Înţelegere

Uneori vorbesc prea mult. Deseori. Uneori nu vorbesc deloc. Doar mă uit într-un fel în care Sandra îmi spune imediat: „Ce ai? Ce s-a întâmplat? Ce nu îți convine?” De fapt, cred că se pornește pentru că tac. Ani de zile am fost vrăjită de oameni-personaje. Am îmbătrânit mult în ultimii doi ani. Vreo 10 ani așa :))) Aroganții, mult prea intelectualii care scuipă răutăți pe rețele, lăudăroșii, pupincuriștii, sugătorii de energie. E plină lumea de ei. Parcă a devenit lumea lor. Mi-a spus o prietenă azi: „Fifi, relațiile adevărate se construiesc în timp. Nu de pe azi pe mâine.” Nu te mai mira, nu te mai încânta! Am râs, e genul de discuție pe care ar trebui să o am eu cu fiica mea de 17 ani. La 52 de ani, ar trebui să știu mai multe despre viață. Am jucat de câteva ori finala mondială la naivitate. Teoretic, nu mă mai las vrăjită de personaje care par venite să îți rezolve toate problemele, să te salveze pe tine de lumea rea, să fie acolo pentru tine într-un fel în care nimeni nu pare să fi fost vreodată. Sunt doar personaje. Am înțeles de asemenea că sunt locuri și situații unde credeam că vreau să fiu și nu înțelegeam de ce nu îmi iese. Real, de fapt nu voiam. Chiar nu voiam. Așa că acum tac mai des. Nu din supărare, ci din înțelegere. Îmi ajung oamenii adevărați, puțini, dar ai mei. Iar când Sandra mă întreabă „ce ai?”, răspunsul, în sfârșit, e simplu: nimic. Chiar nimic. Și e bine așa.

Share

share

COMENTARII (0)