Scolioza este o boală perversă. Timpul este cel mai mare dușman în recuperarea ei

Am ales să vă spun despre scolioză că nu e deloc de neglijat pentru că nu cred că există discuție pe care să o am cu doamna profesoară Căciulan și să nu îmi spună: ” Fifi, trebuie să afle cât mai multă lume despre afecțiunea asta!

Doamna prof CFM dr. Elena Căciulan conduce împreună cu kinetoterapeut dr. Dana Stanca, Kineto Dema, cabinetul unde mulți oameni se pun pe picioare la propriu și unde își lasă durerea.

Care sunt semnele care trebuie să ne ducă cu gândul la scolioză?

Fiecare părinte ar trebui să acorde atenție posturii copilului și să-l privească cu atenție din cînd în cînd. Să-și observe copilul și să urmărească poziția umerilor, a trunchiului,a bazinului ,cum merge cum aleargă,  iar dacă are o suspiciune cît de mică să dezbrace copilul și să-l aplece către înainte/ sau în față și să urmărească dacă există o deviație de la linia care unește apofizele spinoase; dacă apare o proeminentă de o parte și de alta a coloanei vertebrale.

Ce pași trebuie să urmeze família după primirea diagnosticului SCOLIOZĂ?

La primirea diagnosticului părintele trebuie să se adreseze unei echipe de profesioniști. Specialiștii ccunosc foarte bine abordarea unui astfel de diagnostic. Este foarte important acest pas pentru că  altfel copilul va pierde posibilitatea de a fi tratat corect. Trebuie să vă dau un avertisment foarte importante: Timpul este cel mai mare” dușman” în recuperarea scoliozei. NU UITAȚI: Scolioza idiopatică avansează cu 1-2 grade pe an.

  1. Care a fost cel mai mic paciente pe care l-ați tratat?

Cel mai mic pacient cu care am lucrat avea 3 luni și a venit pentru recuperarea torticolisului. Poziția dar și prezența torticolisului foarte accentuat au evidențiat o scolioză congenitală. Am început să lucrăm un program susținut, individualizat, a început să poarte un corset adaptat bebelușului și de la o scolioză de 60* unghiul Cobb (perioada cînd i s-a propus familiei intervenția chirurgicală) la 1 an  avea 40*  iar intervenția a fost amânată.

  1. Există un mit că scolioza nu poate fi tratată decât printr-o operație chirurgicală.

Scolioza este “perversă” dacă nu o tratăm cu maximum de seriozitate atât noi ca specialiști, dar și pacientul și família lui. Scolioza poate fi tratată dacă avem un program individualizat și corect conceput, dacă avem un corset Cheneau corect confecționat și purtat 23h din 24 h, o metodă de fixare-elongare-derotare care poate ajuta la schimbarea schemei corporale și cu o frecvență la acest tip de terapie de 4-5 ori pe săptămână.

Până la intervenția chirurgicală noi trebuie să aplicăm toate tehnicile , metodele neinvazive care pot ajuta pacienții să se recupereze. Nu este obligatoriu ca la 60* unghiul Cobb să facem intervenția chirurgicală, avem în cabinetul Kineto Dema pacienți care au ajuns la 45*,40*. Acești oameni sunt mărturia noastră că atunci cînd se lucrează sérios, rezultatele nu întârzie să apară.

Le recomand părinților să creadă în recuperarea copiilor. Oameni buni, în România sunt terapeuți extrem de bine pregătiți să trateze pacientul cu scolioză.

  1. Cât a trecut de la primul caz pe care l-ați tratat?

Poate că au trecut 30 de ani de la primul caz. Dar atunci nu eram cea de astăzi din punct de vedere profesional. Am avut șansa să cunosc și să urmez cursuri de formare profesională lîngă nume mari în recuperarea scoliozei. Astăzi pot “să simt” scolioza, să o tratez  și să aduc speranța și bucuria în familiile care și-au pierdut încrederea în sistemul medical. Sunt sute de cazuri pe care le-am evaluat și tratat. Fiecare caz este unic și spectaculos, iar eu sunt mulțumită și cînd reușesc în prima faza să-l fac pe pacient să-și schimbe schema corporală, să înceapă să-și descopere postura greșită care entru el era corectă.

Reușite mari? Am reduz gradul scoliozei de la 45* a ajuns la 28*; de la 60* la 40* de la 25* la 17*. Sunt doar câteva exemple.

E adevărat că adolescența e vârsta critică atunci când vorbim despre scolioză?

Reamintim că scolioza este specifică fetelor iar perioada critică de evoluție a scoliozei este între 11-13ani . Apariția menarhei  (prima menstră) este poate cel mai important moment de agravare a scoliozei. Odată cu apariția primelor semne ale pubertății o scolioză idiopatică de 10* poate să crească dramatic înainte cu un an de apariția menarhei și 6 luni după. La băieți vîrstă critică este între 13-15 ani

Ce le spuneți celor care amână vizita la specialist?

Părinții nu trebuie să amâne întîlnirea cu specialiștii….scuzele că au meditații, au prea multe activități, au examenul de capacitate etc sunt doar scuze. Scuzele nu corectează scolioza și nu vor aduce îmbunătățiri în  corectarea scoliozei. Dimpotrivă. Amânarea terapiei poate produce  drame în  viață adolescenților și adulților de mai tîrziu.

Recomandarea că înotul recuperează scolioza este total greșită sau “ Mai stați un an și apoi facem intervenția chirurgicală (sunt afirmații ale pacienților noștrii)

Pe lângă kinetoterapie ce trebuie să mai facă pacientul cu scolioză?

Pacientul cu scolioză poate duce o viață profesională și socială normală. dar în funcție de deficiență va trebui să respecte indicațiile echipei interdisciplinare.

Pe doamna prof CFM dr. Elena Căciulan o găsiți la Kineto Dema.

 

 

 

 

„La un bărbat durerea nu contează”. Acasă la Hemingway

Ghidul nostru din Havana, băiat vesel și citit ne-a întâmpinat cu zâmbetul larg Made in Cuba.

Azi mergem acasă la Senor Hemingway. Era un afemeiat, avea probleme cu alcoolul, era excentric, dar avea un suflet de aur și iubea cubanezii așa că țara noastră Cuba și întreg poporul l-am adoptat.”

Ghidul turuia și eu îmi aminteam doar fraza asta: “La un bărbat durerea nu contează” spunea Hemingway în Bătrânul și Marea. Eram curioasă să văd cu ochii mei locurile unde a scris, să aflu mai multe despre cine și ce l-a inspirat.

Când îi spui numele localnicii tresar. E un fel de zmeul zmeilor în Cuba. Ajungem la Finca Vigia, în suburbia Havanei, la domeniul pe care americanii prin Obama s-au străduit să ajute la refacere.

Intrăm în curtea largă, plină de vegetație luxuriantă copaci aduși din Africa de Hemingway și foarte multe flori exotice. În dreapta, e casa de oaspeți unde stăteau starletele de la Hollywood când veneau în vizită, desigur cele care nu aveau acces la dormitorul geniului.

Casa principală are ușile și ferestrele larg  deschise dar din interior totul e păzit de personal. Nu ai voie să intri decât cu privirea.  Dar e suficient.

