Mă uit spre 2017 cu smerenia omului cu planurile bine făcute.

Mă aşteaptă Roma în weekend. Cu reducerile ei cu tot. Nu-i pasă că nu m-am dus în decembrie. Roma nici nu ştie că e ianuarie. Roma e Roma. Şi apoi o să descopăr şi Scoţia şi pentru prima dată Parisul la concertul Coldplay.

Că la mine aşa-i tot anul, mai mult PLAY decât cold. Sper. Cred.

Să îţi spun un secret. Ani de zile am făcut planuri. Măreţe e puţin spus. Luam foaia de hârtie şi scriam nu 3, nu 5, scriam 20 de puncte. La final de an când verificam lista  mă lua plânsul.

Acum nu mai e aşa. De câţiva ani sunt realistă. Liniile sunt mai puţine şi mai largi. Şi la final de an mereu depăşesc bilanţul.

Îmi propun să cresc ca om, să fiu mai atentă cu apropiaţii mei, dar fără să mă mai bag în vieţile lor cu pretenţia că ştiu eu mai bine cum ar trebui să trăiască.

Au fost ani pe care i-am măsurat în bani. Am făcut din bani un scop, uitând că de fapt ei sunt un mijloc. Au fost alţii pe care i-am măsurat în proiecte reuşite. A fost un deceniu în care nu mă gândeam decât la muncă. La nimic altceva. Ani întregi mi-am neglijat prietenii şi familia din dorinţa de a demonstra, de a reuşi profesional şi social.

2016 a fost un an excepţional. Am crescut din toate punctele de vedere. Şi mai mult ca niciodată am fost atentă la oameni. Mulţi au plecat. De bună voie sau alungaţi de mine pentru că erau răi şi toxici. Mi-am învăţat lecţia cu fiecare în parte. Şi acum ştiu că nimic nu e întâmplător. Sunt unii care au apărut, iar eu din prostie sau din grabă le-am dat roluri principale fără că ei să le merite.

2016 a fost primul an pe care l-am măsurat în oameni. Pentru că proiecte sunt şi vor fi mereu, la fel şi banii care-s făcuţi să circule. Am cunoscut câţiva oameni excepţionali în anul care a trecut. Ştiu că vor rămâne pentru totdeauna pe lista scurtă, în cercul atât de restrâns al încrederii. Am câştigat atenţia, prietenia şi dragostea lor. Şi pentru asta 2016 rămâne un an că niciun altul.

Tu în ce îți măsori anii?

Dragă Moș Crăciun,

sunt Fifi, o fată simplă și un singur lucru aș vrea: să dorm.

Hai, fă tu drăguțule o magie și trimite-mi liniște. Fură-mi telefonul, strică-mi laptopul și televizorul și dă-mi o pernă bună. Rezolvă tu astea și o să dorm pe canapea. Am bun simț, nu cer un pat întreg. Doar dă-mi tu mie somnul ăla pe care l-am pierdut undeva, cândva…

Trimite-mă acasă la mama și la tata, acolo unde pot să visez cu zilele.

Sau dacă vrei tu neapărat, du-mă în țări străine, cu check in în camere cu paturi înalte. Acolo unde saltelele sunt sănătoase și draperiile-s închise la culoare și incredibil de groase. Dă-mi liniștea aia de hotel adevărat unde menajerele sunt întregi la minte și nu dau cu aspiratorul în zori. Acolo unde turiștii sunt lăsați să intre după cât de bine vorbesc în șoaptă.

Aaaa… și înțeleg din mai multe surse că tu poți să faci trucul ăla șmecher: să îmi iei gândurile seara, să le pui frumos pe noptieră și a doua zi să mi le bagi la loc în cap. Nu-s absurdă, nu cer să dispară.

Vreau și eu să mă culc seara prima și să mă trezesc dimineața ultima. Măcar în zilele în care nu am nimic de făcut.

