2018 a fost un an al călătoriilor mult visate, dar și al destinațiilor care nu îmi trecuseră prin cap. Dacă îmi imaginam Cuba de când aveam 10 ani, nu gândisem niciodată să trec pe vreo lista Iordania sau Franța. Vina mea. Recunosc, nu mai fac.

Începutul lui noiembrie m-a prins în Bordeaux. Nu sunt o fină cunoscătoare a vinurilor și nu aveam prea multe informații despre acest tărâm al strugurilor. De-a lungul timpului am avut discuții cu Maria Coman, prietena mea care mă tot batea la cap cu Franța în sus, Franța în jos “ Franța e altceva, Fifi!!” și după ce am fost la Paris de 2 ori, nu am leșinat, mi-a plăcut spre deloc. Dar vorba ei, Parisul nu e  Franța cum nici Bucureștiul nu e România. Adevărat. Franța e minunată, iată ultima mea concluzie după 3 zile în Bordeaux. ( #afosdevis)

În Bordeaux fix ca în revistele de călătorii dar și de decorațiuni . Te trezeșți de la aeroport (există cursa directă Blue Air București Bordeaux, ajungi în 3 ore.) în cramele de poveste.  Și treci rapid de la un castel la altul ca într-un film cu mare buget. Dar, nu, nu o să vă vorbesc de vin acum  și de castele și de prinți fără prințese. O să mă duc direct în ultima zi a vacanței noastre.

De la Bordeaux faci cu mașina vreo 50 de minute pînă în Cap Ferret ( atenție, Cap Ferrat e altceva ).

Am ajuns într-u sat lângă Atlantic plin de căsuțe pe malul oceanului cu o liniște greu de imaginat ( poate într-o zi o să scriu o carte despre cele mai liniștite locuri din lume, cred că ar fi bestseller ) .

Un sat pescăresc cu 100 de căsuțe. Numerotate toate. Am ajuns la căsuța cu nr.57 și am avut parte de cel mai bun prânz din 2018.

Nu vreau să fiu nerecunoscătoare. A fost anul în care am dormit în cele mai multe hoteluri de 5 stele și am stat la mese pregătite de chefi, unii cu bucătării cu stele Michelin. Dar, la Cap Ferret acolo în simpla căsuță 57 am mâncat pâine caldă cu unt și pate de porc, rapane, creveți bio iar partenerii mei de drum s-au bucurat de platouri întregi cu stridii. Meniul era completat de Apă plată și vin. Fără desert, fără alte complicăciuni.  E o bucurie pe care ți-o dă mâncarea proaspătă, adevărată, într-o căsuța de lemn pe malul oceanului. Fără muzică de fundal, fără agitația marilor localuri. A fost perfect.

Am căutat să aflu mai multe despre Cap Ferret și am găsit. E un secret al Franței, localnicii îl țin doar pentru ei, e greu să pătrunzi pentru că sunt doar 2-3 hoteluri bune în zonă. Nu vor să dea autorizații, cum nici o casă nu îți cumperi ușor aici chiar dacă ești milionar.

Francezii știu de generații întregi că luxul orbitor  începe cu liniștea de a nu fi deranjat de musafiri nepoftiți. Oameni puțini, natură multă, oceanul, mâncare proaspătă zi de zi.

Ce poți să îți dorești mai mult de la viață?

 

 

I’m a big fan of Bulgaria. I think the Bulgarians are more determined, more hard working and much more evolved people than we are if we are talking about tourism.

Bulgaria is not a story about the road, rather than the destination. The scenery on the highway doesn’t put a spell on you, but somehow you know that at the end of the road, when you park the car, you go in and simply say: „wow!” This is exactly what happened when I went to Sozopol, 13 years ago, than in Nessebar or in Veliko Tarnovo. And I was lucky to have the best services every single time!

When I thought I knew every extraordinary place in Bulgaria, when I was sure that I have seen all the key destinations, life gave me a light slight on my experienced traveler’s shoulder. I received an invitation, with gorgeous calligraphy, to visit Zornitza. I have never heard of this place, I must admit. Shame on me! I start a quick search, I check the Zornitza Family Estate website, and then I quickly turn it off. It was so spectacular that I refused to see it all before I got there. I have the pleasure of documenting myself when I go somewhere, but also to leave some details unknown, to be surprised.