Casa arată de parcă Hemingway a plecat acum 5 minute. Cărți peste tot, rom peste tot și un aer de dezmăț pe care anii nu l-au putut șterge. Lumina e frumoasă și vizitatorii pășesc tăcuți în jurul în casei. Stau la coadă ca să bage capul pe fereastră sau pe ușă. Toată lumea vorbește în șoaptă. Sunt locuri unde nu e nevoie să spună nimeni „Păstrați liniștea”.  Cărțile sunt chiar peste tot, biblioteca-i imensă și un raft cu cărți am zărit și în baie. Dar, na, se înțelege defect profesional. Hemigway era foarte bolnav, avea probleme cu tensiunea și diabetul îi dădea bătăi de cap așa că pe peretele de la baie iși trecea săptămânal greutatea. În camere îți sar în ochi trofeele de vânătoare, tablourile de la prieteni faimoși și ei.

Cum ieși din casa mare dai de un turn. Acolo se cocoța scriitorul să se uite prin telescop la oaspeții ce se anunțau din vale. Nu deschidea oricui, așa e cînd ești excentric.

În spatele  grădinii se acunde piscina. Ascunsă la propriu, după copaci. Ghidul ne spune că aici Catherine Hepburn făcea baie goală. Citisem despre asta doar că era vorba de Ava Gardner….mă rog, la câte femei s-au perindat prin viața și patul lui Hemingway e normal să apară confunzii. În spatele piscinei stă barca Pilar, pe care o știm din Bătrânul și marea.

Plecăm de acolo, vizităm satul de pescari unde Hemingway e încă pe buzele tuturor și ne întoarcem în Havana în oraș pentru a merge la hotelul Ambos Mundos. Aici la camera 511 e un mic muzeu. Scriitorul se caza mereu în această cameră. Stătea aici să scrie.

Din muzeu în muzeu, ajungem iar într-un bar restaurant Floridita. Alcoolic sau nu, Hemingway a făcut 2 localuri celebre după ce a anunțat:” Îmi beau Mojito la Bodeguita și Daiquiri în La Floridita.”  Am vizitat ambele locuri, la 10 dimineața erau petreceri  cu rom era nelimitat.

La final de tur, m-am simțit ca după o mare întâlnire. “La un bărbat nu contează durerea”.  Poate toate viciile pământului pe care părea să le aibă Hemingway  pot îngroapa durerea.

 

 

Despre dragostea mea pentru Cuba mai sunt multe de spus. De ce cred că americanii nu o pot strica am scris aici.

 7 lucruri pe care să le verifici imediat cum intri într-o cameră de hotel 

Am vizitat până la vârstă asta 23 de țări, am stat în zeci de hoteluri sau apartamente de închiriat. Și da, sunt pretențioasă. Pentru că o vacanță trebuie să fie o vacanță, fără stres că n-ai presiune la dus sau că așternuturile nu sunt ok. Am făcut o lista cu lucrurile pe care le verific înainte să îmi desfac bagajele, imediat cum intru într-o cameră de hotel

 1.CURĂȚENIA

Poate să aibă nu 5 stele ci 100, dacă nu e curățenie degeaba. Mă uit la covor, la așternuturi dacă sunt foarte curate, la baie dacă sclipește totul și la draperii și cuverturile de pat dacă nu sunt depozite de praf (aici recunosc că eu le dau jos de pe pat de cum intru în cameră , am citit peste tot că aceste cuverturi ajung în spălătorie f rar)

 2. APA DE LA BAIE

Să curgă, nu să picure, să aibă presiune și când o închizi gata să fie stop că dacă nu în liniște nopții te face cu nervii

 3. AERUL CONDIȚIONAT/ ÎNCĂLZIREA

Să funcționeze, să pornească, să se oprească să poți schimba temperatura. Atenție  în multe hoteluri aparatul se oprește automat când deschizi ușă la terasă sau la intrare.

 4. TELEVIZORUL

Știu că în vacanță nu stăm în cameră să ne uităm la tv, dar poate dacă vrei să arunci totuși un ochi parcă nu ai vrea să te uiți la purici

 5. PATUL, PERNELE, SALTEAUA

Aici aș putea să scriu o carte. Salteaua trebuie să fie în stare bună, nu cu găuri, nu beton, nici prea moale. Patul să nu scârțâie iar pernele să fie de calitate , nu niște huse umplute cu câlți

  6. MINIBARUL

Exceptând all inclusive e bine să verifici că ce trebuie să fie în minibar chiar e acolo, să nu te trezești că la final trebuie să plătești pentru băuturi pe care nu le-ai sorbit în viață ta

   7. Poziționarea camerei

Am pățit-o să fim fix desupra restaurantului cu vedere la un teren de fotbal și undeva departe se vedea și marea. Sau am plătit o cameră cu vedere la mare doar că între hotel și mare era o cale ferată. Dacă ții la liniște și nu vrei un sejur cu aromă de tocăniță sau cu zgomote de la piscină verifică

Mai sunt și alte lucruri la care mă uit pe care poate o să vi le povestesc altădată

SFAT: Nu va fie rușine să cereți schimbarea camerei chiar dacă o să vi se pară că omul de la recepție își dă ochii peste cap. Dacă face asta, oricum nu contează. Mai bine o vacanță perfectă decât una ratată care se lasă cu amintiri proaste și review-uri și mai și.

PONT: citiți review-uri, nu mergeți în orb chiar dacă hotelul are 5 stele și e fitza fitzelor.. Și citiți cu atenție tot, pentru  că undeva printre 400 de păreri afli că hotelul se află lângă o disco și bubuie muzică în noapte…

 

De ce americanii nu vor strica niciodată Cuba

“Ce bine că te duci acum în Cuba, până nu vin americanii și se strică Cuba…”

Și-ajung  în Cuba. Cu așteptări împărțite între părerile celor care o vizitaseră deja, dar cu certitudinea că mie o să îmi placă mult. Și n-aveam cum să greșesc, feeling-ul de bine nu m-a înșelat niciodată. Doar ăla de rău mi-a mai făcut surprize, dar și alea au fost doar plăcute.

Mă dau jos din avion. Primul șoc, vameșițele rubiconde îmbrăcate în uniforme de polițiste dure. Grăsune, dar în minijup, date cu ruj mov sau roșu aprins și echipate cu ciorapi de plasă. Mintea îmi fuge la tot felul de filme.Trec de vameșițe, dau de asistentele medicale care au birou la intrarea în țară. Și ele arată într-un fel de îmi zboară iar mintea la aceleași filme, cu mici modificări. Zâmbesc, sigur sunt fete serioase.

Ajung în Cuba, țara. După prima dezmeticeală, încep să sintetizez. La prima vedere, e un film artistic colorat, o peliculă cu decoruri excentrice, cu contraste clasice conturate între sărăcie și bogătie. Clădiri somptuoase din care crezi că o să iasă prințesa modernă adăpostesc în geam oameni care vând cine stie ce nimicuri. Pe stradă îți trec prin fața ochilor mașinile de epocă din care te aștepți să sară vreo super vedetă. Și nu sare.

