Ieri dimineata am avut cateva ore libere si am ales sa ma duc in Parcul Mogosoaia, sa trag aer curat in piept si sa ma linistesc dupa o saptamana care  fara exagererare cred ca a fost una din cele mai grele din viata mea. Am vrut putina liniste departe de imaginile pe care oricum le avem toti lipiti pe retina. Si de numaratoarea care ne apasa zi de zi: 43, 44, 45…

 

M-am plimbat minute bune singura prin parc si m-am bucurat de aer si de soare si de liniste. Pacea de la Mogosoaia, departe de vuietul Bucurestiului. M-am deconectat greu imi treceau prin minte franturi de declaratii, lacrimile parintilor, ura de pe facebook, privirile medicilor obositi.

M-am asezat pe o banca si am reusit cumva sa ma relaxez sa imi golesc creierul. Am stat ca un om fara griji uitandu-ma pur si simplu cum cad frunzele.  Si suna telefonul: A murit Teodora, au anuntat acum….

M-am ridicat mecanic si am plecat spre casa. M-am gandit la Teo, cumva noi toti eram siguri, asa cum spunea Maria, ca ea o sa supravietuiasca, pentru ca  de ani de zile a dus batalie dupa batalie cu o boala cumplita si a invins de fiecare data. Stiam ca e in stare critica dar cumva in listele noastre mentale fata asta micuta, toata o lumina  avea sa ramana cu noi.

S-a dus Teodora, fata care facea cele mai frumoase fotografii cu ploaia. O laudam mereu in mesaje private pe fb si ea se rusina. II „furam” pozele si radeam amandoua despre obsesia mea cu ploaia si cu obsesia ei cu  Londra.

Incerc sa nu judec si sa nu ma revolt desi imi vine sa urlu. Moartea pare sa nu aiba niciun fel de criteriu de selectie.

Sa te odihnesti in pace, Teodora.