Am un radar personal care nu dă greş aproape niciodată. Nu mai dă. Greu îmi câştigă cineva încrederea, pentru că în primul rând trebuie să treacă de prima impresie, care e extrem de importantă. Puţini mai trec. Dacă vorbești cu mine, sunt exagerat de atentă la tot ce faci şi spui. Am luat prea multe ţepe de la “oameni”.

Ultima și cea mai mare a fost când am descoperit un băiat deştept, care promitea în televiziune. Uşor dezordonat şi super orgolios, ca mulţi dintre oamenii extrem de creativi. L-am învăţat tot ce ştiam, l-am apărat în faţa şefei mele (care voia să îl dea afară că e indisciplinat), le-am spus colegilor că sunt invidioşi când îmi spuneau că nu e tocmai băiat de caracter. Şi într-o zi am aflat că omul mă făcea în toate felurile pe la colţuri.

N-am mai vorbit vreo 10 ani. Între timp, el a învăţat multe şi e stea de televizor. Eu am învăţat iertarea. Nu suntem prieteni, dar dacă ne vedem pe stradă ne salutăm, schimbăm şi o vorbă. A fost poate cea mai gravă ţeapă emoţională pe care mi-am luat-o vreodată.

Acum nu-mi mai pun sufletul decât foarte, foarte greu. Poate d’asta am multe cunoştinţe şi câțiva prieteni. În lupta asta zilnică cu alergătura după bani şi frica de dealine-uri, oamenii se micşorează. Şmecheria a devenit sport de performanţă. Oamenii nu mai fură lucruri, fură idei. Nu mai auzi “mi-a furat portofelul”. Acum auzi doar “mi-a furat ideea. Băiii, mi-a furat ideea!” Oamenii copiază, fură de-a dreptul gânduri care nu sunt ale lor şi apoi le prezintă tabloid: “Exclusiv! Numai la mine!“

Şi șocurile cele mai mari le ai de la cei de la care te aştepţi cel mai puţin. De ce? Pentru că nu ai cum să îi vezi. În şmecheria lor devin mici. Atât de mici că nu ai cum să îi vezi nici cu sufletul, nici cu mintea. Sunt neobservabili. Şi aşa o să rămână.