Ce nu vezi în Cuba? Nu vezi oameni morocănoși. Vezi doar fețe brăzdate de ridurile unui soare câteodată prea puternic. Nu există încruntături. La început m-am gândit că e o coregrafie, că se prefac că sunt veseli și fericiți. Un fel de regie pentru turiști. Dar cum să se prefacă o țară întreagă? Pe fiecare stradă dai de muzică. Practic, Cuba e un ring de dans în aer liber, o scenă vie pe care se cântă doar live, în fiecare bar, în fiecare restaurant sau chiar în mijlocul străzii. Nu auzi radio, nu auzi alt fel de înregistrări. Poate doar o dată mi s-a părut că aud ceva pe lângă Căminul Cultural din Trinidad, înainte să migreze bătrânii spre Casa del Musica, la ceas de seară.

( Imagini suprinse în această vacanță în Havana și Trinidad )

Și sunt în continuare nelămurită. De unde atâta veselie? Dacă te uiți direct la ei când îi întâlnești pe stradă, te salută și îți fac cu ochiul, indiferent dacă sunt bărbați, femei sau copii. Și au un fel de a râde care nu se învață nicăieri.

Au mâncare cât să nu moară de foame și habar n-au unde vine aeroportul, pentru că nici nu încape în visurile lor să plece vreodată din țară. Au internet cu porția, pot să își spele curțile doar o dată pe săptămână, nu au haine scumpe. Și cu toate astea sunt demni și senini. Sunt sigură că le e foarte, foarte greu, sunt sigură că țin în ei o tristețe grea, dar o țin atât de bine ascunsă că uită și ei de ea uneori. Mai mereu.

Am simțit fiecare zâmbet ca pe o palmă, gândindu-mă cum ne supărăm noi, cum ne încruntăm la fiecare pas, cum ne sare țandăra din orice. Comparativ cu ei, noi le-am căpătat pe toate și vrem mai mult, dar suntem tot veșnic nemulțumiți. Ei nu au nimic, parcă le e frică să spere la puțin, dar sunt fericiți. Cum? Nu știu.

Prietenia și dragostea lor se măsoară în priviri, în muzică și în dans, nu în like-uri pe Facebook. Așa e la ei. Ei s-au născut fericiți, și-au luat ritmul din stradă și zâmbetul de la unul la altul. Exact ca la noi. Sau nu.

Cuba nu s-a stricat și nu o să se strice niciodată. Pentru că nu e vorba neapărat despre casele colorate sau despre frumoasele mașini de epocă, nici măcar despre renumitele trabucuri. Cuba este strict despre oameni, iar oameni ca acolo eu nu am întâlnit nicăieri în lumea asta mare. Și am umblat ceva.

P.S. În Cuba, salariul mediu e undeva la 20 de dolari. Un litru de ulei îi costă 2 dolari, o cartelă de internet 1 dolar pentru o oră, o pereche de blugi e 25 de dolari. Gândiți-vă puțin la asta….

Va urma 🙂

Ce am aflat până la 40+

Desigur puteam sa spun din start 44, dar mi-au spus fetele ca 40+ sună mai cool. Am făcut o listă. E lista mea. Cu bune și cu rele. Aștept completări ☺

1. Să pui capul pe pernă liniștit știind că ai făcut bine, corect, CINSTIT. E poate cea mai mare realizare ( chiar dacă lumea îți spune că ești prost, că nu ai habar cum se fac șmecheriile, nu te descurci …)
2. Lista oamenilor pe care poți să îi suni la 3 dimineața devine în timp foarte scurtă
3. Unele iubiri nu mor niciodată
4. Că în orice conflict, adevărul meu nu e același cu adevărul tău
5. Nu toți oamenii sunt buni
6. Te poți lăsa de fumat. Și poți să te simți mult mai bine. Dar e fix ca la copii, pînă nu îl ai pe al tău degeaba îți povestesc toți ce minunat e.
7. Când alegi să nu intri în nicio gașcă îți asumi că ai ales drumul greu sau patul mic cum ar spune sora Bazavan
8. Biletele de avion sunt cele mai frumoase cadouri
9. Și cărțile.
10. Și diamantele
11. Și parfumurile de nișă ( da, știu, sunt ușor snoabă dar sunt sinceră )
12. Prietenia nu e despre a sta bot în bot all day long
13. Banii nu aduc fericirea dar asigura o liniște demnă de menționat
14. Să spui NU e o mare șmecherie care îți economisește timp, nervi și bani
15. Sănătatea bate orice
16. Aparatul mic de Nespresso e una din marile invenții ale lumii
17. Și bateriile externe
18. Să mergi pe jos dimineața la 6-7 vreo 5 km printr-un parc gol echivalează cu o minune pentru creier
19. Nu te poți supăra pe traficul din București, e ca și cum ai fi ofticat că latră câini
20. Unii oameni te iubesc chit că îți place sau nu
21. Nu trebuie să ne placă toată lumea cum nici noi nu ne dăm în vânt după lumea
22. Fățărnicia e la faza epidemică în România.
23. Și trufia
24. Să îți pierzi timpul cu oameni care nu te plac sau te folosesc ține de inteligența emoțională. E pierderea ta de timp, e păcatul tău să nu miroși profitorii
25. Poți să pleci singură în vacanță, aș spune trebuie să pleci singură în vacanță măcar o dată pe an
26. Când ești angajat nu trebuie să uiți asta niciodată. EȘTI ANGAJAT. La fel și cînd ești freelancer și lucrezi pentru cineva pe proiect. Să ții minte că nu e bussinessul tău și deciziile pe care le iau proprietarii afacerii sunt de necomentat. E BUSSINESUL LOR, NU AL TĂU. Dacă nu îți convine, cară-te!
27. Lumea își taie stomacul și spune că a ținut dietă.
28. E important ca din când în când să faci ceva care să te scoată total din zona de confort. Cum am zburat eu cu balonul anul ăsta deși muream de frică
29. Simplitatea bate orice sclipici, “haur” sau ștrasuri
30. Cea mai mare bucurie socială e să te întâlnești cu oameni care au făcut ceva în domeniul lor și să descoperi iar și iar că secretul stă în muncă și determinare, nu în pile și relații
31. Proștii frustrați și ambițioși sunt cea mai periculoasă specie. În timp, devin agresivi
32. Iertarea e cel mai bun lucru pe care îl poți face pentru sufletul tău
33. Când pui punct să te asiguri că nu ai vrut să pui virgulă
34. Niciodată să nu spui niciodată

VA URMA

Am zburat cu balonul. O poveste despre visuri și frică

Nu știu care e suma fricilor la un om, nu știu dacă am o medie bună față de restul lumii dar știu că îmi e frică de apă, de dentist, de viteză, de droguri, de proști, de înălțime, desigur. Mi-a fost frică și de dragoste până să mă lămuresc că oricum nu ai cum să scapi și tot în sânge ieși după bătălia cu ea.

Anul trecut de Crăciun, Moș Crăciun Uragan Retegan a venit cu un cadou neașteptat: Cappadoccia, zbor cu balonul, vis.

M-am bucurat foarte tare. Tot ce se lasă la drum de seară sau de zi cu o călătorie pe mine mă face fericită pe loc. Iar ideea de a zbura cu balonul o aveam de multă vreme în minte. Cumva, am uitat de frica mea de înălțime ( ca să înțelegeți mi-e frică să mă uit în jos pe geam de la etajul 7-8  )

Înainte de plecare tot mai mulți mă întrebau „Și o să te urci? Dar nu ți-e frică? Ei na, nu mi-e frică… cum să îmi fie frică.” Hmmm….