Zornitza is so close to Greece, only 30 kilometres to the border and a one hour and a half drive to Salonic. This is the first good news because if you want to get here, the plane is also an option and the cool staff from Zornitza will take care of you, to transfer you from the airport to Bulgary’s Tuscany.

And now let me tell you some true facts: 300 hectares of splendid landscapes, hills, forests, lakes, vineyards. You can smell the wine and the peace everywhere. And love, I’d say. It’s the perfect silence. It’s the only hotel in Bulgaria included in the Relaix Chateux Association (there are 550 in the whole world) and it seemed absolutely amazing to me that the owners didn’t build 200 rooms. They had plenty of space to make not one resort, but three!

This wonderful family, so in love with beauty and nature, true wine and quiet living, chose to accommodate up to 30 guests in rooms and villas. The rooms are magical, with an incredible view of the sunrise. They have their music waiting for you to leave the stress out, so it would be a blasphemy to be nervous in a place like that.

The spaces are large and welcoming. Everything is made of stone, marble, true wood and good taste without measure. You won’t find glitter, gold or yellow stones here. My eye quickly adjusted to this incredible beauty and I couldn’t be happier to find out that I’d get the room with the best view. We got there late at night and I couldn’t imagine what was behind the glass wall. Complete darkness. I did not sleep very well on the first night. Don’t laugh cause when the call you Fifi, even the idea of a beautiful sunrise can make you anxious. I woke up several times, waiting for the miracle and, then, this happened:

It was six in the morning and even though I promised myself I would get some sleep, who could have done that… I stood in bed for minutes, attentively watching the sun performing, trying to remember forever those feelings. I’ve never seen something so beautiful! And I’ve seen some places in this life…

At breakfast, we received the food from the Zornitza farm. Taste, not plastic. Not ten thousand dishes as they practice at all inclusive hotels, but a really tasty breakfast. Then, we walked up the hills, lingered on the sun lounger to the pool, tasted the family’s wines and met Chef Spasov. „Baby chef” as people tell him in Zornitza team. He is 23 years old. 23!

So young and yet so talented, surrounded by a team of young people. The average age is 21 years. True fine dining, sophisticated salads and desserts that blow your mind. Like the chocolate trunk and the cotton candy roof.

The Zornitza team is really a family. The story starts with Kancho Stoycev, a brave and dreamy man who decides to turn the hills of Melnik into the Tuscany of Bulgaria. What came out of his dream? An incredibly beautiful reality. Now the business is led by his son, Marko, a powerful man with dreamer genes. But he has the best help: Alexander Skorchev, one of Europe’s best sommeliers, and Yavor Kirov, the kind of manager every hotel owner would want.

“And what can you do at Zornitza?” My friends, who love unique experiences, asked me. Well, first of all, you can just stay there. It’s the kind of place where you will find peace, away from music or other inconceivable noises. You can take a run to the beach in Greece or eat at a Bulgarian crag from Melnik, the smallest town in the world. If you are an orthodox, you’ll be interested in the nearby monasteries: Rila Monastery, the largest and most famous monastery in Bulgaria and the Rozhen Monastery. You can dedicate hours or days to WINE. Tasting and tasting all over again, without feeling any guilt. The wines here are too good and too fine to let the guilts overwhelm you. You can devote yourself to good hours of pampering in the spa. Massages, treatments, real treats.

“Will you go again?” This was another natural question. Yes, of course. Because after falling in love with Brugge and the entire Portugal, I never wanted to leave Zornitza either. As I dream of one way tickets to some destinations, I feel the same for this place, I would have just checked in. With a wide Fifi smile on my lips, I’m sure I would never get bored here.

 

Cred că surprizele marchează în cel mai frumos viețile noastre. Am avut parte de câteva care mi-au tăiat respirația, spre exemplu când m-a anunțat Mirela, așa printre altele că de ziua mea mergem în Cuba sau când Roxana în complicitate cu Popa mi-a adus-o acasă de ziua mea pe Bazavan cu care îmi doream să beau o cafea și uite așa începea o frumoasă prietenie. Într-o zi o să le pun pe toate într-o listă. Primite și făcute, surprize care sigur vă vor inspira.

Surprizele sunt parte din viața Mariei. Îi construim cu atenție cele mai frumoase amintiri. În vara asta a avut parte de un moment la care sigur nu se aștepta, micuța a tot trait întâmplări wow așa că a devenit atentă la semne,  dar de data asta nu a mirosit nimic, nimic.

