Sunt momente când un bărbat trebuie să-și ia inima în dinți și să scrie pentru un blog de gagici. Sunt special guestu’ lu’ Fifi. Bogdan. Deci cu mine nu vă jucați.

Zice Fifi:

Mergi și tu la un eveniment. De ce? Ca să te mai duci la unul, că eu iar nu pot să merg.

M-am dus. M-am lăsat greu, nu sunt genul care socializează, da’ mi-a zis ceva de fructe de mare, Portugalia, vin. A, da? Vin!

Și m-am dus. Dancing Lobster îi zice, undeva pe la Pescariu. După două trei ture de bază sportivă, într-un final m-au lămurit o recepționeră  și un paznic simpatic care e aleea împricinată. Și-am ajuns.

Pentru că de fel sunt puțin mai debil decât alți oameni, am prostul obicei să ajung la timp. Câteodată, e și mai grav. Ajung mai devreme. Așa și acum, am ajuns în avans cu vreo 20 de minute, m-am mai învârtit pe-afară vreo 10 și într-un final am intrat, ce-o fi o fi. Evident că lumea nu aștepta pe nimeni, organizarea era încă în desfășurare, mi-am cerut scuze și m-am dezabiat de fes, așezându-mă pe o canapea. Nicio șansă, Anita m-a preluat din servă și am intrat în programul de training culturalo-gurmando-estetic pentru care de fapt venisem.

Am început cu niște aperitive. Ceva de primăvară-toamnă, subțirel, că știam că mă așteaptă clipe mult mai grele. Am gustat un fel de gogoșele umplute cu ceva asemănător cu cârnații noștri afumați. Lângă gogoșele erau și niște pateuțe cu ceva de pui și un sos, ceva mirific. După ce am lichidat și din ele vreo două bucăți am trecut direct la spumant, sărind chorizo, că era devreme și deja respiram greu.

M-am dus spre acvariu și am socializat cu niște homari, vii, da’ mai mult prin semne, că eu nu știu portugheza, iar ei veneau direct de acolo. Și aici vreau să fim puțin serioși, lobsterii sunt aduși chiar din Portocalia. La fel ca și Chef-ul localului, un băiat de nota 10, care nu știu ce a avut cu mine, da’ mi-a dat să mănânc în dușmănie pe toată durata evenimentului.

Și uite așa, mai o măslină, mai un foie gras, mai o grisină (aiurea, nu existau grisine pe masă), mai o privire prin local și aici pun stop. Stop-Senzațional. Nu știu în câte locuri am fost în Europa, nu în România, care să arate așa de bine. Și dacă mă gândesc bine, chiar nicăieri. Locul e de vis. De la materiale, la design, de la culori la mobilă, accesorii, totul e absolut minunat, impecabil, extraordinar. Puteam să am și mămăligă în farfurie, o savuram altfel. Nu zic vreo noutate când afirm că design-ul schimbă gustul mâncării, design-ul și atmosfera. Și apropos de atmosferă, cred că singurul lucru care m-a iritat puțin a fost că trei ore am ascultat încontinuu Fado. Poate pentru voi, fetele, e ok, pentru mine a fost destul de solicitant. Revin.

Mi s-au înșirat prin fața ochilor și prin farfurie toate năzdrăvăniile pământului și mai ales ale oceanului. Scoici, melci, crabi, creveți, sepie, pește, o da, bun pește. Am gustat din fiecare câte puțin. Nu sunt vreun food-expert, poate nici un cunoscător amator, dar sunt gurmand. Totul a fost delicios. Doar că mie nu-mi place peștele! Plecasem hotărât de acasă că n-o să-mi placă. Da’ cine știe? Poate de la cum au fost prezentate, poate de la Fado, poate de la zâmbetele gazdelor, poate de la albastrul de pe tavan, poate de la vinul alb, s-a întâmplat cumva de m-au dat cu toate alea pe spate. Nu mi-au fost agreabile. Mi s-au părut așa de bune că aș mai merge o dată. Măcar o dată. Se poate? Vă rog?

Am încheiat în forță cu un melc. Pentru că nu se grăbea nicăieri, l-am scos cu o unealtă specială din cochilie. First timer for me. N-a fost rău, da’ nici n-aș mai încerca. Dacă aș fi fost melcofil, aș fi constatat probabil că e perfect, ca și toate celelalte mâncărele.

Mi-am făcut curaj într-un final și am fugit înainte să gust desertul. Am și eu demnitatea și greutatea mea de menținut, așa că am zis pas la ceva ce nici nu vreau să mă gândesc ce gust avea. Mi-am luat la revedere și am fugit, departe de tentațiile marine și submarine, promițându-mi în gând că o să revin cât de curând ca civil, nu în misiune.

Sunt special guestu’ Fifi, Bogdan. Am raportat de la locul faptei. O să revin.