Atât te rog. Hai, Moș Crăciun, hai că poți

A ta, Fifi 🙂

“Niciodată să nu spui niciodată” e o vorbă care îmi place mult. Ei bine, sunt și excepții când niciodată chiar e niciodată.

De exemplu, știu sigur, dar foarte sigur că nu o să fiu niciodată casnică. Când aveam 18 ani mă gândeam că la 20 o să mă mărit. Îmi doream să fac 5 copii (da, da, nu am scris greșit), să stau acasă, să fac mâncare și să am grijă de casă. Râd acum de master planul meu de viață de pe atunci.

Știu să gătesc și gătesc într-un mare fel dar asta se întâmplă atât de rar încât, spre disperarea aparținătorului (asta fiind bărbată-miu), e sărbătoare în cartier când de la noi miroase a supiță.

Știu să fac și ciorbă de fasole cu ciolan și tocănițe complicate, chiar și prăjituri.

Toți bărbații care m-au iubit au fost înșelați de această latură pe care am expus-o mereu la începutul fiecărei relații. Rău am făcut. Trebuia să mă dau lebădă și să eșuez de la prima încercare de a fierbe apă pentru un ceai, ca să nu mai avem discuții la procesul de despărțire.

Știu, dragostea trece prin stomac, dar mai știu și că o salată se face în 5 minute sau se cumpără gata făcută. În plus, sunt atâtea restaurante minunate unde poți mânca, până la urmă de ce să nu susțin industria Horeca?

La curățenie este mai simplu. Există o zână pe nume Cristina care vine din când în când și transformă casa în showroom.

Și pentru că tot am trecut la capitolul curățenie, aș putea spune că știu să spăl rufe. Dar de ce sa vă mint pe blogul personal? Mereu uit o șosetă albă în tona de haine negre. Primele dăți, după ce am cumpărat mașina, am spălat fără detergent, apoi am pus detergent pentru spălare manuală și am umplut casa de spumă. Aseară, din neatenție am băgat un sul de hârtie igienică la spălat cu muuulte rufe. Am acum o garderoba perfectă, neagră cu picățele albe.

V-aș mai zice dar mai bine mă opresc. Nu e rolul meu, ăsta de femeie în casă.

Excelez în alte domenii: întâlniri, telefoane, idei, călătorii, râsete, planuri nebunești pe care le ating de fiecare dată.

Mă pricep și la cumpărături.

Știu unde se găsește cel mai bun Prosecco din oraș și cine aduce în ajun de Crăciun mâncarea care, pusă pe masă, pare scoasă fix atunci din cuptor.

Sunt Fifi și sunt o femeie simplă: îmi plac deserturile franțuzești făcute de alții și hainele luate direct de la curățătorie.

1. Nu îmi spune că mă suni în 5 minute, când nu ai de gând să mă mai suni vreodată.

2. Nu îmi spune că ești într-o întâlnire și nu poți vorbi, când de fapt partenera ta de discuție e perna.

3. Nu susura că ne vedem săptămâna viitoare la cafea, când știi cu siguranță că nu ne vom vedea.

4. Nu mă face cu nervii spunând că viața e grea, nu te plânge la infinit cu mine în telefon când am putea râde mișto împreună.

5. Nu îmi bârfi toți cunoscuții comuni, cât sunt de nașpa, că uite așa mă voi gândi că și de mine vorbești la fel.

6. Nu îmi răspunde cu: „Da, ziiii!!!” că îți închid instant.

7. Nu plânge că ai o problemă cu telefonul și de aia e mereu ocupat când te sun, când tu de fapt m-ai trecut pe black list.

8. Nu îmi spune: „mda”, „îhî”, „aha”, „nu știu” „mai voiam să zic ceva” pentru că bâiguielile mă scot din minți.

9. Nu te lamenta că dintre toți oamenii cu tine vorbesc cel mai puțin. Ziua mea, ca și a ta, are 24 de ore și chiar nu vreau ca 10 să le stau la telefon.