Am plănuit să petrecem doar noi două o noapte la un hotel în București. Trec peste detaliile organizatorice, a fost destul de complicat să facem totul fără să se prindă de nimic. Dar iat-o în holul de la Ramada Bucharest Plaza.

Am rugat-o să mă aștepte câteva minute cât am făcut check in apoi am urcat împreună și i-am dezvăluit că rămânem acolo peste noapte. Am fugit de acasă am spus eu rânzând și ea mi-a răspuns: De parcă tati nu știe!

A fost poate cea mai mare a bucurie a ei de vara asta.  Am stat la etajul 11 într-un apartament superb, cu o priveliște foarte frumoasă!

Camerele sunt mari, spațioase, bine antifonate.  Personalul e discret și amabil iar doamnele care fac curățenie nu încep cu aspiratorul de la 8 dimineața.  Insist puțin aici  pentru că mi se pare greu de atins echilibru între discreție și amabilitate. Cred că e o artă să nu sufoci clientul, dar să fii acolo pentru orice nevoie a lui.

Pe masa din apartament ne așteptau o felie de tort și un platou imens cu fructe proaspete.

Patul imens, baia cu pereți de sticlă, curățenia de manual, liniște ca în vârful muntelui.  Și da, toate astea în nebunul nostru București, unde totul pare un haos.

Hotelul are standard de 4 stele dar sunt detalii care pe mine m-au dus cu gândul la hotelurile de 5 stele.  Mărimile camerelor, detaliile de design, preparatele din meniu. În apartamentul în care am stat camera de baie ( cu detalii de lemn și marmură) și camera de toaletă ( Wc-ul) sunt separate și asta e un accent de 5 stele, nu de 4. In plus pe langa mini barul plin cu de toate, in camera aveam si espressor.

 

Ne-am răsfățat la piscină, am lenevit în mijlocul săptămânii și nu vă bosumflați că a venit toamna, da, am spus adio orelor de plajă, dar o tură de piscină puteți face aici pentru că există piscină interioară.

Pentru că atunci când decizi să te comporți ca un turist în orașul tău trebuie să faci lucrurile ca un turist, am dat o fugă la mall, dar desigur nu am zăbovit mult. Parcă ne striga Ramada înapoi. Haidetii fetelor, la relaxare. Si noi cuminti, ne-am întors și am mâncat tot la piscină, de leneșe ce eram, deși aveam la dispoziție 2 restaurante, unul cu finețuri internaționale și altul cu mâncare românească, Maria nu a vrut nicicum să mai plece de la piscină.

Seara, am stat confortabil în holul hotelului și desigur Maria și-a cumpărat un magnet de la magazinul de suveniruri. Mi-am dat seama târziu că acolo era și un salon de coafură. L-am ratat, nu-i nimic, data viitoare.

Am urcat în camera ne-am uitata la un serial de pe canapea, apoi am întors televizorul( spre deliciul Mariei)  și ne-am mutat în vârful patului ca divele.

Când patul e din reclamele la dormit, somnul e somn. Ca dovadă că patul de la Ramada e ce trebuie, Maria s-a trezit la 9 dimineață și asta la insistențele mele( ea care la maxim 7 e în picioare oriunde ne-am duce ) că întârziam la birou

Am luat repede micul dejun și am fugit la redacție ( cu tot cu copil  și geamantan) pentru că la 10 începea ședința de sumar.

Mi-a plăcut mult la Ramada. A fost o supriză plăcută din toate punctele de vedere acest loc în care mi-am împlinit un vis mai vechi: să dorm la hotel o noapte în orașul  în care trăiesc. Poate vi se pare o nebunie, pentru mulți chiar e o nebunie, dar am avut eu fixația asta și mă bucur că am bifat-o. Cât despre copil a fost surpriza verii. Cred că nu o să uite prea ușor cum am plecat noi în oraș și am ajuns la hotel.

Revenind la Ramada, dacă vii în București te poți opri aici o noapte sau mai multe. Avantaje majore:

–       ai 2 restaurante, 3 baruri, centru spa, piscine, magazine, salon de coafură, practic dacă vrei poți să stai închis în hotel

–       dacă totuși vrei să ieși din oraș ești aproape de Arcul de Triumf și Herăstrău, de Muzeul Satului. În 10 minute cu mașina ajungi la Băneasa Shopping City sau la Promenada si ai rezolvat și cu cumpărăturile.

