ceva. De fapt, mi-am dat seama în timp: cât de important e să îi înveţi pe cei care sunt la început.

Am o teorie. Dacă omul ăla care e la început e slab, tu ca profesionist îţi faci datoria şi încerci măcar să îl deştepţi. Dacă e bun şi promite, cu sau fără sprijinul tău, într-o zi o să ajungă departe. Aşa că nu strică să încerci să ajuţi pe oricine. Te vei mândri peste ani că ai pus umărul la formarea unui destin sau vei spune “măcar am încercat să scot ceva din el”.

N-am să uit niciodată acele zile. Acele luni în care veneam toţi la 8 dimineaţa şi plecam seara târziu. Nu voia nimeni să plece mai devreme și nu voiam să fiu nici eu mai fraieră. Trăiam cu senzaţia că dacă plec puţin, pierd mult. Aveam 18 ani şi nu ştiam ce e munca. Şi aveam să aflu că în televiziune se munceşte mult, foarte mult. Aveam 18 ani şi nu spusesem niciodată în viaţa mea o înjurătură. Şi aveam să aflu că în televiziune se înjură. Mult. Mult rău.

Eu nu mai vreau să mă mai cert pentru că nu mai ştiu cum

pexels-photo-89820

Am citit undeva că furia e un proces care durează fix 90 de secunde. Tot ce vine după este pentru că noi alegem să rămânem în starea aia oribilă.

Cearta e ceva la care mă pricepeam pe vremuri. Urlam isteric, ca în corul gaiţelor. Of, s-au dus anii tinereţii, Fifi.

Am crescut şi am învăţat că o tăcere biciuie mai tare ca un urlet. Şi că mai bine las nervii să se ducă undeva departe. În plus, am decis acum câţiva ani că eu nu mă mai cert decât cu oamenii care merită. Oamenii care contează pentru mine. Nu ăia care au dreptate mereu, nu ăia cărora nu le pasă de mine şi nici mie de ei.

Mă cert cu prietenii mei cu care ştiu că după o dispută o să ne luăm în braţe şi o să mergem mai departe. Am şi botezat mini scandalurile astea: „certuri de întărirea a cuplului”. Oricum sunt foarte rare şi astea. Dar sunt cu strigături. Mai scap şi eu, ce să zic…

Săptămâna trecută mă certăm cu un prieten, eu cu gura mare, surprinzător. El cu argumente, link-uri, citate celebre. Ne-am certat mult până când eu, la un moment dat, am obosit. Orice spuneam, el venea cu o replică bună. Cu un argument. Am zis STOP. Nu mă mai cert cu tine, e degeaba. Cum adică? Adică pînă la urmă mă învingi. De fiecare dată. Normal, a spus el. Am simţit că mă enervez iar. Cum adică mă, normal? Da, Fifi, tu nu ştii să te cerţi. În loc să îţi duci ţipetele pînă la capăt, te opreşti şi asculţi. Şi gata, în momentul ăla ai pierdut.

Şi mi-am dat seama că are dreptate. În cearta adevărată trebuie să duci ţipătul la rang de artă. Asta dacă vrei să câştigi. Dar pe mine m-a ajuns înţelepciunea. Uite, nu ţin să câştig. Şi de aia poate nu mai ştiu să mă cert. Și de aia poate nici nu mai vreau să mă cert. Cui îi plac amatorii?

Nu judeca. Nu mă judeca. Pentru liniștea ta

coperta judecata

Aproape niciodată nu îmi dau cu părerea despre situaţiile dramatice pe care nu le-am trăit. Niciodată nu judec deciziile altora în momente de criză.

“Da, sigur”, o să spui în timp ce îţi dai ochii peste cap. Da, chiar da. Am învăţat să nu mai judec.

Mi-a luat foarte mult să ajung în punctul ăsta, pentru că a judeca e la îndemână.

La un moment dat îmi era în reflex. Gura mea scotea vorbe urâte, creierul meu era tribunal suprem pentru ce fac alţii. Cum m-am lecuit? M-a lecuit viaţa. Mi-a dat palme grave. Am trăit relaţii imposibile, am dus certuri îngrozitoare pornite de mine fără vreo miză măreaţă, am rănit  oameni care nu meritau.

Sunt momente în care ajung să fac lucruri pe care aş fi jurat pe roşu că eu nu o să le fac niciodată. Şi atunci, cum să judec? Vindecarea a fost a naibii de grea, pentru că judecatul chiar e o dependenţă. E nişa supremă a bârfei. Da, am fost acolo, în situația în care ştiam tot despre toţi. Cine cu cine, de ce, vai ce oameni!

Când am simțit că nu mai vreau, am aplicat mai multe reguli. Mi-am repetat de N ori câteva lucruri:

Fifi, nu mai judeca!
Fifi, nu eşti tu în situaţia respectivă!
Fifi, cine eşti tu să judeci?
Fifi, adevărul lor nu e şi adevărul tău!

Și uite așa, am învăţat că viaţa nu e un film în alb negru, sunt mii şi mii de nuanţe de gri!

Ce-am câştigat? O linişte de nedescris pentru foarte mult timp. Şi sufletul meu e bine. Mult mai bine.

Nu judeca. Încearcă măcar o zi. Şi spune-mi după aia, nu-i așa că te simți mai bine?

Dr. Ada: Niciodată nu e prea devreme să duci copilul la dentist

Pe Dr. Ada am cunoscut-o în ziua în care am dus-o pe Maria mea la o evaluare. O mai văzuseră vreo 3 medici până atunci de-a lungul timpului și toți m-au asigurat că totul e în regulă.  Plecasem cu gândul de acasă să facem o simplă evaluare, convinsă fiind că dinții Mariei cei fără carii sunt perfecți. De fapt, copilul avea tartru.  La 8 ani!

Și uite așa m-am trezit punând întrebări și aflând răspunsuri de la un medic foarte stăpân pe ceea ce face. Mi-a plăcut Dr. Ada din prima clipă: mi-a dat soluții, nu m-a menajat și mi-a explicat într-un limbaj extrem de pe înțelesul meu ce am de făcut pentru ca Maria să aibă zâmbetul perfect.

Am plecat acasă lămurită și mă gândeam cât de mult înseamnă ca un doctor să îți inspire încredere. Și asta vine din ani mulți de învățătură și super experiență.

Ca să înțelegeți exact: Dr. Ada Epistatu este doctor în științe medicale, medic primar specialist în stomatologie, specialist în estetică dentară și facială, competență în implantologie.

Mi-am permis să o numesc frumos și simplu Dr. Ada și să îi pun întrebări ale căror răspunsuri le veți regăsi aici pe blog într-un serial.

17879946_1368334976587428_391414292409871298_o

Când aude de stomatolog, toată lumea are o teamă, deşi în 2017 tehnologia a avansat uimitor şi durerea a cam dispărut. Ce le spuneţi celor care încă se tem să meargă la stomatolog?

Tehnologiile ultramoderne şi tehnicile minim invazive fac din vizita la stomatolog o plăcere! Anestezia dentară se poate face acum cu substanţe şi dispozitive nedureroase, astfel încât chiar şi cele mai complexe proceduri devin uşor de suportat. Să nu mai spunem că pentru procedurile chirurgicale de lungă durată se pot face sedări, astfel încât pacientul nu simte nici durerea, nici trecerea timpului. Se va trezi relaxat şi odihnit,cu problemele rezolvate, eventual cu implanturi şi cu toţi dinții în gură!

