Sunt zile în care nu trebuie să merg nicăieri, nu am produc Observatorul așa că nu mă duc la redacție și nici nu am alte întâlniri în oraș.

Sunt zilele de stat acasă.

Zile în care mă trezesc la 9 și mă simt victorioasă că am dormit atât, beau o cafea, citesc puțin, vorbesc la telefon, mă uit la un film, fac o ciorbă, vine soțul mâncăm, dorm puțin la prânz, mai citesc, mai trimit mailuri pentru proiectele personale, citesc, ascult muzică, traversez strada pentru o plimbare in cel mai frumos parc din București, mă întorc acasă și…a venit seara! Când mă apucă vinovăția că nu am făcut nimic. NU AM MUNCIT. De ce oare mintea mea simte această vinovăție? Trebuie să îmi pun sufletul mai mult la bătaie să îi spună creierul…E ok, poți să nu faci nimic azi.