–       ești la 10 minute de faimoasa zonă Primăverii cu tot cu Muzeul lui Ceaușescu

–       e un hotel potrivit pentru conferințe, teambuilduing și pentru călătorii de bussines ( sunt 5 săli de conferințe de diverse dimensiuni )

–       e fix la mijlocul distanței între aroport și centrul orașului

–       standardul de 4 stele e depășit de servicii, curățenie și alte detalii care te duc direct cu gândul la 5 stele.

–     există un tur inițiat chiar de cei de aici, un tur în care poți vizita nordul  Bucureștiului pe bicicletă.

#OnoapteLa Ramada rămâne în topul celor mai frumoase amintiri din viața mea de suflet călător, chiar dacă hotelul e la câțiva kilometri de casa mea.

• Guest Post de Mihaela Călin

Sinceră să fiu, până să ajungă Prințul Charles în Viscri, nu auzisem de acest loc. Mai mult decât atât, nici după ce a început să se facă atâta vâlvă depre frumusețile din zonă, despre tihna și dulceață de la Viscri, nu m-am gândit să merg să vizitez locul. Asta pentru că știu că România are foarte multe locuri frumoase, oriunde mergi peisajele sunt minunate, iar pe mine viața la sat nu mă fascinează, am fost copil crescut la țară, de bunici, cu magiun de prune făcut la foc în curte și pâine coaptă în țest.

Despre sași însă, am avut mereu un interes aparte. Am început să aflu poveștile acestor oameni care și-au lăsat casele și au plecat cu miile când eram studentă la Timișoara. Era și în perioada în care Herta Muller primise Premiul Nobel pentru Literatură și toată lumea era interesată de evenimentele de la care pornesc cărțile ei atât de răvășitoare. Dar dincolo de asta, poveștile sășilor din Banat sunt destul de vii la Timișoara, în multe cercuri. Mă așteptam cumva ca și poveștile sașilor din Transilvania să fie cam la fel. Dar am descoperit mult mai mult.

Am ajuns într-o sâmbătă pe la ora 14 la Crit, în județul Brașov. Săptămâna Haferland începuse deja de câteva zilele, mai văzusem din evenimente la televizor și abia așteptam să ajung. După un drum de 5 ore și jumătate în care cu chiu cu vai am reușit să trecem de Valea Prahovei, am făcut stânga din DN1 și am intrat în sat. Am mers până la biserica fortificată, unde se țineau evenimentele, și am găsit oamenii cântând și jucând. Cânta muzica nemțească, iar adulți și copii îmbrăcăți cu niște costume care amintesc  de cele nemțești, cum vedem în filme, cu carouri și flori brodate, așteptau să le vină rândul la dans. Unii dintre ei purtau și tricolorul. Zeci de oameni stăteau de jur împrejur și se bucurau de spectacol. Nimic strident însă, fără să radă cineva aiurea.

Am plecat de acolo cu un zâmbet larg, uitasem și de oboseală, și de nervii din trafic. Ne-am dus apoi direct la standul cu bratwurst, cârnații albi, nemțești. Dacă eram acasă, nu m-aș fi dus să cumpăr, dar acolo au fost delicioși. Cât am mâncat, am avut răgaz să mă uit puțin în jur, la oameni. Cei mai mulți nu erau de acolo, erau de la oraș, se vedea. Oameni care au bătut drumul până într-un sat că să se simtă bine. Și în satele românești sunt sărbători, se ține ruga satului, se țin nedei și alte sărbători, în fucție de regiune. Dar doar în rare locuri se urnesc oamenii de la oraș pentru o sărbătoare în sat. Aici au venit pentru că lucrurile se întâmplă puțin diferit.

În satele acestea săsești oamenii petrec frumos, fără excese, lasă totul să se întâmple de la sine. Le place să le povestească celor care le trec pragul despre muncă lor, despre obiceiurile lor, despre meșteșugurile zonei. Au răbdare cu fiecare om în parte.

Această este atmosfera pe care am găsit-o și a două zi la Meșendorf și la Viscri. O stare a firescului. Ospitalitatea nemțească nu înseamnă că oamenii îți intind covorul roșu când ajungi în casele lor. Înseamnă că te primesc firesc, de parcă te așteptau. Totul pare simplu, parcă nu fac nimic special pentru zecile de turiști care vin acolo, deși e lesne de înțeles că sunt oameni care numai cu asta se ocupă: să gătească și să îngrijească după turiștii care vin la ei. Dar totul e atât de simplu și de normal încât chiar ai senzația că ești în vizită la rude. Nu știu exact cum au reușit să creeze atmosfera aceasta, cred că e ceva ce vine din oamenii aceia liniștiți, la locul lor.