Mulţi asociază frica cu durerea, alţii se tem de ce o fi în gura lor. Problema durerii este rezolvată, în rest, la ce să ne aşteptăm? Totul se va rezolva cu controalele din timp la dentist şi prevenirea instalării dezastrului! Un control te poate scuti de un tratament complicat şi costisitor!

Ce le spun celor care evită? Că dacă acum le este frică, mai târziu vor fi obligați! Nimănui nu îi face plăcere să stea fără dinţi, cu dureri sau cu proteze în pahar! Este mai uşor să previi decât să tratezi! Nimeni nu te angajează cu dinţi lipsă sau gură urat mirositoare, nu vei avea nici partenerul dorit şi aşa îţi va scădea şi încrederea în sine. Trebuie să recunoaştem că zâmbetul contează foarte mult în viaţă noastră relaţională şi afectivă!

17807646_1364259640328295_3919900981315783681_o

Se vorbeşte extrem de mult de igienă orală şi cu toate astea suntem pe locuri codaşe, noi ca naţie, la consumul de pastă dinţi şi la numărul de periuţe folosite anual. Haideţi să le explicăm oamenilor: de 3 ori pe zi? După fiecare masă? De câte ori ar trebui să ne spălăm pe dinţi?

După fiecare masă trebuiesc periaţi dinții! Şi nu numai periaţi! Aţă dentară, air flossul, adică duşul bucal, apă de gură, toate împreună înseamnă un periaj dentar corect. Gustările luate în locuri ce nu permit periaj ar trebui însoţite de o clătire a dinţilor şi folosirea gumei de mestecat pentru a nu rămâne alimentele lipicioase pe dinţi, alimente ce vor stimula placa bacteriană şi apariţiile cariilor. Un morcov crud consumat după masă, un măr verde ar putea înlătura alimentele lipicioase în cazul în care la o masă nu aveţi periuţă cu voi.

Câte periuţe ar trebui să schimbăm pe an?

La cel puţin 3 luni trebuie schimbată periuţă! Ea trebuie schimbată pentru că se uzează şi pentru că în ea se acumulează bacterii în timp. De asemenea, trebuie avut grijă de ea în toată această perioada! Să o ţinem uscată, să o spălăm şi să o clătim foarte bine după periaj, să o ţinem în baie într-un loc mai ferit, nu aproape de vasul de toaletă, să nu fie folosită şi de altcineva indiferent cât de apropiat ne este. Este bine să schimbăm periuţa dentară după o boală, gripă, viroză.

Periuţă electrică sau periuţă clasică? Şi dacă vorbim despre copii de la ce vârste pot ei uitiliza periuţă electrică?

Sunt păreri controversate despre acest subiect. Dar totuşi, studiile arată că periuţa electrică este mai eficientă decât cea manuală. Asta şi pentru că mulţi fie sunt foarte obosiţi şi nu mai au chef să se spele corect cu periuţa manuală şi atunci cea electrică vine în ajutorul acestora, fie nu ştiu să se perieze corect. Acum, dacă timpul de periaj este foarte mic sau nu aplicăm periuţă pe toţi dinții şi pe toate suprafatele lor degeaba folosim periuţă electrică.

În ajutorul nostru şi al periajului corect vin acum periuţele dentare ultrasonice ce au un efect de spălare şi curăţare mărit datorită combinaţiilor de mişcare de înaltă frecvenţă şi amplitudine pe care o au. Sunt periuţe uşor de utilizat şi îndepărtează petele date de ceai, cafea, tutun, într-o perioadă de 2 săptămâni, având program de curăţare şi albire.

La copiii foarte mici există reguli de igienă pe care părinţii trebuie să le ştie. Până în momentul apariţiei dinţilor de lapte, părinţii trebuie să cureţe gingiile şi mucoasa bucală cu degetul învelit într-un tifon, asigurând masajul şi curăţarea gingiilor.. Există şi periuţe speciale numite periuţe gingivale care sunt dintr-un silicon moale şi au formă de degetar. În momentul apariţiei dinţilor de lapte bebeluşul este prea mic, părinţii vor peria ei dinții apăruţi.. După vârsta de un an, părinţii trebuie să-şi înveţe copiii să folosească periuţa. La început, procesul va fi sub formă de joacă, dar având grijă să completeze sau să ajute igienizarea. Mai târziu, până când copiii vor deveni conştienţi de importanța dinţilor curaţi, părinţii trebuie să se asigure şi să controleze constant nivelul de curăţenie al dinţilor.
Periuţa electrică la copiii poate fi folosită după 3 ani, mai ales că firmele producătoare au scos periuţe speciale pentru copii.

17505193_1353863691367890_5363910446452276399_o

Care este vârstă la care un copil trebuie să ajungă la dentist întâia dată?

Păreri şi păreri. Într-adevăr, copilul trebuie urmărit din momentul apariţiei dinţilor de lapte. Primii apar între 5-8 luni. Acum, ca să vii cu copilul la stomatolog la vârstele astea mi se pare un pic cam exagerat. Părinţii trebuie să fie informaţi de stomatologul lor cum să supravegheze dinții în această perioadă. De asemenea, pot fi informaţi cum pot să participe la sănătatea lor prin periaj şi nutriţie. Este mult mai uşor pentru un părinte să se uite în gura unui bebeluş şi să observe dacă apar pete închise pe dinţişorii lor. Unii spun că este dificil pentru stomatolog să vadă un copil de până în 2 ani. Nu cred că este aşa de dificil, dar mi se pare că este mult mai dificil să te deplasezi cu un bebe mic, să stai să se trezească sau să aştepţi să recunoască doctorul şi să-i zâmbească. Până la 1,5 ani, dacă sunt probleme grave de dezvoltare maxilară oricum vor fi observate de medicul pediatru sau de cei ce se ocupă de naştere. Plecând de la ideea că sunt sănătoşi copiii noştri la naştere, recomand ca până la 1,5 luni părinţii să ceară sfaturi şi să înveţe să se ocupe de curăţenia dinţilor copilului lor, iar după această vârstă pot să înceapă să vină la stomatolog. Dar, până la 4 ani vizitele vor fi mai mult de împrietenire a copilului cu stomatologul şi de verificare a igienei copilului (fie vorba între noi mai mult de verificare a părinţilor dacă se ocupă de igienă copilului). De asemenea, i se pot aplica lacuri fluorurate copilului, care să crească rezistenţă suprafeţei dinţişorilor la carie. Dar ce recomand,chiar insist, este ca în jurul vârstei de 5-6 ani copilul să fie văzut de medicul ortodont pentru a putea preveni sau rezolva mult mai uşor afecţiunile ce pot apărea de dezvoltare dento-maxilară.

Sunt părinţi care sunt foarte fericiţi şi se laudă: uite copilul meu nu are nicio carie. Dar cum este cazul meu, a făcut tartru la 8 ani. De ce?

Principala cauza este igienă dentară! Copilul nu trebuie doar învăţat să se spele pe dinţi, ci şi urmărit dacă se spală corect. Trebuie să îi dăm o parte din timpul nostru pentru a supraveghea, controla şi eventual ajuta şi completa igiena copilului. Auzim foarte des afirmaţii precum: copilul se spală foarte des pe dinţi, dar are probleme. Are probleme fie pentru că nu se spală corect pe dinţi, fie pentru că pot există şi alte cauze, cum ar fi saliva vâscoasă, PH-ul salivar, ce ţin de alimentaţia posibil incorectă a copilului. Dulciurile, băuturile carbogazoase, gustările dintre mese fără spălatul dinţilor ulterior, biscuiţii, pufuleţii şi alte alimente lipicioase duc la acumulare de tartru. De asemenea, biberoanele cu cereale seara înainte de culcare au acelaşi efect, tartru şi carii. Mulţi copii sunt adormiţi cu aceste biberoane, iar cerealele dulci stau toată noaptea lipite pe dinţi. Deşi aceste lucruri par să fie ştiute de foartă multă lume, după mine, frecvenţa cariilor la copiii între 3-7 ani a crescut foarte mult. De asemenea, lipsa hidratării suficiente a copilului duce la apariţia tartrului, deoarece saliva devine vâscoasă. În loc de sucurile carbogazoase daţi copiilor apă! Şi după sucurile de fructe naturale, pe care este bine să le preparaţi în casă, daţi copilului să bea apă sau să-şi clătească gura. Şi fructele au zahăr ce poate rămâne pe dinţi!