Ajunși în Cappadocia ( vis, vis, vis tărâm o să vă povestesc în altă postare ) am întrebat-o pe Mirela, am pus–o să jure că nu ne zdruncină balonul vieții, că nu simțim fiorul la modul rău (nu mai râdeți ) ea m-a asigurat că e o ușoară plutire, că e ceva extrem de lin. Și eu am crezut-o, e acel gen de personaj din viața mea care nu mă minte, no matter what.

Am aflat că zburăm marți dimineața dacă vremea e bună, dacă nu e urmă de vânt. Dacă nu se poate atunci o să zburăm a doua zi, dacă nu a treia zi. Nu îți garantează nimeni ziua. Dacă nu e vremea bună, adio! E important pentru fricoși ca mine să știți că în Cappadocia sunt 45 de firme care organizează asemenea zboruri, oamenii din asta trăiesc și sunt mega atenți la condițiile de siguranță.

Dimineața devreme am fost luați cu microbuzul de la hotel, duși la un birou unde cred că eram vreo 200 de oameni care am primit un mic dejun frugal, apoi îmbarcați iar în microbuz și drumul spre câmpul de decolare. Atmosfera era super veselă, eram cu toată Gașca Zurli, se cântă, se dânsa, râsete în hohote. Și deodată în noapte am început să vedem… baloanele. A fost magic. În bezna aia, când mai e puțin și se crapă de ziuă 150 de baloane imense, întinse pe câmpurile Cappadocciei gata să decoleze.

Totul s-a petrecut prea repede, am uitat de spaimă, am uitat de tot. Simțeam o emoție puternică, dar nu era o frică, era o bucurie foarte, foarte mare. Euforie. Și-am urcat în balon, ei aici se schimbă povestea puțin. Într-adevăr nu simți nimic ! Plutești e cuvântul cel mai correct. Balonul nostru era clar cel mai petrecăreț, se cântă am o căsuță mică, se dansa…undeva într-un colț și eu, Fifi, prinsă de balustrade să nu cumva să cad. :)))


M-am uitat de 2 ori în jos și mi-a fost de ajuns. Mi-am adus aminte că sunt cea mai fricoasă dintre fricoasele pământului așa că m-am uitat doar în față din clipa aia sau în lateral sau în sus. Și am supraviețuit. În jurul meu, oamenii se aplecau își făceau selfie-uri, țopăiau. Eu ma gandeam ca daca mor la copilu orfan si barbatul vaduv la 40 de ani si cu rate pe cap… of trebuia sa imi fac asigurare,

Între gândurile fricoase constientizam ca traiesc o minune. Senzația când ești în aer printre atâtea baloane care zboară în jur e de film. Fix asta simți că ești într-un film. Ridicările se fac la răsărit, lumina e suavă și aerul rece e tăiat de bucuria că trăiești ceva cu adevărat unic. Uneori baloanele se ating și piloţii râd și ne explică: „morning kiss!” La aterizare am fost avertizați că trebuie să ne ținem bine, nu a fost cazul, super meseriașii de la Urgup Ballons ne-au lăsat direct pe remorca mașinii care trasporta balonul.

Am fost așteptați cu șampanie și medalii. Oamenii erau fericiți că tocmai au simțit magia vieții. Poate mulți nu și-au păstrat medalia, eu am adus-o acasă. Am atarnat-o de oglinda dulapului meu, ca un trofeu personal pe care trebuie sa il vad zilnic: Fifi a învins iar frica și a zburat cu balonul.

Vă las cu fotografiile și cu filmulețul cu Gașca Zurli în Balon. Vă recomand ca o dată în viața să faceți asta. Să nu vă gândiți prea mult. Dacă eu am putut, o să puteți și voi Sunt atât de puține momente în care putem să plutim la propriu așa că, de ce nu? 🙂

De ce nu recunoști că scopul scuză mijloacele?

N-am să înțeleg niciodată femeile care își pun inel gastric și declară că le-a strâns prea mult cureaua sau au ținut un regim minune.
N-am să înțeleg niciodată femeile care își pun silicoane și susțin că de fapt au descoperit sutienul minune.
N-am să înțeleg niciodată bărbații de 40+ care umblă cu fete fotomodeline, bareline și susțin că de fapt le-au ales pentru creierul lor. Doamne, Fifi, dacă ai ști cât de deșteaptă e….
N-am să înțeleg niciodată oamenii, bărbații sau femeile care ajung într-o poziție favorabilă pe care și-au dorit-o enorm și pe care o râvnesc și alții, dar care se victimizează. „Eu nu am vrut, eu nu am știut, eu nu mi-am dorit asta, dar n-am avut ce să fac”.
Care-i faza? De ce să nu recunoști că ai vrut să slăbești cu orice preț, să ai silicoane, să te duci seara la culcare cu o tânără domniță sau să ajungi la o funcție? E rușine, nu? Sau de ce?

 

Dacă l-aș fi ascultat pe medic când mi-a zis: Trebuie să stați acasă…

Trebuia să-l ascult pe medic, dar nu l-am ascultat. Cum n-am ascultat aproape niciun medic când mi-a dat porunca asta.

Mă tot întreb de ce am fugit mereu de stat acasă când am fost bolnavă? De ce am crezut că dusă pe picioare o boală trece mai repede, sau pare că nici măcar nu e boală?  Privind în urmă, trebuie să recunosc că am avut o atitudine demnă de Fifi: niciodată nu m-am gândit extrem de serios la sănătatea mea.

În decembrie, m-a doborât sinuzita. Faza pe  sărbători. Între Crăciun și Revelion m-a pocnit acea durere de sinusuri, au urmat acea amețeală specifică, nopțile nedormite și problemele cu respiratul.

ORL-istul consultat (după 7 zile desigur) mi-a recomandat să stau o săptămână acasă. Uite, mie cînd un medic îmi spune asta: “ar trebui să stați acasă o săptămână”, mă bușește instant râsul. Cum ar fi să stau acasă pentru că am răcit? (e adevărat sinuzita nu e tocmai o simplă răceală )

Normal că nu am stat acasă, am mai zburat și la Roma dus întors și desigur după 10 zile de antibiotic și alte pastille, pastiluțe și prafuri magice mă simțeam la fel de oribil ( normal  că dacă zbori presiunea aia numai bine nu îți face, cum nici mulțimile nu îți fac bine, nici trecerile de la cald la frig). Înapoi la orl.ist, veniseră și rezultatele care au confirmat  că nu am vreun streptococ sau un stafilococ. Și totuși sinuzita rezista. Am mai primit 7 zile de antiobiotic peste primele 10. Și medicul zice iar: ar trebui să stați acasă în căldură și să nu mai zburați prea curând cu avionul. Păi, știți, plec peste 3 zile iar. Unde? În Iordania. Vai ce frumos și eu visez să ajung acolo dar poate totuși amânați ( să o crezi tu că nu mă duc ).

Și m-am dus și chiar m-am simțit bine, aproape nu am mai avut nimic, întoarsă acasă parcă iar nu m-am simțit 100% ok, dar totuși eram bine pe picioarele mele când deodată…bang! Sinuzita mea draguță s-a întors și mai agresivă ca prima dată.

Mi-a fost rușine să-l mai sun pe orl-ist, mi-ar fi trântit-o pe aia cu “v-am spus eu, doamnă!” Și am sunat-o pe doctorița de familie, o basarabeancă dintr-o bucată:

– Cum adică ați luat 17 zile antibiotic și vă e tot rău? Da cine v-a dat concediu medical? ( o si vedeam cu spranceana ridicata)

– Păi nimeni.