Ne-am plimbat vreo două ore pe la Viscri doar că se vedem casele. Sunt foarte multe case trainice, mari, cum le făceau sașii, acum goale, abandonate. Ți se rupe inima. Sunt vopsite la exterior, oamenii de acolo nu vor să le țină în paragină, dar e mare păcat de ele. Mai ales când vezi în ce pot fi tranformate, cat de frumoase sunt pensiunile făcute în vechile locuințe. Nu poți să nu te gândești ce o fi fost în sufletele celor care le-au lăsat în urmă după ce au trăit acolo două, trei generații. Acolo s-au născut și au crescut.

Cu mare bucurie am scris aceste rânduri la invitația lui Fifi. Sunt obișnuită de la știri să vorbesc mai degrabă despre lucruri grave, lucruri care nu sunt la locul lor, să le spun celor care mă ascultă că trebuie să se implice sau măcar să știe că ceva nu este în regulă. Nu despre asta este acest articol. În satele săsești din Transilvania totul este în regulă. Locurile sunt așezări frumoase, trainice, primitoare. Oamenii sunt calmi, și buni, și mândri, dar nu aroganți. V-am spus toate acestea ca să știți. Și ca să treceți pe acolo. O să plecați cu pâine săsescă și cu compot de acolo, vă garantez, dar nu asta e cel mai important. O să plecați acasă, în viețile noastre pline, cu o frumoasă liniște. Atât de prețioasă.

 

 

 

 

Sunt locuri pe care le-am aflat de la unii, de la alții sau pe care le-am descoperit eu în căutarile mele virtuale și pe care le pun pe #BucketList. ( lucruri pe care vreau sa le fac în viata asta neaparat, locuri unde e musai sa ajung, experiente unice )

Château Cos d’Estournel a fost una dintre primele proprietăți din Bordeaux care și-a îmbuteliat, etichetat și vândut propriul vin. Nu a durat mai mult de câțiva ani înainte ca Château Cos d’Estournel să devină celebru în rândul iubitorilor de vin și a membrilor regalității din întreaga lume.

Este în mod clar unul dintre cei mai buni producători din Medoc. Ei fac astăzi unul dintre cele mai incitante vinuri din Bordeaux. Vinurile sunt bogate și senzuale. Sunt făcute să îmbătrânească. Chiar dacă aceste vinuri sunt intense, totul este într-un echilibru perfect.

„Cos” derivă din cuvântul „deal de pietricele” din vechiul dialect Gascon.

Un miracol apropiat din punct de vedere geografic și geologic, Cos d’Estournel beneficiază de o combinație fără precedent de soluri și expunere. Această bogăție de variații naturale se exprimă pe deplin în vinurile proprietății, care sunt printre cele mai renumite din lume.

Cos d’Estournel este situat în afara curburii unui drum înălțat în nordul Médocului. Pe lângă pagodele sale maiestuoase și în spatele ușii grele sculptate din lemn, castelul găzduiește beciuri de o modernitate neegalată, un contrast puternic cu fațada sa ornamentată. Facilitățile au fost proiectate în colaborare cu echipa pentru optimizarea proceselor de vinificație și îmbătrânire. Inspirat de pasiunea fondatorului său pentru India, stilul arhitectural al lui Cos d’Estournel a transformat această proprietate într-una iconică printre castelele bordoleze.

Edificiul principal a fost complet renovat în 2008. Frumusețea arhitecturii sale originale a fost îmbunătățită și a fost instalat un echipament de ultima oră. Astăzi, castelul este un sanctuar slab luminat, unde linii pure și materiale contemporane, cum ar fi sticla și oțelul, se joacă cu mătăsuri fine și lemn exotic.

Chartreuse din Cos d’Estournel este un refugiu discret, luxos, ascuns în spatele edificiului principal. Chartreuse este reședința privată a lui Michel Reybier, proprietar al imobilului din anul 2000.