Cum să facem un copil care nu vrea să se spele pe dinţi să o facă, totuşi, cum creăm acest obicei?

Puterea exemplului trebuie să existe din momentul învăţării copilului să se spele pe dinţi. Acele 2-3 minute petrecute în baie, în care şi el şi noi ne spălăm pe dinţi, trebuie transformate în momente funny, într-un joc. Foarte important este ca aceste momente de dimineaţa şi seara să se transforme într-o rutină. Poate că mă repet şi insist, dar părinţii trebuie să acorde timp din viaţa lor pentru acest proces. După 4-5 ani putem lasă copilul să se spele singur, dar cu controlul obligatoriu al lor după spălare.

Un rol important în deprinderea acestui obicei este alegerea periuţei şi pastei de dinţi. Sunt periuţe şi paste de dinţi recomandate pentru fiecare vârstă. A nu se folosi pasta de dinţi pe care o folosesc adulţii. Periuţele sunt pe măsură vârstei şi pot fi accesorizate astfel încât să fie pe placul copilului. De reţinut ar fi faptul că primele dăţi când învăţăm copilul ar fi bine să nu folosim pastă de dinţi, ci doar periuţă pentru a se obişnui cu ea.

Dacă sunt respectate toate acestea, puţin probabil că micuţul să nu vrea să se spele pe dinţi. Dar totuşi, dacă năzdrăvanul opune rezistenţă, începeţi cu recompensele. Mai ieftin ar fi să-i daţi steluţe sau buline pentru fiecare spălat. Oricum, asta depinde de fiecare, dar nu vă sfătuiesc să dați recompense materiale că s-ar putea să daţi faliment, ţinând cont că trebuiesc multe şedinţe până devine obişnuinţă! O soluţie ar fi să-i recompensaţi dacă stomatologul nu găseşte nici o carie. 

Se tot vorbeşte despre sigilările dinţilor. Ce sunt ele şi de la ce vârstă le recomandaţi?

Sigilarea dentară ajută la protejarea măselelor de lapte şi a celor definitive de caria dentară. Molarii, atât cei de lapte cât şi cei definitivi, au pe suprafeţele lor nişte şanţuri în care curăţarea este mai deficitară şi sunt condiţii favorizante pentru apariţia cariei dentare. Sigilarea se face cu materiale compozite care se aplică în aceste şanţuri şi se fotopolimerizeaza (se întăresc cu lampa cu lumina). Nu implică nici un fel de traumă care să sperie sau să doară. Acum, aceste materiale pot fi şi colorate în roz, verde, albastru şi sunt mult mai atractive pt copiii cu dinţişori de lapte. De asemenea, colorarea devine şi un indicator pentru noi şi chiar pentru părinţi. Când pe suprafeţele molarilor nu se mai
vede culoarea compozitului înseamnă că s-a pierdut sigilarea şi trebuie venit cu copilul la stomatolog.

Dar aparatele dentare. Există o vârstă minimă? Trebuie să aşteptăm să apară toţi dinții definitiv?

Aparatul are rolul de a corecta poziţiile anormale ale dinţilor, dinţi inghesuiți, probleme de muşcătură şi probleme de dezvoltare ale maxilarelor. Prin urmare, vârsta minimă de la care poate fi pornit un tratament ortodontic depinde de gravitatea problemelor întâlnite. Este bine ca primul control ortodontic să fie pe la 5 ani, deoarece la această vârstă oasele maxilare au o dezvoltare importantă şi ea trebuie urmărită să se facă corect. Medicul ortodont va verifica spaţierea fiziologică, adică dacă au apărut spaţii dintre dinții din faţă, ceea ce înseamnă că maxilarele vor fi pregătite să primească dinții definitivi ce încep să erupă, iasă, de la 6 ani. În jurul acestei vârste medicul ortodont poate să intervină din timp dacă există vreo problemă de dezvoltare a maxilarelor. Mulţi copii la această vârstă au tot felul de obiceiuri vicioase cum ar fi suptul degetelor, respiraţie pe gură (şi nu pe nas cum e normal), ţin limba mult între dintîi din faţă sau țin tot felul de obiecte între dinţi. Aceste obiceiuri favorizează foarte mult apariţia de poziţii anormale ale dinţilor şi dezvoltare incorectă a oaselor maxilare. De aceea, descoperirea lor din timp este necesară pentru a putea prin exerciţii să le înlăturăm şi prin aparat dentar să corectăm problemele pe care le-au creat.

Părinţii se gândesc sau aşteaptă, de altfel greşit, apariţia totală a dinţilor definitivi, lucru ce se întâmplă pe la 12-13 ani. Peste această vârstă creşterea oaselor maxilare este limitată, scade numărul variantelor de tratament şi se prelungeşte tratamentul!

De aceea recomandăm să aduceți copilul la un control ortodontic între 5-6 ani, pentru a depista din timp şi rezolva cât mai uşor eventualele probleme existente.

Mulţi sunt îngroziţi şi evită să vină cu copilul de la această vârstă, de frica acelor aparate incomode, mari, pe care le-au purtat sau le-au văzut ei în copilărie. Astăzi lucrurile s-au schimbat foarte mult. Aparatele pentru copii au devenit o modă, sunt cool, pot fi personalizate în funcţie de preferinţă, au dimensiuni mai mici şi se pot mândri cu ele.

Viata cu totul altfel. În liniște. Pe uliță

linistea

Mâncare în frigider, benzină în rezervor, jobul mult visat la care alții nici nu îndrăznesc să se gândească, înghețată Nirvana, bere Heineken, vin de Porto, haine, pantofi de catalog, vacanțe. Pot să mă urc în mașină și să fug oriunde în România sau chiar în avion, capitalele europene sunt toate aproape. Cunoștințe multe, colegi mișto, prieteni puțini, dar buni. Sănătate. Familie. Emoții multe și pozitive. Le am pe toate. Încerc zi de zi să fac tot ce îmi trece prin minte și reușesc să fac aproape totul, e drept, într-o viteză de nedescris.

Dar.

Sunt zile întregi în care îmi imaginez viața mea cu totul altfel. Undeva, departe de toată agitația. Într-o casă dintr-un sat de munte. Aud doar vântul și babele cum se ceartă pe uliță. Și iarna și vara. Dorm și citesc, iar dorm, iar citesc. Știu oameni care au făcut asta și unii trăiesc așa și acum, alții n-au rezistat și s-au întors la stresul din marele oraș.

Și mă întreb:

Oare de ce construim și construim și când ajungem sus ne dăm seama că vrem mai mult și mai mult sau altceva? Cu totul altceva. Știe cineva? Oricine?

Români, hai să fugim în România! Acum!