– Și cum ați stat acasă? Nu v-a cerut hârtie de la serviciu??

– Păi n-am stat, am lucrat, apoi am fost la Roma, am fost și în Iordania…

– Cu avionul???? – a explodat ea, de parcă dacă mergeam cu mașina pînă în Iordania mi se reparau sinusurile

M-a mai lăsat să mă mai văicăresc puțin, mi-a dictat o listă nouă de medicamente și apoi mi-a zis cu voce joasă:

DOAMNA POPA! DACĂ NU STAȚI ACASĂ ÎN CONCEDIU MEDICAL, ÎN PAT, LA CĂLDURĂ, O SĂ AJUNGEȚI LA SPITAL!

Ei cumva, amenințarea asta cu spitalul a prins la mine de mic copil, dacă mă ameninți cu seringa sau cu patul din salonul în care mai sunt vreo 10 paciente, înțeleg că e mai bine să stau cuminte la mine acasă.

Am întrebat-o pe Gabi, prietena mea care e psiholog de ce nu stăm acasă când suntem bolnavi. M-am regăsit în toate răspunsurile ei:

    • pentru că de cele mai multe ori avem senzația că știm noi mai bine,

    • pentru că simțim că putem duce

  • pentru că avem senzația că nu e într-atât de grav și că dacă stăm acasă pierdem ceva important.

  • Credem că ne dăm lucrurile importante pe care le avem de făcut peste cap.

  • Credem că lumea se oprește în loc și nu mai funcționează.

 

Stau în pat de 4 zile. Nu-s tocmai ok, dar data viitoare promit că o să-I ascult pe medici. Sper că o să îi ascult… Sănătate vă doresc!

 

10 motive pentru care trebuie să mergi în Iordania

Țările sunt ca oamenii. De unele te îndrăgostești la prima vedere, sunt altele pe care trebuie să le vezi de mai multe ori, cum sunt și unele pe care știi că nu vrei să le mai vezi niciodată.

Pe mine, Iordania m-a cucerit din prima clipă. O dragoste fulgerătoare pentru o țară de care nu știam prea multe și în care sincer nici nu visam să ajung.

Mă așteptam la o lume diferită față de a noastră, dar totuși nu mă așteptam la o cu totul altă lume. Iordania nu are cum să îți rămână indiferentă pentru că îți aruncă în față atuuri pe care pur și simplu nu ai cum să le ignori: mare, soare, oameni desprinși din manualele de amabilitate, toate aromele pământului în farfurie, minunea Petra sau deșertul care e chiar din filmele de la Hollywood.

Dar cum mereu am fost o pasionată a listelor și listuțelor, am făcut repede o listă cu 10 motive pentru care trebuie să alegi această destinație:

1. PETRA – minune a lumii moderne. Orașul săpat în piatră te lasă fără cuvinte. E în patrimoniul UNESCO şi e poate cea mai mare atracţie a Iordaniei pentru cei pasionaţi de istorie, dar și pentru cei pasionaţi de fotografie.

2. DEȘERTUL WADI RUM – e practic un superb platou de filmare natural, nu degeaba americanii și numai ei au venit aici ca să facă filme care au ajuns celebre: „Marțianul”, „Pasiune în deșert” sau „Pacientul englez”. E locul unde bifezi în agenda ta de călător jeep safari și cina cu beduinii.

 

3. RÂUL IORDANULUI. Pentru mine a fost cel mai emoționant moment al vizitei în Iordania. Pe partea cealaltă, Israelul a transformat locul în atracție comercială, turistică. Iordanienii au păstrat totul simplu, zarva e mai mică și parcă simți altfel însemnătatea locului.

4. SERVICIILE. Nu au tradiția turcilor în turism dar parcă îi prind din urmă. Amabili, discreți, prietenoși, cu zâmbete largi te primesc de parcă ești prietenul lor de-o viață.

 

5. HOTELURILE Am stat la Hyatt în Amman și la Movenpick în Petra și Aqaba. Luxul e lux, liniștea e liniște, paturile sunt înalte și așternuturile fine, perfect apretate. Mi-a plăcut cel mai mult la Movenpick Tala Bay  în Aqaba, ne-au  întâmpinat cu o selecție de deserturi cu arome tradiționale iordaniene



6. OAMENII
– Îți intră în suflet cu zâmbetele lor prietenoase, vor să facă fotografii cu tine, îți dau ce au ei mai bun, îți gătesc mâncarea lor faimoasă în toată lumea și îți dansează cum nu ai mai văzut. Deși sunt sociabilă de felul meu, nu mă lipesc cu una cu două de localnici. N-am putut rămâne indiferentă nici la zâmbetele lor, nici la bucuria cu care vorbesc cu turiștii.



7. MAREA ROȘIE.
Suntem la 2 ore și jumătate de România unde e frig și iarnă , iar în Aqaba stai la plajă, clima e blândă, marea e perfectă,  nisipu-i fin  și piscinele te îndeamnă parcă să fii tânăr și neliniștit 🙂

8. MAREA MOARTĂ e considerată cel mai mare spa natural din Europa. Merită să ajungi aici ca să plutești la propriu în apa ei și să iei o porție de sănătate pentru tot anul. În plus, resorturile de aici au grădini imense unde întâlneștie parcă toate florile pământului.

9. AYLA, insula minune aprope de Aqaba în care iordanienii investesc masiv . Se construiesc vile și hoteluri de lux, locuințe exclusiviste, ai plaja perfectă, dar și teren de golf pentru pasionați

10.SECURITATEA. Este e considerată cea mai safe țară din Orientul Mijlociu. Și asta o face atat e frecventabilă de turiștii din toată lumea. Nu simți vreun pericol, măsurile de securitate sunt excepționale. Noi am fost însoțiți de un polițist în toată vacanța. Oamenii își iau măsuri ca tu , ca turist, să nu simți vreo nesiguranță.

CUM AJUNGEM ÎN IORDANIA?
E SIMPLU. Prestige Tours a decis sa introduca in oferta sejururi cu zboruri charter catre statiunea de la Marea Rosie, cu plecari saptamanale din Bucuresti in perioada martie-iunie 2018. Găsiți pachetele, aici.

Mă întreabă lumea ironic dacă mai pot cu atâtea vacanțe. E simplu. Las bucățele de suflet peste tot pe unde merg, dar mă întorc de departe cu o energie pe care n-am să pot să o iau niciodată din cărți sau filme. Da, iubesc vacanțele. Sunt bucuroasă să plec și fericită să mă întorc acasă de fiecare dată.

Mâine vă povestesc, pe larg,  experiența mea la Petra.

A mai trecut o zi, am scăpat și azi…


Nu-s vreo timidă, nu mă sperii cu una cu două, am văzut atâtea grozăvii în 20 de ani de lucrat la știri.

Nu-s nici vreo mamă nebună, obsedant de protectoare cu copilul ei. Dimpotrivă, sunt relaxată și nu mă gândesc la pericole non stop.

Dar azi…azi când am aflat că pedofilul e polițist, mi s-a pus un nod în stomac. Creierul meu s-a blocat. Nu digera informația că omul ăla e polițist, că ai lui colegi polițiști îi spuneau mai în glumă, mai în serios…Violatorul.