10. Nu mă întreba NICIODATĂ: „Unde ești”, „Ce faci”, „Cu cine ești”, „Ce se aude?” mă vei pierde definitiv.

foto: Sex and The City

Zi de zi mă izbesc de oameni perfecți.

Prin mintea mea de Fifi a trecut gândul: „Băi, cât sunt de norocoasă!”  Vax!

Cand trec de prima conversație… bang, stai să vezi Fifi că, de fapt, realitatea e doar virtuală.

Nu stiu daca ai observat, dar sunt oameni care iau de pe Facebook și duc în viața reală poza perfectă de profil, nevasta ideală, casa din filme, până și pisica fix ca in reclame.

Știi genul ăla de om care se minte atât de tare încât începe și el să creadă că ce pune el, pe rețeaua vieții, e chiar adevărat?

Genul ăla care își umple pagina de citate în engleză (deși #iloveu e tot ce are habar), dă share la articole pe care nu le citește (de aia vă zic: e bine să punem titluri bune), își dă checkin în locuri scumpe deși nu a trecut de gard, sau bagă repede un tag pe zi cu vedeta vieții pe care a văzut-o doar la televizor?

Știi genul care își cumpără trening da nu face sport niciodată, se întâlnește cu tine la o cafea și dacă îi sună telefonul spune prețios: „Sunt într-o întâlnire”?

Știi genul care își pune poze din Dominicana, deși nu a fost nici măcar până la Eforie, sau și mai mișto pune versuri din poeți celebri și zice că le-a scremut el în toiul nopții, de dor?

Ei bine, în realitate, când se face transferul de pe Facebook, genul ăsta de om pierde mereu ceva.

Scăpările îți sar în ochi imediat. Te trezești în discuții cu unul căruia îi tremură vocea, nu se uită în ochii tăi și folosește termeni tehnici pe care nu îi stăpânește.

Și, ca să fie jena măreață, la 5 cuvinte bagă ceva în engleză: target/cost per click/by default/Lol. Pe mine mă distrează maxim să îi demasc. Ultima dată am întrebat simplu:

– Ce e aia „by default”?
– Deci…
– Deci, ce e aia „by default”? Că eu sunt Fifi și nu știu.
– Înseamnă DECI.

N-am să înțeleg niciodată, repet NICIODATĂ, de ce să te dai mai deștept decât ești? De ce, de ce, de ce?

NU mai pot cu mincinoșii, cu ăia de s-au făcut coach că nu le ieșea nimic, cu ăia care mănâncă Bio și în realitate o ard pe slănină cu ceapă, cu băieții care ascultă rock simfonic pe Facebook și la ei acasă duduie boxele pe Salam.

PREA MULTĂ FORMĂ FĂRĂ FOND. PREA MULT EGO. PREA MULȚI CARE SUNT PREA PUȚIN, de fapt.

Și că ei mint, e una. Dar că au public, e alta.

Dar, vorba bunicii mele: „Noi să fim sănătoși, că boala vine singură.”

1986.

Aveam 12 ani când am văzut-o prima dată la televizor.  Pe vremea aia programe vedetă erau Telejurnalul  și Mihaela cu al ei desen animat.

Când începea Festivalul de la Mamaia, românii se mutau în fața televizoarelor.

Loredana a fost pe buzele tuturor din prima clipă. O fată mică din Onești cu o voce de spărgea orice difuzor. O să vă fac o mărturisire: în mintea mea de copil credeam că oamenii care apar în filme sau cei care cântă sunt norocoșii pe care îi alege cineva pur și simplu de pe stradă, pune camera de luat vederi pe ei și gata.

Loredana a atras toate camerele. De la prima apariție.

Apoi a venit Bună seara, iubito cântecul care a mutat-o definitiv în diamond ringul muzicii românești.

Femeia asta micuță, dar atât de puternică e un model. Toate fetele care urcă pe scenă ar vrea să ajungă ca ea.