Sunt Fifi, o fată simplă. Mi se mai spune și Șefa la Plecări Internaționale. Da, cine nu mă cunoaste ar putea crede ca nu îmi iubesc țărișoara. Total greșit. Cine mai zice așa, îl spintec. Sau nu. Am colindat și prin România și am găsit locuri frumoase despre care am tot scris. Mi-a plăcut cel mai mult la Hadar Chalet, da’ mi-a mai plăcut și la Inspire View în Bran sau la Atra Doftana. Mi-au rămas la inimioară și Vila Monitori din Sinaia și Vilele Lucia, tot din Sinaia. Locații mișto, cu proprietari deștepți care știu să te facă să te simți oaspetule anului oricând te-ai duce.

O parte din alegerile mele de top le-am găsit și pe acuș lansata platformă  localescapes.ro. Super ideea celor de la Vola. Oamenii s-au gândit să promoveze fix turismul românesc. Punct ochit, punct lovit. Am intrat pe site și am găsit Spa-uri de care nu avem habar și niște pensiuni care arată bestial. Ca să nu mai zic că m-au și deșteptat: undeva pe lângă Cluj se fac zboruri cu balonul cald. Fifi în balon. Now, that’s a story.

Ideea de la care pornește echipa Vola e relativ simplă: oamenii stresați (fără discriminare aș spune bucureștenii corporatiști) îsi doresc 2-3 zile departe de marele oraș.

escape 2

Și uite așa, a apărut site-ul vieții. Al vieții mele cel puțin. Intrați de vă rezervați. Luați. Luați.

ecsape 5

ecsape 4

escape 3

ecsape 5

Cum am ajuns producător TV. Genul programului: Reality. ( ep.2 )

Drumul meu spre televiziune a început cu radioul

V-am zis data trecută că în clasa a 10-a m-am hotărât să mă fac producător.

După ce mi-am fixat mini-obiectivul ăsta, mai aveam doar un liceu de terminat, liceu pe care l-am terminat cum am putut și eu, cu brio. O dădeam înainte cu ziaristica, da’ mama era speriată de bombe, nu voia să audă neam de cariera mea de ziaristă. I se părea cea mai proastă idee, ever. Mi-a zis să uit de jurnalism și de mutat în orașul sufletelor pierdute, la București.

Așa că mă gândeam cu căpuțul meu: unde aș putea să dau, să fie cu împăcăciune și nu cu dureri și suspine? Bing. La ASE, că e la modă și se alină și biata mea măicuță cu ideea că mă vede șefa la economii și consemnațiuni. Cu matematica nu aveam grețuri, iar la economie se știa că sunt un talent, din moment ce am luat Bac-ul cu 10 la materia vieții. Am dat examen oral (fără glume proaste, vă implor) cu un profesor căruia îi spuneam Sini. De la Sinistru. Cu 10 la Bac, am avut o vară de vis, n-am mai atins lecțiile despre piață, dobândă și profit. La admitere m-am relaxat, am luat un 9.85 la matematică și un mare 4.39 la economie. Singura din clasă care n-a intrat la facultate.. și mă mai și chemam elevă la Șaguna. Mi-am făcut de rușine familia, liceul, orașul și o parte din județ. Șoc, șoc, triplu șoc!

Fiind o fire mai pleziristă, am depășit relativ ușor șocul, am zis asta e, stau acasă un an și dau iar, n-o fi moarte de om. Paranteză. În anul ăla cât am stat acasă am citit tot ce nu citisem, plus încă ceva. Revin. Și cum citeam eu așa, aud că se dă concurs la radio pentru post de colaborator. Și a început să-mi clipocească o luminiță în cap: radio, radio, radio…televizor! Am câștigat postul corect și cinstit, mințind în scrisoarea de intenție că visul meu e să lucrez la radio, să ajung mare șefă, în special la radio Brasov, dacă s-ar putea.

A fost o experiență plină de emoție. Până la lacrimi și muci. Habar nu aveam de nimic, nu exista internet, nu mă priceam de niciun fel la muzică, așa că DJ nu am reușit să ajung, deși mi se părea cool. După momentul meu de glorie când am încercat să bag căștile în priză (da, de unde credeați că îmi vine porecla Fifi?), Marius Dobre a decis: “tu, fetiță, n-o să fii niciodată om de radio, esti praf.” Și probabil eram.

Mi-au dat totuși o emisiune, că eram gratis (adică nu ceream bani) și uite așa m-am trezit cu ditamai emisiunea, o dată pe săptămâna. Îi zicea “Hobby” și era din interviuri cu oameni care vorbeau despre pasiunile lor. Eram fericită, lucram la radio. A fost frumos, da’ ca orice lucru frumos, a durat puțin. Se făceau restructurări și pe principiul ultimul venit, primul servit, m-au dat afară, că cică nu aveam voce. O idioțenie. Voce aveam, doar ca eram prea mica și nici nu eram vreun talent radiofonic. În plus, eram a nimănui.

Ăsta de abia a fost șocul vieții mele. Am suferit enorm, am plâns zile întregi, au curs tone de valuri sărate. Era prima nedreptate din traseu. Dar aici s-a aplicat prima oară zicala cu un șut în fund e un pas înainte. Directorul radioului de pe atunci, scriitorul Doru Munteanu, a făcut un mare gest, un gest care deși nu știam pe-atunci, mi-a schimbat viața. M-a recomandat ca voce unei televiziuni.

Era o televizune care tocmai se înființa, oamenii căutau disperați o voce și nu găseau nimic care să le placă. Am dat o probă, au fost fascinați și m-au angajat pe loc. Pe mine, vocea prea slabă pentru radio. Mă rog. M-au angajat pe un salariu indecent pentru vremurile alea. Câștigam de 10 ori mai mult ca la radio și mult, mult mai mult decât ai mei împreună. I-am spus doar tatei grozăvia, mama a aflat mai tarziu. Echipa se construia și se auzea că va fi cea mai mare televiziune din Romania, iar noi o să fim o stație locală super importantă. Toate astea se întâmplau undeva prin mezozoic, iulie 1995. Iar televiziunea se numea PRO TV. Drăguț nume.

Ține minte trei cuvinte: Nemulţumitului i se ia darul

17191173_10208515787638368_6625204320661278118_n

Că lumea se plânge, pentru mine nu mai e vreo știre. Majoritatea oamenilor cu care intru în contact se plâng. De la micuțisme, la chestii mari. Gândirea aia pozitivă, pe care o tot propovăduiesc ăștia pe Facebook, nu prea ajunge în viața reală. Și jur că altfel înțeleg problemele reale, boli, necazuri, suferințe, despărțiri, dar sunt trei, de fapt patru drame pe care…

 Drama bogaților plictisiți

Se observă cu ochiul liber la semafor. Cu cât masina e mai mare, cu atât fața e mai plictisită. Cu cât restaurantul e mai scump, cu atât mesenii par mai blazați. De la bona filipineză care a rătăcit un cercel, la manichiurista idioată care a uitat combinațiile de ojă, până la “pfff, nu știu unde să mai mergem în vacanță, că am văzut toată lumea și am vrea să mergem undeva, să fie ceva simplu, minimalist, poate chiar rustic, dar parcă nu ne-am amesteca cu pământenii”. Și dacă plictiseala asta nu ar veni însoțită de o tristețe care duce direct într-o dramă în ușile psihologilor, poate nimeni nu ar sesiza penibilul situației. Ironia sorții: și bogații plâng. Destul de des.

