text de Alina Tudor
Mă obsedează de câteva zile un cuvânt. Eyeland. L-am căutat prin dictionare. L-am tradus mot-a-mot. Poate o ieşi ceva din brainstormingul cu mine însămi. Şi mă preocupă cu atât mai mult cu cât am dat de el scris cu litere lungi, albe şi subţiri pe un fundal negru ca smoala. Ca să
rămînă pe retină.
Eyeland. Pământul de sub ochii mei. Cine naiba are dileme d-astea? Par abisale. Şi obsedante.
Treaba devine din ce în ce mai complexă cu cât, taman azi, ziua Z, în care
am dormit prea mult, am tăcut prea mult, am bifat prea mult, am dat peste
o poză în care erau Hitler şi Wittgenstein împreună. Copii. Cum ar veni naşterea libertăţii şi moartea ei. Mişto. It makes you think. La ce? La că trebuie să te relaxezi. Totul e paradox. Sau cel puţin ironie.
Pe aici umbla mintea mea aseară, pe Magheru colţ cu Pitar Moş, cu trei sacoşe şi o geantă mare, vis-a-vis de Douglas de unde bătea un iz de incert de iasomie, uruia un Range Rover şi nişte cuburi magenta atârnau ţipător deasupra tuturor cioburilor de conversaţii pe care nu ai vrea să le
auzi.
„Să vă ajut?”
“?!”
“Bine…să te ajut?”
„?!”
Jizaz…girl…snap, react, do something, say something.
“Nu, nu, nu sunt bine, mulţumesc, mă descurc.” Minţeam. Erau al dracului de grele.
Zi ceva drăguţ. E prima dată în 10 ani de când eşti în Bucureşti când se oferă cineva, din senin, să îţi care plasele.
“Dar vă mulţumesc pentru intenţie. M-a luat prin surprindere. Credeam că
nimeni nu mai face asta. ”
“Bine, dacă asta vrei…”
Omul apăruse chiar când luam colţul, i-am văzut servieta maronie (a la Hermes), sacoul bleumarin şi cămaşa care ieşea două degete de sub el. 40-45, genul de care vrei să te ciocneşti.
M-am întors pe călcîie, am zâmbit (cred) şi am tras de plasele alea printre muncitorii din faţa Bisericii Italiene, dalele ridicate din faţă de la Dalles, coada de la patiseria de lângă gura de metrou, beţivanul veşnic
care păzeşte ghereta cu flori, un cuplu destul de incert care se pironise chiar în faţa porţii, am scos cheile şi am intrat în bloc.
De ce n-oi fi zis “da, vă rog, am nevoie de ajutor. Sunt cam grele şi păreţi un personaj căruia pot să îi mărturisesc într-o doară că Dorsey, tăticul Twitter, e de părere că să cari o sacoşă grea cel puţin o dată pe
săptămână te lecuieşte de prea-mult-tine “?
Pentru că nu suntem învăţaţi cu civitatea. Cu răbdarea, deschiderea către celălalt. Cu politeţea. Cu bucuria drumului spre casă. Cu trăitul clipei. Cu improvizaţia. Cu îndurarea pentru celălalt. Pentru că avem mintea
ocupată cu liste to do cu poză de fundal Wittgenstein.
Pentru că am dat peste alţii care şi-au pus sacoşele lor în braţele noastre, pentru că am fost învăţaţi să nu vorbim cu străinii, să avem grijă de lucrurile noastre, să nu insistăm, să nu deranjăm…
M-am oprit. Mi se arseseră becurile din casa înaltă de trei metri. Great. Domnu’ Hermes o schimba becuri la el acasă? Pune nişte Red Garland şi vezi pe ce te urci să le schimbi.
Apoi m-a sunat Fifi…
Mă obsedează de câteva zile un cuvânt. Eyeland. L-am căutat prin dictionare. L-am tradus mot-a-mot. Poate o ieşi ceva din brainstormingul cu mine însămi. Şi mă preocupă cu atât mai mult cu cât am dat de el scris cu litere lungi, albe şi subţiri pe un fundal negru ca smoala. Ca să
rămînă pe retină.
Eyeland. Pământul de sub ochii mei. Cine naiba are dileme d-astea? Par abisale. Şi obsedante.
Treaba devine din ce în ce mai complexă cu cât, taman azi, ziua Z, în care
am dormit prea mult, am tăcut prea mult, am bifat prea mult, am dat peste
o poză în care erau Hitler şi Wittgenstein împreună. Copii. Cum ar veni naşterea libertăţii şi moartea ei. Mişto. It makes you think. La ce? La că trebuie să te relaxezi. Totul e paradox. Sau cel puţin ironie.
Pe aici umbla mintea mea aseară, pe Magheru colţ cu Pitar Moş, cu trei sacoşe şi o geantă mare, vis-a-vis de Douglas de unde bătea un iz de incert de iasomie, uruia un Range Rover şi nişte cuburi magenta atârnau ţipător deasupra tuturor cioburilor de conversaţii pe care nu ai vrea să le
auzi.
„Să vă ajut?”
“?!”
“Bine…să te ajut?”
„?!”
Jizaz…girl…snap, react, do something, say something.
“Nu, nu, nu sunt bine, mulţumesc, mă descurc.” Minţeam. Erau al dracului de grele.
Zi ceva drăguţ. E prima dată în 10 ani de când eşti în Bucureşti când se oferă cineva, din senin, să îţi care plasele.
“Dar vă mulţumesc pentru intenţie. M-a luat prin surprindere. Credeam că
nimeni nu mai face asta. ”
“Bine, dacă asta vrei…”
Omul apăruse chiar când luam colţul, i-am văzut servieta maronie (a la Hermes), sacoul bleumarin şi cămaşa care ieşea două degete de sub el. 40-45, genul de care vrei să te ciocneşti.
M-am întors pe călcîie, am zâmbit (cred) şi am tras de plasele alea printre muncitorii din faţa Bisericii Italiene, dalele ridicate din faţă de la Dalles, coada de la patiseria de lângă gura de metrou, beţivanul veşnic
care păzeşte ghereta cu flori, un cuplu destul de incert care se pironise chiar în faţa porţii, am scos cheile şi am intrat în bloc.
De ce n-oi fi zis “da, vă rog, am nevoie de ajutor. Sunt cam grele şi păreţi un personaj căruia pot să îi mărturisesc într-o doară că Dorsey, tăticul Twitter, e de părere că să cari o sacoşă grea cel puţin o dată pe
săptămână te lecuieşte de prea-mult-tine “?
Pentru că nu suntem învăţaţi cu civitatea. Cu răbdarea, deschiderea către celălalt. Cu politeţea. Cu bucuria drumului spre casă. Cu trăitul clipei. Cu improvizaţia. Cu îndurarea pentru celălalt. Pentru că avem mintea
ocupată cu liste to do cu poză de fundal Wittgenstein.
Pentru că am dat peste alţii care şi-au pus sacoşele lor în braţele noastre, pentru că am fost învăţaţi să nu vorbim cu străinii, să avem grijă de lucrurile noastre, să nu insistăm, să nu deranjăm…
M-am oprit. Mi se arseseră becurile din casa înaltă de trei metri. Great. Domnu’ Hermes o schimba becuri la el acasă? Pune nişte Red Garland şi vezi pe ce te urci să le schimbi.
Apoi m-a sunat Fifi…
***
Alina tudor este project Manager euforia.tv.
Am intrebat-o de starea civila si ocupatie si mi-a raspuns cu umor, desigur: ” ocupatie – realist visator, stare civila – let me think about it „
sursa foto: fb Hermes