Pivnițele strălucitoare de la Château Cos d’Estournel includ 72 de cuve izoterme, în formă de con, din oțel inoxidabil. Cuvele sunt proiectate special pentru inerție termică. Cele 72 de cuve au o gamă largă de capacități pentru a corespunde nevoilor fiecărei parcele de viță de vie. Poate că cea mai inventivă parte a pivnițelor este creată de cele patru tancuri de ridicare de 100 de hectolitri sau lifturi de vin care înlocuiesc pompele folosite în procesul de pompare tradițional și care elimină procesele care introduc aerul. Din momentul în care vin strugurii, totul se deplasează prin fluxul de gravitație. Vinul este eliberat din tava principală unde rămân cojile. Prin gravitație, sucul este apoi mutat în vase mai mici, care sunt pe roți. Aceste cuve mici sunt trimise la ascensoarele din sticlă unde sunt mutate la un etaj și se întorc înapoi în tavă prin gravitație pentru a acoperi cojile. Acest proces de la Château Cos d’Estournel e unic. Astăzi, vinul este mereu mișcat de gravitație. Nimic nu este forțat sau atins de mâinile omenești.

De zeci de ani, aceeași echipa de cultivatori a revenit în Cos d’Estournel an după an, lăsând satul lor în sudul Spaniei la recoltare în fiecare toamna. Nu este neobișnuit că un copil să facă primii pași împreună cu tatăl și bunicul său – și apoi să-și vadă într-o zi propriul său fiu – printre viile lui Cos d’Estournel. De la o generație la alta, familiile au transmis cunoștințele și pasiunea lor pentru podgorie. Loialitatea și expertiza bărbaților și femeilor din Cos d’Estournel sunt inestimabile. Cea mai mare parte a lucrării este manuală, iar mâinile sunt ghidate de experiența generațiilor anterioare.

#BucketList

Sursa foto: Facebook Clos d’Estournel

 

 

E unul dintre cele mai noi resorturi din Bodrum și are ceva ce nu mulți sunt în stare să înțeleagă – lux pentru oamenii care vor ceva simplu. O să vă întrebați “cum adică? Nikki Beach nu sunt plajele alea unde merg milionarii și beau șampanie scumpă?”. Ba da, dar oamenii care ajung aici percep ideea de lux în alt mod. Nu prin opulență, aur sau diamante. Sunt oamenii care se bucura de minimalism, de liniste, de momente.

Conceptul Nikki Beach a luat naștere în anul 1998 la inițiativa lui Jack Penrod și a fost primul beach club din lume. Mai târziu, au apărut și resorturile care sunt de tip boutique. Din cele 13 plaje Nikki din lume, doar 3 au și hoteluri.

În Bodrum, resortul este format din vile cu apartamente și camere duble (care nu diferă cu nimic de un apartament), toate cu un view superb către mare. Ba chiar au și câte o curte în care găsiți câte un pat de plajă extrem de confortabil.

Peisajul e ca în filme. Atât în camere, cât și în restul hotelului. E construit chiar în mijlocul naturii, la doi pași de marea Egee.

La micul dejun , în timp ce beți cafeaua, veți vedea cum sunt “parcate” iahturile, iar din ele coboară oameni simplii. Vin să stea la plajă, să mănânce ceva bun și să asculte muzică bună.

 

Pont pentru cei mai pretențioși: Dacă tot am zis de mâncare, să știți că pe lângă mâncarea turcească absolut divină, la Nikki Beach Bodrum găsiți preparate din toate bucătăriile lumii. Au cel mai bun sushi din stațiune, gătit de un chef japonez. Iar servirea e spectaculoasă.

O noapte de cazare in acest paradis cost[ de la 400 de euro, dar cui ii ajunge o noapte?  Dacă v-am convins să vă rezervați următoarea vacanță, o puteți face cu ajutorul agenție Prestige Tours. 7 nopți la Nikki Beach Resort & Spa Bodrum  cu cel mai bun mic-dejun costă începând de la 3.000 de euro pentru două persoane.

*guest post Andreea Gherasim

 

– Și unde mai pleci iar, Fifi?
– Plec în Iordania…
– Ce tare! Te duci la Petraaa!

Cam asta a fost reacția tuturor celor cu care am vorbit înainte de plecare. Știam de Petra, nu prea multe, dar ca înainte de orice vacanță am început să mă documentez.

