De la 18 ani sunt albă în cap. La propriu. Genul intelectual. L-am moștenit pe tata care și el e alb de fecior. Ne chema Corbu pe amândoi. Ironia sorții. Eu, spre deosebire de taică-meu, intelectual rasat, am avut ceva de pitzi mereu, așa că am descoperit rapid vopseaua de păr.
Am fost roșu semafor pentru prima dată. Și pentru ultima, pentru că madam coafeza mi-a pus un colorant pe păr și seara, la petrecere, gâtul meu s-a făcut roșu. Și gata, am trecut la negru. De 24 de ani negru, mereu. Mi se părea mie că nu există altă variantă decât negru. Nu a existat coafeză de cartier sau stilist cu studii la Londra să mă vadă și să nu zică: “nu vrei să încerci altă culoare?” Nu. Invariabil nu. “Păcat.” Lăsați că știu eu mai bine.
Până într-o zi, când am zis că aș vrea totuși altceva. Acum vreo 8 ani. Dar de la vorbă la decolorant e cale lungă, surioarelor. M-am uitat de nenumărate ori la minunata superbă de ciocolată de pe vopseluri, dar m-am oprit mereu la ciocolata aia Milka de pe raft. Negrul a rezistat în capul meu.
Până într-o zi când m-am dus la Jovsky la studio să o iau pe Retegan și m-am întâlnit cu vrăjitorul părului, m-am uitat la el (culmea, culmea, nu a zis “hai să îți fac ceva la păr”) și am zis că aș vrea să imi schimbe culoarea. El: “Da, Fifi, ciocolată.” Da, frate, ciocolată! Am anunțat anturajul, am făcut programarea, am trecut peste miștourile aferente (“vaivai și dacă nu o să îți placă, da’ de ce nu te faci blondă, să se pupe cu numele, auzi da’ să nu mă suni pe mine plângând dacă nu o îți iasă”) și m-am dus la studioul vieții.
Procedura a durat cu tot cu tuns și coafat vreo 4 ore. Să scoți un negru după 24 de ani e complicat. Mai ceva ca noaptea minții. În faza intermediară arătam fix ca tanti Fifi de la Piața Cosbuc, șefa de la gladiole. Dar mie mi-a plăcut chiar și-asa. Cred că am ajuns la varsta la care îmi dau seama că frumusețea vine din interior, așa că, de ce nu blond portocaliu de tejghea? Acea nuanță de Câmpulung, vorba lu’ Retegan.
La final, m-am uitat în oglindă. Da, era ceva ce am visat toată viața. Acea culoare dulce-amară. Tone de Milka în capul meu. Superb. Nu-mi pare rău că am așteptat atât. Nu întâlnisem omul potrivit. M-am dat pe mâna lui Adrian Perjovski cu atâta încredere, mi-a plăcut atât de tare energia lui… cred că și dacă mă făcea roz nu mi-ar fi displăcut.
Sunt Fifi. Fifi-ciocolată.