Drama oamenilor care muncesc prea mult

Cunosc nișa asta mult prea bine, am fost regina lor niște ani, așa că stiu ce spun, cuvânt cu cuvânt. 12-14-16 ore. “Nu mai pot, vai, ce obosită sunt, trece viața pe lângă mine. Îmi vine să plâng de oboseală. O să mor”. “Dar de ce nu te oprești?” “Cum să mă opresc? Nu,nu, stau aici în bula terminaților și a frustraților care se uită cu năsucul lipit de geam la oamenii care se plimbă prin parc ziua în amiaza mare”. Degeaba îmi tot zicea tata: măi fetiță, dacă munca era bună, o luau boierii de mult…

Drama femeilor frumoase

Am avut o “situație” zilele trecute cu o colegă care trebuia să meargă la o filmare cu un personaj celebru. Celebru agățător de femei frumoase. Colega, cea mai frumoasă din România: “Of, o să se dea la mine, a mai făcut-o!” (ea fiind genul ăla care când intră într-o încăpere, femei si bărbați se holbează la fața ei de zână). “Draga mea, te-ai uitat în oglindă cum arăți?” “Da.” “Și ești conștientă că ești extrem de frumoasă?” Asta este viața, trebuie să te obișnuiești că toți vor să te ia acasă ca să faceți lucruri tinerești și rușinoase împreună. Femeile frumoase mereu se vor plânge că bărbații le vor pentru că sunt frumoase, iar ele s-ar vrea iubite pentru suflet sau, și mai grav, pentru creier. Așa cum alea cu creier or să vrea să fie și ele prințesele din castel care dorm pe patul plin cu petale de trandafiri. Măcar din când în când. Nu se poate.

Drama oamenilor care fac sex toata noaptea

E ceva cumplit. A doua zi e o jale de nedescris. “Vai, sunt praf, vai, am făcut sex toată noaptea, o să mor.” Am o veste proastă și una bună. Vestea bună e că nu se moare din osteneala sexului, vestea proastă e că nu trece. Adică nu faci sex și gata, ți-a trecut dorința. Nu e ca și cum ai lua o pastilă. Faci, mai vrei și tot asa. Și să ai nerușinarea să te plângi și să faci o dramă din asta… cred cumva că drama asta atrage cele mai multe blesteme față de toate celelalte false drame de mai sus.

Și acum o să vină Bazavan și o să spună: “ Auzi fetiță, de ce ai scris asta? Ce le rămâne oamenilor după articolul ăsta, cu ce pleacă ei de la tine din blog?” Uite așa, ca să râdă, că poate se recunosc și de mâine lumea va fi mai calmă și din ce în ce mai puțin oameni se vor plânge de plictiseala bogăției, de prea multa muncă, de prea frumusețe sau de sex în exces. D’aia.

La mulți ani, TATA! Ești cel mai iubit dintre pământeni

12003300_10204988325934030_4994229809531563414_n

Pentru că te-ai pus mereu în mintea mea, pentu că în clasa întâi făceai beţigaşele alea idioate în locul meu şi uite aşa luam mereu 10 la caligrafie, pentru că eşti bolnav cu călătoriile şi mi-ai dat şi mie boala asta cea mai frumoasă din lume, pentru că nu poţi să stai locul o clipă, pentru că ai un umor pe care mi l-ai predat de când  aveam 3 ani, pentru că faci cel mai bun ceai de sunătoare din lume , pentru că insişti să mănânc şi să nu umblu cu mijlocul gol, să fiu mai calmă şi să nu mai umblu desculță pe gresie, pentru că te superi greu dar îţi trece repede, pentru că m-ai lăsat mereu să dorm cât vreau, pentru că m-ai dus foarte devreme în viaţă la bibliotecă şi mi-ai ales prima carte, pentru că ai fost primul bărbat care mi-ai adus micul dejun la pat, pentru că eşti cel mai bun profesor pe care l-am avut vreodată, pentru că o adori pe mama şi eşti cel mai tare partener de joacă al Mariei, pentru mine tu eşti cel mai iubit pământeni.

La mulţi ani, tată! Te iubesc!

11075020_10203852932629907_6291028745398491473_n

Frumoasa și bestia. Cele mai tari replici

Cu fii-mea la “Frumoasa și Bestia”, scene și replici de la copiii care ne înconjurau.

640_in-cinemas-now-richbanner_8a1eebc5_2017_03_19_15_36_15
“Poate cineva sa iubeasca o bestie?”
– Da, eu! (o fetiță țipând tare din sală)
****
 Cand prostul satului insista pe langa Belle:
– Dacă nu mai insistă și o să fie nepăsător, Belle o să îl iubească
****
“Ce carte groasă ai, Belle, ai citit-o?”
“Nu, dar am citit alta. Vrei sa luăm cina?”
O fetiță din sală: NUU! Ești frumos, dar ești foarte prost!
****
Când tatăl Frumoasei lucra la un ceas în atelierul lui:
–  Cum sa lucreze la lumina aia atat de slaba?
– O să își strice ochii!
– (Soră sa) La cât a costat filmul ăsta, puteau să mai pună un bec.
****
– Crezi ca îl iubește?
– Da, dar încă nu își dă seama.
****
Când ceasul și candelabrul vorbesc între ele, gemenele de lângă mine speriate:
– Ce bine că nu avem mobila veche. Cum ar fi să vorbească ceasul de la noi din cameră?
– Mi-ar fi foarte frică!
– Bine că mi-am luat perna să o strâng în brațe!
****
– Nu o să mai calc în viața mea într-un castel!
– De ce?
– Nu vezi ce praf și ce mizerie?
***
” Gata, acum îl iubește că a dus-o la bibliotecă!
 ****
– Nu ți se pare că e prea mică pe lângă Bestie?
– Nu, pentru că o să o ia în brațe și o să valseze până îi dă inelul și după aia gata.
****
– Dacă o să mergem la engleză și la dansuri o să jucăm și noi în filme din astea.
****
– Ce bine că nu trăim în trecut să ne oblige să purtăm peruci.
***
La final dupa ce s-a aprins lumina o intreb pe Maria:
– Ce ți-a plăcut cel mai mult?
– Că în orice bestie se ascunde un prinț!
– Nu cred că e chiar asa, Maria…
– Da, mami. Sunt unii care noi credem că sunt prinți și e invers, sunt de fapt bestii…

Mi-a ieșit negrul din cap. Greu, dar mi-a ieșit

De la 18 ani sunt albă în cap. La propriu. Genul intelectual. L-am moștenit pe tata care și el e alb de fecior. Ne chema Corbu pe amândoi. Ironia sorții. Eu, spre deosebire de taică-meu, intelectual rasat, am avut ceva de pitzi mereu, așa că am descoperit rapid vopseaua de păr.

Am fost roșu semafor pentru prima dată. Și pentru ultima, pentru că madam coafeza mi-a pus un colorant pe păr și seara, la petrecere, gâtul meu s-a făcut roșu. Și gata, am trecut la negru. De 24 de ani negru, mereu. Mi se părea mie că nu există altă variantă decât negru. Nu a existat coafeză de cartier sau stilist cu studii la Londra să mă vadă și să nu zică: “nu vrei să încerci altă culoare?” Nu. Invariabil nu. “Păcat.” Lăsați că știu eu mai bine.

Până într-o zi, când am zis că aș vrea totuși altceva. Acum vreo 8 ani. Dar de la vorbă la decolorant e cale lungă, surioarelor. M-am uitat de nenumărate ori la minunata superbă de ciocolată de pe vopseluri, dar m-am oprit mereu la ciocolata aia Milka de pe raft. Negrul a rezistat în capul meu.