Prima oprire, Wikipedia:

“ Petra este un fost oraș antic, situat în Iordania. Este unul din cele mai celebre situri arheologice din lume, datorită templelor săpate direct în stâncă, cel mai cunoscut fiind „Trezoreria” în stil grecesc, cu o înălțime de 42 m, unde s-a turnat și partea finală a filmului Indiana Jones.În antichitate orașul se numea Rekem și apare menționat în manuscrisele de la Marea Moartă. Se presupune că a fost construit începând cu secolul al VI-lea î.Hr., de către nabateeni, un popor semitic, și a fost capitala lor până în 106 d.Hr., când a intrat în componența Imperiului Roman, devenind capitala provinciei Arabia Petrea. Orașul continuă să înflorească în următorul secol, apoi intră în declin și este abandonat, fiind distrus în 363 de un cutremur. Ruinele au devenit o curiozitate în Evul Mediu. În 1985 Petra a fost inclusă în lista UNESCO a locurilor din patrimoniul mondial. Este și una din Cele 7 noi minuni ale lumii”

Buuun, hai că m-am lămurit istoric cum stă treaba, dar superficială cum mă știți am trecut repede la capitolul fotografii și mărturii video de la fața locului. Și-am încercat să nu mă entuziasmez prea tare. De prea multe ori, mi-am făcut niște filme în cap din poveștile sau prezentările fantastice de pe net și când am ajuns la destinație am constatat că muntele nu e chiar așa înalt, că nisipul nu e așa fin sau că hotelul de 5 stele are doar 3 în viața reală.

Petra nu a fost o dezamăgire. Trec peste faptul că a fost o provocare pentru mine să merg atât pe jos, dar a meritat fiecare pas.

Locul e copleșitor, la propriu.

Intrarea seamănă cu cele moderne, europene, casa de bilete, magazine de suveniruri etc . Doar intrarea. Pentru că apoi te trezești direct în altă lume. Cred că a fost prima dată în viața mea când m-am simțit ca pe un platou de filmare.

Barbați nebuni , unii machiați, mergând trufași călare, măgari, muzicanți exotici, calești, cămile….așteptam pe cineva să țipe: liniște, atenție, se filmează !

Călătoria începe prin Valea Bab as Siq, mergi practic pe un drum perfect păzit de blocuri imense de piatră. La fiecare colț auzi turiștii exclamând de uimire pentru că senzația de frumos și spectaculos se accentuează cu cât înaintezi. Cred că aici densitatea de selfieuri pe mp e printre cele mai mari din lume. Nu trebuie să fi artist fotograf, oriunde îndrepți aparatul ai un cadru wow. Deși am plecat dimineața devreme, era plin de oameni. Printre ei, țâșneau copiii locului care într-o engleză perfecta te îndemnau să cumperi cu un dolar o vedere. Și dacă picai în capcana asta nu mai scapi de ei . Am fost sfătuiți de ghidul nostru să nu cumpărăm nimic, pentru că acești copii trebuie să ajungă la școală nu să vândă suveniruri toată viața.

Mi-am văzut de drum minunându-mă (și rugându-mă la Dumnezeu să mă țină vie că ce să vezi condiția fizică e praf ) și după vreo 3 kilometri am ajuns la cel mai faimos loc din Petra: Trezoreria. Cel mai misterios dar și cel mai cunoscut punct al Petrei. I se spune așa, deși nu a adăpostit vreodată un tezaur ci pentru că legendele locului spun că hoții își ascundeau acolo comorile.

E punctul zero pentru fotografii, iordanienii au introdus mici elemente moderne la fața locului, o terasă cu internet dar și un magazine de suveniruri. Terasa face toți banii pentru cei dornici ca mine să își tragă sufletul. Sunt tot felul de tarabe de unde poți cumpăra suveniruri din Iordania ( sau din China ca să fim sinceri :)) dar cea mai bună amintire pe care poți să o duci cuiva de acolo e chiar o piatra. Piatra de la Petra.

Petra e un muzeu în aer liber, te poți plimba o zi, două, dar și o noapte pentru că sunt tururi special făcute în miezul nopții.

Nu vă faceți griji pentru cazare, sunt hoteluri de la marile lanțuri care și-au găsit perfect locul aici, pentru ca milioane de turiști vin anual să viziteze Petra. Noi am stat la Movenpick Petra Resort ( e vis, dar despre asta în alt articol pe larg )

Vă las cu fotografiile nu înainte de a vă spune că la Petra puteți ajunge mai ușor acum, pentru că avem charter cu Iordania, introdus din martie de Prestige Tours. Aveți pachetele aici.

Am scris aici despre cele 10 motive pentru care trebuie să mergi în Iordania.

Mai multe info despre Petra găsiți aici.