• Guest Post de Mihaela Călin

Sinceră să fiu, până să ajungă Prințul Charles în Viscri, nu auzisem de acest loc. Mai mult decât atât, nici după ce a început să se facă atâta vâlvă depre frumusețile din zonă, despre tihna și dulceață de la Viscri, nu m-am gândit să merg să vizitez locul. Asta pentru că știu că România are foarte multe locuri frumoase, oriunde mergi peisajele sunt minunate, iar pe mine viața la sat nu mă fascinează, am fost copil crescut la țară, de bunici, cu magiun de prune făcut la foc în curte și pâine coaptă în țest.

Despre sași însă, am avut mereu un interes aparte. Am început să aflu poveștile acestor oameni care și-au lăsat casele și au plecat cu miile când eram studentă la Timișoara. Era și în perioada în care Herta Muller primise Premiul Nobel pentru Literatură și toată lumea era interesată de evenimentele de la care pornesc cărțile ei atât de răvășitoare. Dar dincolo de asta, poveștile sășilor din Banat sunt destul de vii la Timișoara, în multe cercuri. Mă așteptam cumva ca și poveștile sașilor din Transilvania să fie cam la fel. Dar am descoperit mult mai mult.

Am ajuns într-o sâmbătă pe la ora 14 la Crit, în județul Brașov. Săptămâna Haferland începuse deja de câteva zilele, mai văzusem din evenimente la televizor și abia așteptam să ajung. După un drum de 5 ore și jumătate în care cu chiu cu vai am reușit să trecem de Valea Prahovei, am făcut stânga din DN1 și am intrat în sat. Am mers până la biserica fortificată, unde se țineau evenimentele, și am găsit oamenii cântând și jucând. Cânta muzica nemțească, iar adulți și copii îmbrăcăți cu niște costume care amintesc  de cele nemțești, cum vedem în filme, cu carouri și flori brodate, așteptau să le vină rândul la dans. Unii dintre ei purtau și tricolorul. Zeci de oameni stăteau de jur împrejur și se bucurau de spectacol. Nimic strident însă, fără să radă cineva aiurea.

Am plecat de acolo cu un zâmbet larg, uitasem și de oboseală, și de nervii din trafic. Ne-am dus apoi direct la standul cu bratwurst, cârnații albi, nemțești. Dacă eram acasă, nu m-aș fi dus să cumpăr, dar acolo au fost delicioși. Cât am mâncat, am avut răgaz să mă uit puțin în jur, la oameni. Cei mai mulți nu erau de acolo, erau de la oraș, se vedea. Oameni care au bătut drumul până într-un sat că să se simtă bine. Și în satele românești sunt sărbători, se ține ruga satului, se țin nedei și alte sărbători, în fucție de regiune. Dar doar în rare locuri se urnesc oamenii de la oraș pentru o sărbătoare în sat. Aici au venit pentru că lucrurile se întâmplă puțin diferit.

În satele acestea săsești oamenii petrec frumos, fără excese, lasă totul să se întâmple de la sine. Le place să le povestească celor care le trec pragul despre muncă lor, despre obiceiurile lor, despre meșteșugurile zonei. Au răbdare cu fiecare om în parte.

Această este atmosfera pe care am găsit-o și a două zi la Meșendorf și la Viscri. O stare a firescului. Ospitalitatea nemțească nu înseamnă că oamenii îți intind covorul roșu când ajungi în casele lor. Înseamnă că te primesc firesc, de parcă te așteptau. Totul pare simplu, parcă nu fac nimic special pentru zecile de turiști care vin acolo, deși e lesne de înțeles că sunt oameni care numai cu asta se ocupă: să gătească și să îngrijească după turiștii care vin la ei. Dar totul e atât de simplu și de normal încât chiar ai senzația că ești în vizită la rude. Nu știu exact cum au reușit să creeze atmosfera aceasta, cred că e ceva ce vine din oamenii aceia liniștiți, la locul lor.

Ne-am plimbat vreo două ore pe la Viscri doar că se vedem casele. Sunt foarte multe case trainice, mari, cum le făceau sașii, acum goale, abandonate. Ți se rupe inima. Sunt vopsite la exterior, oamenii de acolo nu vor să le țină în paragină, dar e mare păcat de ele. Mai ales când vezi în ce pot fi tranformate, cat de frumoase sunt pensiunile făcute în vechile locuințe. Nu poți să nu te gândești ce o fi fost în sufletele celor care le-au lăsat în urmă după ce au trăit acolo două, trei generații. Acolo s-au născut și au crescut.

Cu mare bucurie am scris aceste rânduri la invitația lui Fifi. Sunt obișnuită de la știri să vorbesc mai degrabă despre lucruri grave, lucruri care nu sunt la locul lor, să le spun celor care mă ascultă că trebuie să se implice sau măcar să știe că ceva nu este în regulă. Nu despre asta este acest articol. În satele săsești din Transilvania totul este în regulă. Locurile sunt așezări frumoase, trainice, primitoare. Oamenii sunt calmi, și buni, și mândri, dar nu aroganți. V-am spus toate acestea ca să știți. Și ca să treceți pe acolo. O să plecați cu pâine săsescă și cu compot de acolo, vă garantez, dar nu asta e cel mai important. O să plecați acasă, în viețile noastre pline, cu o frumoasă liniște. Atât de prețioasă.