Am stat toată ziua cu nodul în stomac, am încercat să mă calmez. Degeaba. E nodul ală pe care îl ai înainte de o operație sau de un examen foarte important. Am avut senzația aia pe care o ai când mergi singur în noapte și ți se pare că te urmărește cineva.

Mi-au trecut azi prin cap mii de gânduri. Și mi-am dat seama deodată că îmi e frică.

Mi-e frică să nu mă prindă o boală pe mine sau pe ai mei și să ajung la un spital mizer fără aparatură sau fără medicamente, unde un medic prea obosit și prost plătit să mă lase să mor.

Mi-e frică să deschid cutia poștală că cine știe ce scrisoare mi-a mai trimis ANAF-ul pentru ceva de acu vreo 15 ani, care lui ANAF i-a dat cu virgule.

Mi-e frică să îmi cumpăr o casă pentru ca am cumpărat una din care am fugit la propriu de frica vecinilor maneliști și violenți, în timp ce polițiștii mi-au spus că nu îi ajută legea și “ ce să facem doamnă, unii se liniștesc doar când mor”

Mi-e frică să plătesc chestii prin internet că apoi îmi vine amendă că n-am plătit.

Mi-e frică de ce va urma la școala copilului când va termina clasa a 4 a și pleacă de lângă învățătoarea pe care o iubește și e o chestiune de noroc ce profesori o să fie la catedră.

Mi-e frică în trafic să nu supăr pe cineva, am fost învățată să nu mă cert că poate scoate vreunul cuțitul și mă taie.

Fiecare zi în România e o luptă de supraviețuire. De când ieșim în casă și ajungem pe stradă, începe bătălia. Și vă rog să nu vă supărați pe mine dar nu, nu pot să trăiesc doar între ai mei. Viața mă obligă zi de zi să ies din bula mea. Mă întorc seara, fericită că am scăpat cu bine.

A mai trecut o zi.

2017. Anul în care mi-am dat mie cel mai mult

Are mătuşa mea o vorbă: mai bine sănătos şi bogat, decât sărac şi bolnav.
Well, după 20 de ani, la 40+ am ajuns la faza în care îmi doresc sănătate. SĂNĂTATE. Vă scriu din vârful patului, pentru că şi anul ăsta am sărbătorit cu o viroză cea mai viroză.

Las gluma şi zâmbetul şi vă spun că anul ăsta am văzut iar cum bolile, unele lungi şi chinuitoare, mi-au furat prieteni prea tineri, cum un atac cerebral sau un infarct au pus capăt unor destine care păreau de vis.

Când eram la Braşov am avut un prieten foarte bun. Bogdan. Un munte de om pe care noi îl alintam „iepuraşul”. Eu aveam o cafenea, el avea un bar. La momentul divorţului meu, acum 14 ani, în clipele mele de disperare, mi-a fost foarte aproape. Mi-a spus într-o seară: „Fifişor, hai să vindem barurile şi să ne mutăm în Bali şi ne facem acolo un business împreună! Ce spui?” M-am uitat la el ca la un nebun şi, în toată amărăciunea mea, am râs: „Da măh, bine, ne mutăm în Bali, sigur”. Dar el vorbea serios. A vândut şi dus a fost în Bali. Nu ne-am mai văzut niciodată, dar ne scriam mereu, eu promiţând an de an că o să ajung în Bali. N-am ajuns. Mă gândeam iar… poate la anu’. Săptămâna trecută, Bogdan a murit. A făcut un infarct. Greu de digerat o asemenea veste. Nu mi-a venit să cred când am citit pe Facebook. Ce şoc… Dar a doua zi în suflet am zâmbit, pentru că ştiu că a murit fericit trăind în Bali, ţara la care a visat, având alături o femeie care îl adora.

Vestea morţii lui a fost duşul rece al acestui an. Şi-mi promit iar că nu o să mai amân lucruri. E promisiunea pe care mi-o fac an de an. De ceva ani, reuşesc să amân din ce în ce mai puţin.

Anul ăsta am înţeles mai bine ca niciodată că buşiturile de zi cu zi trec. Erau întâmplări profesionale sau personale pentru care înainte mă consumam enorm, plângeam, nu dormeam… Acum mă întristez muuult mai puţin şi în adâncul sufletului meu ŞTIU că totul trece.

2017 e anul în care am călătorit mai mult ca niciodată. Asta e o realizare foarte mare, pentru că eu aş trăi, dacă s-ar putea, din aeroport în aeroport. Şi tot ca realizare, a fost primul an în care am plecat singură în vacanţă câteva zile la Roma (da, am ridicat multe sprâncene).

Sunt fericită că în 2017 am ales liniştea şi am reuşit să îmi dedic foarte mult timp mie. Poate ăsta e atuul anilor maturităţii. La 40+ dai de disperarea că ai făcut prea puţine lucruri în viaţă, te ia panica pentru că ai senzaţia că nu mai ai aşa de mult timp şi asta poate să îţi dea un impuls. Şi-ajungi să faci într-un an câte nu ai făcut în 10. Dar, atenţie, nu măresc viteza, nu vă gândiţi la volum, ci la lucruri cu adevărat valoroase.

Din Fifi care alerga de nebună între o mie de chestii, am devenit Fifi care alege mai puţin şi mai bun. Sunt mulţi oameni care îmi reproşează: ai putea să faci mult mai mult. Da’, aş putea. Dar eu am ales să fac mai puţin. Şi nu sufăr de lipsa acută de ambiţie. Am ales liniştea. E greu de înţeles? Poate pentru unii… Am ales să am mai mult timp liber, să citesc mai mult, să gândesc mai mult, să mă bucur de oamenii dragi, să mă plimb, să dorm mai mult. Ştiţi cum e să te plimbi în parc ziua la 3? În timpul săptămânii? Când toată lumea e prinsă în telefoane şi discuţii? E divin, vă spun eu. Să fac ce vreau eu, în ritmul meu, nu în ritmul potenţialului pe care îl vede toată lumea şi pe care îl ştiu şi eu (nu mă alint acu’ în faţa voastră).

Asta a fost alegerea anului asta. Am ales să am mai multă grijă de mine.

Am mai învăţat în 2017 să nu mai închid uşi. Le las întredeschise, că cine e să se întoarcă… se va întoarce. Şi am învăţat că, dacă iubeşti pe cineva foarte tare la un moment dat în viaţă, nu contează ce se întamplă după, omul ăla nu dispare definitiv din sufletul tău, fie că îi place creierului tău sau nu ideea. Cumva ştiam asta, am mai primit confirmări.

Îmi doresc de la 2018 să fiu sănătoasă, ai mei să fie bine, să călătoresc şi mai mult (da, ştiu sunt obraznică), să mă bucur de prietenii mei buni, să citesc şi mai mult. Şi aş vrea să nu mai supăr oamenii cu alegerile mele. Fiecare om are adevărul lui. Care nu e acelaşi cu adevărul meu. Mă străduiesc să judec oamenii puţin spre deloc. Şi îmi doresc din tot sufletul să nu mai judec pe nimeni niciodată. Să vezi atunci Fericire cu F de la Fifi 🙂

Până atunci, nu o să uit că 2017 e anul în care mi-am dat mie cel mai mult. Până acum.

Germania, destinația anului 2018. Intră și tu în concurs!

