Stateam amandoua in casa cu miros de baba si naftalina, cu peretii verzi si plini de sclipici.

Te cunosc de cand erai reporter de noapte si imi dadeai lectii de bun simt. Te cunosc de cand certai ministri la telefon si plangeai de suparare ca nu iti iese reportajul vietii.

Imi aduc aminte cum iti spuneam: „tu o sa ajungi cineva” iar tu radeai si-mi spuneai „siguuuur”. Iata ca viata mi-a dat dreptate!

Mi-e dor sa ma asculti, sa te blochezi la prostiile pe care le spun si sa radem ca nebunele. Sa imi spui de zece ori pe zi: „tu esti normala la cap?”

Cred ca in viata oamenii au parte de cateva intilniri cu adevarat importante. De multe ori constientizeaza cand e prea tarziu si pierd din prostie sau din neglijenta prietenia. Nu e cazul nostru. Parca te aud: Fifi, asa ceva nu se poate!