Și-a construit cariera pas cu pas, cu o disciplină pe care puțini artiști o mai au azi. În plus, are ceva ce mulți sunt incapabili să aibă: e darnică. Știe cât de important e în muzică să fii ajutat la început.

Ea a descoperit-o pe Delia, i-a compus chiar prima melodie. Tot ea e fost primul artist care i-a cerut lui Smiley să-i compună o piesă. Loredana a cântat pe marile scene ale lumii, dar datorită caracterului ceva nu a schimbat-o. Am întâlnit-o săptămâna trecută și modestia ei e intactă.

Multă vreme m-am întrebat cum a început totul. Loredana a pus pe hârtie povestea ei în cartea „Sentimente”  în care apar mărturiile tuturor celor care i-au marcat traseul.

Vă prezint, în exclusivitate, un fragment în care tatăl Loredanei, Vasile Groza povestește de primele momente din cariera fetei sale.

” Preselecția pentru Festivalul de la Mamaia s‑a făcut la Teatrul „Tănase“. Nu conta dacă aveau festivaluri câștigate, candidații urcau pe scenă și trebuiau să cânte două piese. A fost lume multă — Ramona Bădescu, Dana Bartzer, Monica Anghel… Și toți compozitorii erau în sală, se uitau la ele. După ce a cântat Lori, Marius Țeicu a chemat‑o: „Fetiță, vino un pic. Uite care e treaba, vreau să‑ți dau un cântec…“ m‑am prezentat, spunându‑i că eram tatăl concurentei, și el mi‑a zis: „iată adresa mea. Aștept să‑mi dați un telefon, să veniți la mine în studio, să fac vreo câteva teste cu fata.“ Peste câteva zile, l‑am sunat  și ne‑am pregătit să ne ducem la el. Când am ajuns, am găsit o tavă mare cu plăcinte, pregătite de soția sa. Ne‑au arătat o atenție specială, ne‑au pus la masă, că veneam de pe drum. Apoi a luat‑o pe Lori în studio, o cămăruță blindată cu cofraje de ouă, și au înce‑ put niște exerciții vocale. Când au terminat testele, au ieșit amândoi bucuroși: „Pot să fac cu ea totul din punct de vedere muzical. M‑am lămurit. Pot să fac cântecul așa cum vreau eu. mergeți acasă și o să vă anunț eu, să mergem să înregistrăm.“ Era cântecul pe care urma să‑l cânte la Festivalul de la Mamaia. Atunci, din conversații care nu aveau legătură cu muzica, aflasem că domnul Țeicu suferă de o gastrită, o problemă la stomac, așa că i‑am zis: „Când venim data viitoare, vă aduc un medicament original.“ Când a sosit vremea să ne întoarcem, am luat o țuică originală de la țară și am vorbit cu soacra mea să taie și o găină. M‑am gândit că mă duc la om în casă a doua oară, m‑a omenit când am fost prima dată, ar fi frumos să nu mă duc cu mâna goală. Doar că, atunci când am ajuns la el, i‑am dat țuica — „medicamentul“ despre care vorbisem —, însă când am vrut să‑i dau și găina, a zis: „Domnule Groza, luați‑vă dracului găina acasă, că fata dumneavoastră nu e dintre acelea care să umble cu găina după ele. Să vă intre în cap treaba asta.“ A fost o lecție cu privire la valoarea ei. La plecare, mi‑a dat înapoi găina. m‑am dus la unchiul și am fript‑o acolo. „

• Cartea Sentimente va fi lansata pe 26 noiembrie la Sala Palatului odată cu mega concertul Loredanei.

Femeile iubesc diamantele. Sunt bijuteriile supreme.

Mi-aduc aminte când am primit primul inel cu diamant. Am ştiut atunci că nu o să mai vreau să port alte pietre colorate şi mai mari poate.

Nebunia diamantelor incepe de la cele mai mici varste.