Germania a fost mereu un tărâm fascinant pentru mine. Din copilărie, pe vremea când râvneam la tot ce era strain, îi invidiam pe prietenii mei care aveau rude plecate în Germania.

De ce? Era simplu, primeau mereu pachete cu cele mai bune dulciuri sau jucării de neimaginat. A vorbit toată strada o vară întreaga de bicicleta roșie primită de o vecină din Germania.

Atunci s-a sudat în mintea mea că ce e bun, e străin și mai precis e străin din Germania. Și asta n-a fost doar o iluzie a copilăriei, știm bine că ce iese din mâinile nemților e de calitate.

Germania e o țară minunată, atent îngrijită de oamenii ei. Curățenia și serviciile imbecabile aduc plus valoare peisajelor perfecte.

În fiecare an, fix în perioada asta între Crăciun și Revelion eu îmi fac o listă. Nu e cu flori, fete și băieți, melodii și cântăreți. E cu orașele în care vreau să ajung la anul.

Anul ăsta am pus pe prima poziție Frankfurt, pentru că anul trecut între două avioane am zăbovit vreo 6 ore în acest oraș spectaculos. Așa că mi-am promis că o să revin.

Și cum Universul mereu complotează ca visurile mele de călătorie să se împlinească am dat peste concursul care poate să mă ducă în Germania.

Până pe 21 Ianuarie 2018 Organizația Germană pentru Turism  și Lufthansa  au în derulare un concurs prin care invită participanții să cunoască mai bine Germania ca destinație de vacanță pornind de la sloganul lor, Germany Simply Inspiring.

Înscrierea în concurs durează doar câteva minute.

Sunt 5 intrebări despre Germania la care trebuie să răspundeti iar, la final, după introducerea datelor personale veți fi înscriși în concurs.

Premiul cel mare este un city break la Frankfurt, pentru două persoane, trei zile, cu transportul și cazarea asigurate.

Iată și pașii pentru înscrierea în concurs:

1. Accesați pagina de concurs:
http://stage.germany.travel/ro/ms/gewinnspiele/gewinnspiel-ro-lufthansa-2017/gewinnspiel.html
sau link-ul scurt: http://bit.ly/2BEMMAi

2. Răspundeti corect la cele 5 intrebări din formular. Dacă se întâmplă să nu cunoașteți răspunsul, butonul roșu cu “Dacă nu știi răspunsul, click aici si vei afla”, o să vă ajute.

3. Completați-vă corect datele la final.

4. Intrați în cursa pentru un city break pentru două persoane, la Frankfurt.

Succes, dragii mei prieteni!

***
Organizația Germană pentru Turism este o instituție de stat ce promovează Germania ca destinație turistică și are peste 30 de reprezentanțe în diferite țări. Reprezentanța din Serbia se ocupă de promovarea Germaniei în 6 țări, inclusiv România.

Oamenii una spun și alta sunt

Daca intuiția e o știință exactă, eu sunt profesoară în acest domeniu. Aș îndrăzni să mă trufesc și să spun că sunt o profesoară foarte bună.

La „citirea” oamenilor m-am priceput mereu.

Odată cu înaintarea în vârstă (iubesc expresia asta:) am devenit din ce în ce mai pricepută. Pentru că fiecare țeapă emoțională pe care am luat-o m-a făcut mai atentă la iluziile pe care mi le oferă unul sau altul.

Am pierdut multe prietenii din cauza vehemenței mele. Oamenii nu vor să audă adevărul mereu. Mai ales dacă e despre ei și mai ales dacă e adevar care doare. Le spuneam: Te minți. Ce auzeam ca răspuns?

– ești paranoică, Femeie !
– Fifi tu ești nebună ?
– Fifi, de unde le scoți ?
– nu spun că ești nebună, presupun doar că faci niște presupuneri bazându-te doar pe o forță mentală legendară de a ghici chestii. Guess what Fifi? e doar legenda….

Nu, nu e legendă. E adevărat. Îmi dau seama când oamenii mint. Atenție, nu că mă mint pe mine. Se mint pe ei. Creierul lor alege să mintă pentru că sufletul oricum poate duce multe și nevrute.

Și ca observație, după mulți ani de studiu: Cu cât personajul e mai deștept cu atât creierul lui NU poate să admită că emoțional nu-i tocmai vreo lumină.

Tare aș vrea să ne mințim mai puțin. Să încercăm. Nu de alta, dar  sufletele astea mințite de creier o iau razna după ani și ani de stres emoțional.

Dumnezeu lucrează prin oameni. Teodora Stamate pleacă la Viena

„Vreau să ajut, unde pot bune bani în cont, am dat sms, mai dau și mâne, care e contul de Paypal, vă rog să îmi spuneți ce pot să mai fac, nu pot sa sms că sunt în Italia dar luni mă duc la bancă, vă rog să îi spuneți Teodorei că am făcut transfer bancar…”

 

Sâmbătă, am făcut un apel pe Facebook pentru Teodora, această fată frumoasă de 14 ani care tocmai a primit un diagnostic crunt: cancer osos. Am explicat că are nevoie de 45 de mii de euro pentru a fi tratată la Viena.

Sute de mesaje, mii de share-uri, oameni uniți de un singur gând: Să o ajute pe Teodora Stamate.

Joi, Teodora va face RMN şi vineri vine medicul de la Viena să o vadă. Vineri aflăm exact data plecării. Vestea bună este că familia nu mai trebuie să poarte povara celor 45 de mii euro.

Datorită fiecăruia dintre voi, Teodora va pleca la Viena.

Vă mulțumesc fiecăruia pentru gândurile bune, pentru sms-uri, pentru faptul că în două zile printr-un efort comun am reușit să strângem banii pentru această fetiță minunată.

Aş vrea să vă reamintesc:

Sunt foarte mulţi copii care au nevoie de ajutor!

Puteți contribui în continuare la fondul de solidaritate al Campaniei „Vreau să ajut” donând doi euro prin SMS la numărul 8848, număr pus la dispoziție de Orange, Telekom România Mobile și Vodafone pentru Campania „Vreau să ajut”. Din fondul de solidaritate al campaniei îi puteţi ajuta!

Puteți dona și nominal în conturile Fundației Mereu Aproape, deschise la BRD, în lei și în euro. Românii din străinătate pot contribui la salvarea Teodore online sau prin paypal menționând numele ei. Orice sumă contează!

Conturi Fundația Mereu Aproape
CIF 18212553:
în lei: RO 05 BRDE 450 SV 0729 533 4500,
în Euro: RO 31 BRDE 450 SV 2376 153 4500
deschise la BRD GSG SMCC, cod SWIFT BRDEROBU

Mai multe detalii despre munca fantastică pe care o face echipei Fundaţiei Mereu Aproape găsiţi aici.

Vă mulţumesc.

Opusul dragostei nu e ura. Opusul dragostei e indiferenţa

Opusul dragostei nu e ura. Opusul dragostei e indiferenţa.

Am citit asta într-o carte, apoi am auzit-o într-un film.

Desigur, cărţile sunt cărţi, filmele sunt filme, viaţa reală e viaţa reală.

Am urât la viaţa mea mulţi oameni care mi-au făcut rău, mulţi m-au folosit, mulţi m-au aruncat la gunoi şi s-au purtat urât când şi-au dat seama că nu sunt eu aia care le poate realiza visurile. Acum îmi pare rău că am urât.

