Ciorapi albi probaţi de N ori, la fel şi pantofiorii de lac albaştri.
Sarafanul cusut de Mia, bunica ei şi o cămaşă albă perfect apretată. Codiţe ca în filmele cu şcolăriţe.
Si nerăbdarea. Nerăbdarea să-şi revadă colegii şi să se întâlnească cu Doamna. Doamna cu D mare pentru că e o învăţătoare minunată, pe care copiii o adoră. Ce emotie puternica si frumoasa când în curtea şcolii a apărut învăţătoarea şi copiii au ţâşnit fericiţi spre ea.
Am intrat în clasa cu nodul în gât. Lacrimile mele isi fac mereu datoria cand e vorba de Maria.
Ea n-are nicio treaba, e veselă şi pozează fericită că tatăl ei are aparatul după el. Se simte Mihai Viteazul 🙂
E mândră că e şcolăriţă deşi e uşor îngrijorată că nu o să fie ea cea mai bună.
A răsfoit cărţile şi tot spunea ce mă fac dacă nu ştiu? Am liniştit-o. I-am spus că de aia merge la şcoală că să afle, să ştie mai apoi. În mintea mea de mama aş fi vrut să o dau la şcoală la 15 ani, să o las să copilărească mult şi bine printre păpuşile ei roz şi lumea de basm din poveştile bunicilor.
Dar, asta e viaţă, şcoală a început şi Maria face primii paşi. Şi simt că şi noi deodată cu ea…