Reactia fetitelor din clip nu are nevoie de niciun comentariu.

sursa foto: Pinterest

Sean Connery

Harrison Ford

Morgan Freeman

Keith Richards

Keanu Reeves

Jack Nicholson

Clint Eastwood

Christopher Plummer

Christopher Walken

Pierce Brosnan

sursa foto: vintag.es

De ce oare cântecele cultivă ideea că dragostea, iubirea și mai ales îndrăgosteala vin la pachet cu reciprocitatea? Sau că trebuie să ai acordul persoanei iubite? Mii de cântece pe ideea: „Te iubesc, dacă mă iubești și tu înapoi”. Nu e ca în cărți și nici măcar ca în melodii.

„Nu vreau să mă îndrăgostesc, dacă tu nu vrei să încerci”… pe bune? Frumos cântec, o ador pe Jessie Ware, dar mesajul e greșit total.

Trebuie să îți spună neapărat că te iubește, ca să te îndrăgostești și mai mult? Zi de zi? Să îți spună, să îți dea, tu vrei dovada! Că fără dovezi cum poate amorul tău să se împlinească?

Iubirea e despre a da. PUNCT. Nu contează dacă și primești. Dacă stai la contorizarea cuvintelor, faptelor, cadourilor aia nu mai e dragoste, e un inventar al egoismului tău. E vorba despre ego-ul tău, nu despre emoția ce ți-o trezește omul ales.

Să cauți confirmări zilnice e ciudat. Să pui în tabele scrise de mână sau în Excel cât dai tu și cât îți dă el înapoi, poate te ajută dacă ești o persoană obsedată de ordine și control.

Amorul nu e despre control.Ține minte asta când îi spui data viitoare „te iubesc” și aștepți să îți spună: „Și eu!” Sau „mi-e dor de tine” și el ar trebui să sară cu: ”Și mie!”

Ce e important cu adevărat nu se spune, nu se scrie, se simte. Sunt oameni care nu își fac declarații dar trăiesc povești de iubire demne de romane de specialitate.

Poate vă gândiți la mitul lui Sisif. Poate vă gândiți că munca fără finalitate e în zadar. Doar că iubirea nu e muncă. Îndrăgostirea nici atât.

Iubirea adevărată nu cere feedback. Și nimeni nu îți dă vreo garanție.

Iubirea e pe dat, nu pe luat.
Fifi știe 🙂

PS. Dacă ți-e frică de: „Eu îl iubesc și el nu mă iubește înapoi” poate ar trebui să știi că uneori amorul poate să fie o luptă din care poți ieși în sânge. Ce zici, te mai bagi?

sursa foto: Pinterest.

Citesc comentariile dupa meciul de aseara. Ironii, suparari, injuraturi chiar. Oameni prea multi ofticati din fata televizoarelor. Astia de au fost si au platit bilet nu prea spun nimic, prea putini arunca venin. Poate-s ca mine, inca amortiti de frig.

Atmosfera a fost mult peste ce vezi in clipurile publicitarilor la berea sponsor principal. Oameni misto, ca mine si ca tine, multi copii, foarte multi copii adusi de parintii lor. Putine injuraturi,( sincera sa fiu n-am invatat nimic nou  pe tema asta.:)

Am ramas fara voce, mi-am lasat ovarele la Arena Nationala, dar nu-mi pare rau.

La plecare, in metrou langa mine doi tineri domni, unul suparat, celalt ironic:

- Si ce-ai fi vrut mah sa castigam?

- Da ce mah noi nu suntem oameni?

In garnitura se inghesuie multa lume. La un moment dat unul tipa: Bahhhh,  hai sa fim veseli macar aici. Se rade mult.  Romania, Romania incepe corul instant.

Fotbalul ar trebui sa fie despre goluri. Nu conteaza cum joci important e sa dai gol. Noi nici n-am jucat, dar nici n-am dat gol.

Fotbalul ar trebui sa fie despre fotbalisti. Despre talentul lor. N-a fost cazul aseara.