Până într-o zi când m-am dus la Jovsky la studio să o iau pe Retegan și m-am întâlnit cu vrăjitorul părului, m-am uitat la el (culmea, culmea, nu a zis “hai să îți fac ceva la păr”) și am zis că aș vrea să imi schimbe culoarea. El: “Da, Fifi, ciocolată.” Da, frate, ciocolată! Am anunțat anturajul, am făcut programarea, am trecut peste miștourile aferente (“vaivai și dacă nu o să îți placă, da’ de ce nu te faci blondă, să se pupe cu numele, auzi da’ să nu mă suni pe mine plângând dacă nu o îți iasă”) și m-am dus la studioul vieții.

Procedura a durat cu tot cu tuns și coafat vreo 4 ore. Să scoți un negru după 24 de ani e complicat. Mai ceva ca noaptea minții. În faza intermediară arătam fix ca tanti Fifi de la Piața Cosbuc, șefa de la gladiole. Dar mie mi-a plăcut chiar și-asa. Cred că am ajuns la varsta la care îmi dau seama că frumusețea vine din interior, așa că, de ce nu blond portocaliu de tejghea? Acea nuanță de Câmpulung, vorba lu’ Retegan.

17311426_10208546645129786_121866585_o

La final, m-am uitat în oglindă. Da, era ceva ce am visat toată viața. Acea culoare dulce-amară. Tone de Milka în capul meu. Superb. Nu-mi pare rău că am așteptat atât. Nu întâlnisem omul potrivit. M-am dat pe mâna lui Adrian Perjovski cu atâta încredere, mi-a plăcut atât de tare energia lui… cred că și dacă mă făcea roz nu mi-ar fi displăcut.

FullSizeRender

Sunt Fifi. Fifi-ciocolată.

Fifi la hotel. Dureri în cot și apă caldă

Povestire adevărată, la un hotel de fiţe din România
pexels-photo-29992 (1)
Hotel. Am adormit, m-am trezit, iar am adormit. La 6 m-am trezit cuțite frățieur, mâna înțepenită și am mai luat un Advil Forte. Restul mi-a fost frică să le mai iau, ca sa nu fie prea multe și să cedeze el Ficato. Mi-am revenit relativ rapid. La 7 fără 10 fix m-a părăsit Retegan, a coborat la masă și am ațipit.
Bai, și la 7 și-un minut începe un ciocănit din ăla tare în ușă. Am ignorat. Nimic, insista. În ușă, mare femeie de serviciu cu hainele lu’ Retegan aduse de la spălătorie:
„La cat eliberați camera?”
„Poftim?”
„Ca să știm la cât putem să facem curățenie!”
Zic: „nu știu, la cât pot maxim, maxim, să o eliberez?”
„La 12.”
„Atunci la 12.”
Am închis și m-am băgat în pat, ca să mă chinui să adorm. Și ele, doamnele, că era echipaj complet, una la camera din stânga, una la aia din dreapta, au început să dea cu aspiratorul și să trântească diverse chestii. Foarte prost antifonat. Practic stai în cameră cu tot hotelul. Și am ieșit pe hol și le am scos pe rând aspiratoarele din priză. Pac, pac. După care am făcut o criză de nervi la propriu. M-am dus la recepție „decât” în pijama și i-am zis ăleia:
„Bunicu’ si tăticu’ lu’ hotelu’ vostru cred că se zvârcolesc.”
„Doamnă, păi nu va suparati, nu și-au dat seama.”
„Doamnă, păi ba și-au dat seama, că mă trezise colega înainte.”
Și-au cerut scuze. Băi! Mi se pare SF ca la 7 dimineața să dai cu aspiratorul într-un hotel de fițe, de-ăla de nu poți nici să mergi cu liftul dacă nu ai cartele și nu poți să cobori tu la ce etaj ai chef, dacă stai la 3 nu poți să te duci la 4. Mi se pare aiurea, când eu dorm atât de puțin și sunt ruptă de somn și de durere, să mă trezească niște femei de serviciu, cu toată dragostea și considerația pentru ele și pentru aportul lor adus societății.
După vreo două ore cobor la bar să mă întâlnesc cu Bob. Unicul. Întârzie, aşa că cer o apă plată caldă. Și-a adus ospătăriţa apă caldă frate, caldă, caldăăăăă, as puteam să fac duș cu ea. Asta înseamnă servicii de calitate: noi nu gândim, executăm. În fine. N-o să le fac reclamă. Nici nu vă las să ghiciți despre cine e vorba. Vă zic doar atât: să nu mergeți la pomul lăudat cu sacoșa goală. Luați un sandviș la voi, că e posibil să vă fie fomică.
Vă pupă Fifi. Adică eu.

Ficatul fin cu foie gras se ţine. Răsfăţul de vineri

 

17155897_10208506308121386_3725638843287151482_n

În calitate de Fifi, primesc tot felul de cadouri, după sufletul și înfățișarea omului, care cum îl lasă inima îmi mai trimite una alta.

Ieri să fi fost pe la un noonish când mi-a aterizat pe birou și mai târziu în frigider o cutiuță care arăta foarte suspect. Suspect de bine. Ambalaj prețios, grafică cu fir de aur, am zis inel de logodnă n-are cum să fie, că-s măritată, da’ sigur e ceva de bine.

Și “ierea”. Căci înăuntru mi s-a arătat un ditamai foie gras-ul sau cum ar zice un poporean, pateul. Nu sunt genul care să suspin după brand-uri, mărci, prețuri și impresii. În schimb mă impresionează calitatea. Eram deja topită de la ambalaj. Putea să fie și gol înăuntru, tot îi dădeam notă de trecere. Nu era gol, evident, în cutia magică era un ficat făcut pastă, frecat cu ceva minunății de mă dor măselele de poftă doar la amintirea gustului. Îmi sare saliva din măsele ca soldatul român la Mărășești în baioneta turcilor, cu pieptul dezgolit.

17270531_10208506347082360_2089444423_n

 

Mă scuzați, m-a luat puțin valul. Revenind la materialul didactic, așa ceva nu se mănâncă pe burta goală. Nu se mănâncă de foame. Nu se mănâncă după ciorbă. Știu, sunt foarte mulți “nu se mănâncă”.

Da, dar e foarte important să îi acordați atenția specială pe care o merită. Eu am uns puțin pe niște pâine prăjită și am luat cu o gură de demi-sec, că e vineri și e dezlegare. Iartă-mă, Doamne.

Concluzionez.

Să trăiască și domnii de la Comtesse du Barry, să le dea Dumnezeu sănătate, că m-au răsfăţat și azi. Cât despre voi, dragile mele, vă urez weekend plăcut și să mâncați bine, nu mult. Că minunate erați deja.

Concurs Loroblis. Niciodată nu mi-am tratat copilul dupa ureche. Niciodată!

Update: Cristina Bărbosanu este câştigătoarea! Felicitări!

Când eram însărcinată cu Maria aveam o singură temere : să nu fiu o mamă nebună. Știam din auzite, de la prietenele mele deja mame, că e ceva ce nu poți controla și mă temeam că o sa devin și eu isterica ce face cu capul pe toată lumea la fiecare strănut al copilului.

Din fericire nu a fost așa. E drept că primii ani au fost ușori, ne-a ferit Dumnezeu de boli. Dar când a început grădinița a început și Festivalul Internațional al gripelor, virozelor, traheitelor, laringitelor și faringitelor, cu Maria mea în rol principal. Părea că răcește la fiecare adiere de vânt. Nu rata niciun virus și niciun streptococ. Eu, vitează: “Lasă, dragă, că se călește” le spuneam lu’ bărbată-miu și mamei mele, mult mai sensibili și mai îngrijorați ca mine.