Aseara fotbalul a fost despre suporteri. Despre bucuria si tristetea lor. Despre alegerea lor de a merge pe stadion iar si iar. Cu speranta ca intr-o buna zi o sa apara fotbalul. Ala adevarat.

Tot mai multi oameni imi reproseaza ca nu am timp de ei. Ca nu ne vedem. Ca nu bem cafele nesfarsite sau spritzuri pina in zori. Aud tot mai des ca m-am schimbat, ca sunt cu nasul pe sus sau ca nu raspund la telefon.

Ne facem timp pentru cine vrem sa ne facem timp. E o vorba la mare moda pe facebook. Adevarata!  Viata mea ca si a altora se scurge nebuneste. Pentru mine 24 de ore sunt prea putine sa cuprind tot ce am eu sa traiesc. Si recunosc ca vrand, nevrand trebuie sa aleg. Am devenit mai egoista si dau timpul meu  oamenilor care ma fac sa rad nebuneste sau care-s mai destepti ca mine. De la care ma incarc. Iar si iar. Poate ca am imbatranit si odata cu asta s-a dus si amabilitatea de a intretine relatii doar de dragul numelui relatie.

Ani de-a randul am pansat in stanga si in dreapta, tot felul de oameni. Stateam ore la telefon sa rezolv dramele altora. Alesesem sa fiu eu aia care salveaza nevasta disperata de depresie ca a gasit o poza cu un piept prea plin in telefonul lui, eram prima care sarea sa ajute fara sa i se ceara ajutorul, rezolvam orice pentru oricine. La orice ora din zi si din noapte.

Intr-o zi  am obosit. Si am descoperit functia ignore in creier, cuvantul NU pe buze, butonul silent de la telefon si block pe facebook.

Daca nu iti raspund la telefon sau la mesaje inseamana ca nu vreau sa vorbesc cu tine. Si nu ma mai provoca la nesfarsit. Prietenii mei stiu ca sunt suficient de dusa sa iti spun in fata: Nu vreau sa ma vad cu tine.

N-am sa inteleg niciodata zbaterile de genul asta. Si nici suferinta cumplita iscata de lipsa de atentie. Pentru asta recomand un psiholog. Stiu eu unul foarte bun.

Cercul meu de prieteni e misto si plin asa ca daca vrei in gasca mea vesela si smart, fa-ma sa rad, spune-mi ceva destept, invata-ma ceva nou si te trec in agenda automat, te bag pe lista in fata.

Daca nu, ramanem prieteni pe facebook, am vreo 5 mii. Facem schimb de likeuri si zambete. Pentru mine e mai mult decat suficient.

P.S1. Acesta e cel mai arogant text pe care l-a,m scris vreodata dar sunt obosita si cred ca imi ieseau bube pe fata daca nu il scriam.

PS 2. Poza e cu Ana, surora mea 🙂

Declarativ, toata lumea vrea simplu. Declarativ.

Simplu, easy, frumos, fara complicatii, fara durere de cap si in niciun caz cu lacrima.

Apoi, de plictiseala oamenii o dau in sentimente. Si de aici drama. Cu toate mizeriile aferente.

Toti  vor simplu, dar se plictisesc mental imediat ce au formulat ideea. Ar fi prea mare sinceritatea sa spui: Nu stiu ce vreau, habar nu am. Risti sa pari prost sau pierdut ca sa nu spun dobitoc, daca ai trecut de o varsta.

Asa ca o lasam asa cu vreau simplu, dar cu speranta ca o sa fie ca in telenovelele smechere cu super buget. Pentru ca stim ca telenovela dupa ce trece de pilot o da in soap, cu lacrimi si muzica orientala.

Vreau simplu, adica minte-ma frumos, ca stiu eu cum sa imi conving mintea ca o sa fie fara dureri si complicatii.

Ipocrizia mintii ruleaza cu mare viteza. Nimeni nu vrea sa se opreasca.

E simplu 🙂