17097580_10208488643359778_5121072421304252218_o

N-am facut niciodată nimic după ureche în ceea ce privește sănătatea Mariei. Nimic din ce am aflat de la o vecină sau de la prietenii de pe Facebook. Doctorii sunt sfinți în mintea mea, că de aia sunt doctori și știu ei mai bine decât vracii virtuali cum să îmi pună copilul pe picioare.

Am citit și citesc mult, sunt la curent cu toate noutățile. Medicina a progresat enorm, iar cuvântul prevenție e în mintea mea clar întipărit. Pentru că am înțeles că mai bine cresc imunitatea copilului decât să trag apoi cu tot felul de medicamente, gen antibiotice. Și pentru că și doctorii mi-au confirmat de un miliard de ori, sistemul imunitar trebuie ajutat cu orice prilej. Pe cale de consecință, îl ajut și eu cu tot ce pot, în mod constant.

Și din toate căutările mele, din toate părerile doctorilor cu care am interacționat, am ajuns la niște concluzii personale, la niște alegeri, niște soluții de tratament. Vă las mai jos câteva informații despre Loroblis de la Innergy,  un tratament excelent  pentru ajutarea sistemului imunitar.

_MGM1228

Loroblis – Contribuie la mentinerea si dezvoltarea unei flore microbiene cu rol de protectie la nivelul cavitatii orale si faringelui, cu potential in:

Roluri:

  • –  Preventia infectiilor tractului respirator( faringite, amigdalite, otite medii recurente)
  • –  Terapia infectiilor usoare si medii ale tractului respirator superior ( faringite, amigdalite, otite medii acute)
  • –  Terapia afectiunilor inflamatorii orale ( stomatite, gingivite, candidoza, halitoza)
  • –  Terapia de sustinere dupa tratamentul antibiotic al infectiilor tractului respirator superior:
    Loroblis are ca ingredient principal Blis K12, o tulpina care colonizeaza cavitatea bucala si nazofaringiana, atunci cand suntem sanatosi, si care asigura protectia naturala a tractului repirator superior.

Conform studiilor, in special la copii, absenta Blis K12 creste cu pana la 200% sansele de imbolnavire cu streptococus beta-hemolitic grup A.

Streptococul beta-hemolitic grup A se transmite cu usurinta prin stranut, tuse, secretii nazale sau chiar prin intrarea in contact cu obiecte contaminate (mobilier, jucarii, carti etc.), ceea ce inseamna ca, in colectivitatile scolare, rata sa de propagare este foarte mare. De aceea, scolile si gradinitele se transforma in adevarate focare de epidemii. Conform studiilor realizate in ultimii doi ani, tratamentul de 90 de zile cu Blis K12 previne imbolnavirea si crestea rezistenta copiilor.

Conform studiului, dupa tratamentul de 90 de zile si o monitorizare atenta timp de 9 luni de la incheierea administrarii, s-a constatat o reducere cu 90% a episoadelor de faringita streptococica la copiii cu varste cuprinse intre 3 si 10 ani. De asemenea, micutii carora li s-a administrat Blis K12 au inregistrat un numar mai mic de traheite (95%), faringite virale (90%), rinite (89%), gripe (87%), laringite (98%), otite acute medii (100%) si stomatite (75%).

Mai mult, functioneaza foarte bine pentru halitoza, pentru candidoze bucale si afte (care, in mod normal, se trateaza greu, cu glicerina boraxata, care este greu de aplicat si de tolerat).

Eu am inceput acest tratament cot la cot cu Maria si va propun si voua un concurs care va poate aduce urmatoarele premii:

  • un tricou fetite creat de catre Kinga Varga pentru Innergy. ( ca cel pe care îl poartă Maria în imagine )
  •  doua tratamente de 90 de zile, pentru tine si copilul tau, pentru a va asigura ca va bucurati de timpul petrecut impreuna.

17239676_10208488628199399_7559641833943354538_o

 

Intrebarea este simplă:

Când ai conştientizat cât de importantă e prevenţia pentru  starea de sănătate a copilui tău ?

Astept raspunsurile voastre aici la comentarii până pe 15 martie la ora 24.00.  Aleg răspunsul câștigător și îl anunț aici și pe facebook pe 16 martie. Succes!

Wine@The City. Cu toată dragostea despre licori uşoare

vin

Am și eu zile și zile. Zile când îmi ies toate șnur și zile când îmi vine să îmi iau câmpii. Și într-unele din zilele astea, simt că merit să mă premiez. Poate să fie o ciocolată. Poate să fie un film. Pot să fie amandouă. Sau poate să fie un vin. Aici am vrut să vă aduc. Aseară am simțit că a venit rândul vinului.

Știți momentul ăla când e casa pustie și tocmai ați terminat o zi infernală. Când nici măcar câinele nu mai e acasă, copilul și soțul nici atât și ați putea să vă permiteți orice extravaganță? Un bărbat și-ar lua o haină pe el și ar fugi într-un bar, cu băieții la o bere și un meci. Sau la mai multe beri. Noi nu suntem așa; noi femeile, zic. Noi ne bucurăm de singurătate și de lipsa grijilor, apreciem instantaneu liniștea și căutăm cea mai plăcută metodă să o sărbătorim. Și unde să cauți mai bine fericirea dacă nu în frigider? Acolo unde pot să fie și cioco și înghe și vinul.

Și l-am deschis. Frigiderul. Și l-am deschis. Vinul. Era o premieră. De la prietena Anita, un vin “tânăr”, cum s-a exprimat chiar ea. “Gustă-l, Fifi, că nu mori”. Optimist gând. De obicei mă feresc de recomandări, dar alt vin nu aveam și declarasem deja că e seara vinului. Ei bine, n-am regretat niciun moment. Numărul de pahare consumate nu e relevant, să zicem că nu m-am oprit la primul. Și pentru că mi-a plăcut, am zis să aflu mai multe, pentru viitor. So, dragă Anita, cu voia și știința ta, o să înșir mai jos polologhia pe care mi-ai trimis-o pe email:

„Vinul young.LILIAC este un veritabil curator de emotii si poate fi considerat un instrument de initiere a tinerilor in lumea fascinanta a vinului, avand insa grija sa nu-i dezamageasca nici pe amatorii avizati.
young.LILIAC poate fi gasit in 3 cupaje racoritoare:
young.LILIAC Fresh – produs dintr-un coupage de Sauvignon Blanc & Feteasca Alba. Culoarea galben pai cu puternice reflexii verzui indică un vin tânăr și proaspăt. Vinul se deschide cu arome de agrișe și note ierboase. Are o mineralitate ridicată și o aciditate bună. Pe cerul gurii se simt aromele citrice, cu note de mere verzi. Este un vin recomandat cu bucătaria mediteraneeană, bazată pe pește și fructe de mare.Alegerea perfectă pentru branzeturile proaspete sau maturate.
young.LILIAC Fruity – Sauvignon Blanc & Feteasca Regala. Si in acest coupaj, culoarea galben pai indică un vin tânăr. Aromele intense fructate, cu note de piersică și trandafiri te surprind la miros. Pe cerul gurii aciditatea bine definită se combină perfect cu corpul rotund, desăvârșit de post gustul fructat. Este un vin proaspăt recomandat cu preparate din carne gătite în stil clasic sau asiatic, cu salate ușoare sau paste cu sos alb
young.LILIAC LightRose – Feteasca Neagra & Merlot. Culoarea delicată somon indică un vin rosé ușor. La nas aromele de capsuni sunt completate de notele florale. Vinul are un corp ușor, o aciditate medie și arome de fructe roșii.
Despre LILIAC
În zilele noastre, Liliac reînvie tradiţia seculară pe care Transilvania o are în viticultură. Peisajul secular şi tehnica modernă crează, pe cele 52 de hectare, o simbioză perfectă. Aici sunt create vinuri autohtone, care cuceresc prin rafinament şi complexitate. Indiferent dacă sunt albe, roşii, roze sau irezistibil de dulci, de fiecare dată când deschidem o sticlă de Liliac, experienţe incredibile sunt pe punctul de a fi descoperite.
Astfel, în vinurile Liliac, pe lângă soiurile traditionale româneşti, culeşi cu multă migală şi dragoste, se regăseşte și un procent semnificativ de experienţă austriacă. Iar sub îndrumarea specialistului Rudolf Krizan, care a studiat ani de zile diversele aspectele ale producerii vinului, atat lucrarile din cadrul podgoriei, cât şi cele din cramă se ridică la cel mai înalt grad de profesionalism. Vorbim aşadar despre un consorţiu al pasionaților de vin, care subliniază standardele ridicate ale vinului Liliac.

Cum am ajuns producător TV. Genul programului: Reality. ( ep.1 )

Am făcut liceul la Brașov într-o clasă în care aproape toți colegii mei știau exact ce vor să se faca. Erau deja doctori, ingineri, profesori…și rockeri. Eu, Fifi și-atunci ca și acum, nu știam încotro vreau să o iau. Și vorbim de clasa a 10-a, când totul părea foarte târziu.

Copilă fiind, visam să fiu musafir sau vânzătoare de pantofi. Când am ajuns la 16 ani, astea nu prea mai erau variante ok pentru nimeni. Mama mă vedea economistă, șefa la bani, iar tata profesoară, parcă. Nu mai știu exact decât că nu știam deloc ce vreau. Da’ sincer nici nu mă măcina prea tare. Ascultam Zeppelin și mă gândeam că o să am tot timpul din lume să decid. Mă întreba lumea: la ce facultate dai? “Nu știu”. Răspunsul meu era o placă de stârnit uimirea.

Și uite așa, într-o seară la Tvr, pe vremea aia imediat de după Revoluție (nu existau televiziuni comerciale), am văzut un film: Broadcast News. Cu Holly Hunter în rolul unei producătoare de televiziune. M-a fascinat tot ce se întâmpla acolo, acțiunea din regia de emisie, producătoarea care vorbea în casca prezentatorului, nebunia din redacția de știri, tot. Mă uitam fascinată aproape fără să respir și mă gândeam: de ce nu mi-a trecut mie prin cap asta? Să mă fac producător tv? Poate pentru că în 1991 abia apărea internetul în America, nu existau nici Google, nici Facebook, nici calculatoare și televizunea părea ceva de neatins pentru un om de rând. Nu iși punea nimeni ca mine “de la țară” în gând să ajungă la oraș ca să lucreze “la televizor”. Știți că sunt momente în viață pe care le ținem minte cadru cu cadru? Îmi amintesc perfect că în timp ce curgea finalul filmului am zis: eu asta o să fac, o să mă fac producător tv!

A doua zi am dat vestea la toată lumea cu entuziasmul meu specific, mare descoperire ce făcusem. Am văzut cele mai multe sprâncene ridicate din viața mea. Dar eu eram fericită, luasem decizia vieții mele.

De atunci au trecut doar 26 de ani. Visul e atins.
Am realizat recent că într-un fel, asta e o experiență unică, o poveste pe care acum vreau să o spun și altora, ca pe un jurnal de călătorie scris din amintiri. O să vă povestesc pe blog, într-un serial, ce și cum am făcut pas cu pas pentru a ajunge unde sunt azi. Sunt experiențe atât de diverse și de intense, că ar fi păcat să știu doar eu ce și cum s-a întâmplat. Mor de nerăbdare, jur.

Vive la France, Vive Le Bistrot Francais

Ca o francofonă mică ce sunt, am acceptat imediat și cu plăcere invitația celor de la Le Bistroit Francais. Invitația elegantă, cu expresii frumoase, anunța niște lucruri așa de faine că mi-a fost teamă că am fost invitată din greșeală. Surpriză, era chiar pentru mine. Spicuiesc:
“ Vă invităm la evenimentul de presă ce marchează relocarea Le Bistroit Francais în fosta reședință a arhitectului Albert Galleron, din zona Ateneului Român, printr-un vernisaj al colecției permanente de artă a restaurantului, menite să aducă în atenția publicului larg marii maeștri ai picturii românești”
Cu mâncarea nu prea mă omor, dar când am auzit de tablouri m-am uitat la calendar și am început să număr secundele în gând. Timpul era neîndurător cu mine. De data asta lucra împotriva mea.

LBF

A venit greu, dar a venit ziua evenimentului. Dimineața n-am mâncat nimic. Arta se digeră doar pe stomacul gol, mi-am propus eu de acasă. M-a întâmpinat frumoasa și simpatica mea prietenă Ana, care din priviri m-a simțit că îmi e foame. Foame de cultură. Mi-a făcut un mic tur, am văzut tablourile (superbe), crama (impresionantă), pianul (pian) și când a simțit că mă ia cu leșin m-a invitat să iau loc. De undeva din neant au început să sară farfurioarele. Vă rog să nu mă judecați. Și gastronomia e tot o artă. N-am putut să mă abțin să intru în ele, în timpul discursului lui Tudor Octavian, critic de artă cu state vechi.
IMG_9487p

IMG_9512p

Și îmi treceau pe sub nas așa de multe minunății și eu încercam să par cultă și inteligentă, să mestec cumva elegant când ni se vorbea despre valoarea tablourilor expuse. Probabil nu mi-a reușit, dar sunt sigură că o să fiu iertată. Până la urmă, locul nu este un muzeu, dimpotrivă. E un loc plin de viață, o declarație pentru Joie de Vivre, un loc elegant, distins, cu premii internaționale, dar și un loc care a trecut bariera formalismelor inutile și a hainelor scrobite.
Ion Theodoresu-Sion, Rochia Verde

Baticul Rosu de Rudolf Schweitzer-Cumpana

Tataroaice, de Nicolae Tonitza

LBF2

Și ospătarii treceau ca niște balerini, maestrul vorbea ca un adevărat amfitrion, alături de gazda și deținătorul colecției și a restaurantului, domnul Cristian Preotu, se depănau povești minunate, din Brăila, din București, din Franța, din America și eu… eu balotam. Împachetam cultură și o stropeam cu niște șampanie ce mi-era și milă să o înghit. Di-vi-nă.
IMG_9509p

IMG_9391p

IMG_9427p IMG_9502p

Vizitați, consumați, priviți și ascultați explicațiile amabile ale celor ce sunt pregătiți pentru oamenii care își fac curaj pentru prima oară să intre într-un Stabiliment de primă clasă. Veți învâța puțin despre artă, despre vinuri, despre gastronomie și o să plecați mai puțin Fifi. Eu cel puțin așa m-am simțit.
16652840_1028068354006407_897747533_n
P.S. vă las aici și lista minunățiilor pe care le-am “degustat” (câte 2-3 porții)
Stridii Perle Blache no. 3,
Cremă de parmezan, gazpacho de roșii, spumă de avocado și finger sardine
Jamon Iberic de Bellota, de la Cinco Jotas
Carpaccio de pește, miez de lămâie, baton provensal crocant cu rozmarin
Foie gras de rață tradițional marinat în armagnac Laubade și vin dulce de Tokaji, servit cu chutney și pâine prăjită
Tartar de scoici Saint-Jacques, spumă, anghila și condiment yuzu
Șampanie Canard Duchene Brut