Anduranţa mea e mare la mizerii. Mă enervez uşor, îmi trece repede. Mă supăr greu, îmi trece destul de greu, dar îmi trece. E complicat să scot pe cineva de la suflet. Mi se pare aroganţa maximă. Dar ura, ura e ceva ce sufletul meu nu mai ştie. Ura, frustrările maxime, ego-ul pînă la cer… le spun la toate nu. De 3 ori nu.

Practic indiferenţa. Mă costă cel mai puţin suflet. E greu, nu îmi iese din prima. Dar cu cât te porţi mai urât cu mine, cu cât te străduieşti să mă răneşti, cu atât devin mai indiferentă.

E filosofia mea de viaţă. Chiar dacă sufletul doare, creierul îl ajută să se vindece.

Recomandări de braşoveancă. Astăzi despre Home Cocktail bar

M-am îndrăgostit cu adevărat de Braşov după ce l-am părăsit, acum 14 ani. Recunosc, cu mâna pe inimă și regret fapta.

Pe vremea aia oraşul era mai degrabă plictisitor, ca să nu zic mort din punct de vedere al atracţiilor. Nu tu restaurante cu ştaif, nu tu magazine deschise până târziu, nu tu terase. Dar lucrurile s-au schimbat dramatic. Dramatic în bine, iertată îmi fie limba română. Acum Braşovul e un oraş ca afară, se bate lejer cu tot ce am văzut prin Europa. Descopăr mereu locuri noi, prietenoase, cafenele, bistrouri, mici librării, magazine cochete.

Și pentru că inima mea a rămas în Braşov, m-am gândit să încep pe blog o serie de recomandări din oraşul vieţii.

Vă spun astăzi despre HOME COCKTAIL BAR. Pe o străduţă cunoscută din centru, Sfântul Ioan, la numărul 26, am găsit această cafenea care e prezentată ca bar de cocktail, dar eu aş zice că e mai degrabă un bistro cu reţete sănătoase. Eram în drum spre coafor, cu copilul după mine şi am intrat să iau o cafea. Am fost vrăjită pe loc de atmosferă, localul era gol, sâmbătă dimineaţă la 10 fix oamenii de abia deschiseseră. Am primit rapid cea mai bună cafea din lume cu o inimioară desenată şi nu m-am putut abţine şi am făcut rapido, rapido câteva fotografii.

Mai târziu am intrat pe site şi pe pagina de Facebook şi am leşinat când am văzut meniul: cremă de brânză cu seminţe, supă cremă de dovleac, unt aromat, granola homemade, pate de fasole roşie, hummus cu roşii deshidratate… Mai zic? Mai zic că nu v-am zis deserturile: cremă de ciocolată şi alune, dulceaţă de casă cu dovleac şi ghimbir, cheescake cu sos de fructe proaspăt.

 

Mamma mia, cum sună toate astea şi dacă mă mai iau şi după review-urile de pe Facebook locul e un MUST dacă ajungeţi în Braşov.

Mi-a plăcut tare şi sloganul lor: “Staying home is the new going out!”

Vă recomand HOME COCKTAIL BAR, nu ştiu al cui e, dar oamenii chiar fac super treabă. Dacă vă opriţi pe acolo să îmi lăsaţi şi mie aici o impresie.

Vă pup frumos şi apăsat, aşa, ca de marţi!

Greu în România

În timp ce în străinătate copiii slăbesc, la noi în ţară se îngraşă. Nu e un titlu tabloid, e pura și trista realitate. România e pe locul doi în Europa la obezitatea infantilă.

Ma uit pe stradă la copii și văd mulți copii supraponderali. Copii de 4, 5, 7 ani. Și se rupe ceva în mine.

Pe vremea copilăriei noastre se rugau părinții de noi să mâncăm. Se roagă și acum părinții de copii. Asta nu s-a schimbat. Diferența e că noi, deși mâncam ca sparții, alergam, alergam non-stop. Asta o dată. A doua, mâncam mâncare, nu plastic. În plus, noi puteam să numărăm dulciurile pe degete. Aveam înghețata la 1 leu, cofetăria cu 5 prăjituri și rahatul turcesc făcut în România. Fast food-ul nu exista nici în coșmarurile noastre, iar băuturile negre și acidulate erau un vis pe care îl credeam frumos. Copiii veneau cu sandvișuri la școală, nu cu chipsuri, sucuri colorate sau biscuiți otrăviți.

După aia, obiceiurile de luat masa. Prânzul și cina în familie s-au transformat în mesele din fața calculatorului sau a tabletei.

Maria noastră e un copil norocos, crescut cu dragoste și atenție. Care copil, desigur, a vrut sa mănânce prostii și la 3 ani era fan pâine. Dar am inventat tot felul de motive pe care ea să le înțeleagă și să le accepte, mici argumente pentru care ea nu are voie sau nu e bine să mănânce anumite chestii. Nu a mâncat în viața ei de 8 ani porcării. NU junk food (care e mâncare pentru adulți), NU sucuri acidulate (care fac riduri), NU ciocolată multă (că facem bube de la ea). Voi ce-ați inventat?

Colega mea Andrada pornește azi la Observator campania “Greu în România”. Vă aduce în faţă poveşti ale unor copii care au simţit sau simt pe propria piele ce înseamnă calvarul kilogramelor în plus. Cum, la 14 ani, un puşti a fost marginalizat de societate pentru că a depăşit suta de kilograme. Sărăcia, dar şi refuzul de a fi integrat l-au lipit de un zid al izolării.

Greu în România este şi o luptă a copiilor împotriva unui sistem care pare că opune rezistenţă. În timp ce medicii, nutriţioniştii sau profesorii trag semnale de alarmă, numărul copiilor cu probleme de greutate creşte. În şcoli, ore de nutriţie nu există. Sunt doar nişte capitole din cadrul unor opţionale. Mai grav este că obezitatea ascunde un şir lung de boli. Unele se văd imediat, altele se dezvoltă în timp. Medicii sunt şocaţi că astăzi, boli pe care le întâlneau doar la bătrâni, le tratează şi la puşti.

Potrivit unui studiu publicat recent de Organizaţia Mondială a Sănătăţii, aproape 70% dintre copii de la noi din ţară nu mai iau micul dejun sau cina cu părinţii. Iar nutriţioniştii spun că cei mici au ajuns să mănânce de plictiseală, din lisă de afecţiune sau de stres.

Începând de azi, la Observator la ora 19.00 pe Antena1 vedeţi materiale despre problemele obezităţii infantile. E o campanie care o să prezinte zi de zi cazuri grave, dar și cazuri fericite. O campanie prin care tragem un semnal și căutăm soluții.

Eu sunt Fifi. Și îmi pare rău să văd copii care nu sunt sănătoși. Hai să facem ceva să se facă toți bine. Vă rog.

Unii oameni sunt răi. Care-i ştirea?

M-a sunat o prietenă în seara asta indignată că o cunoştinţă comună îi face rău. Şi nu se mira de răul care i se face, ci se întreba de ce se întâmplă asta, nu vedea logica pentru că omul respectiv chiar nu avea nimic de câştigat.

” De ce îmi face asta Fifi? E prost sau doar e rău şi dacă e rău care e scopul?”

E o dilemă aici.
Care-i logica să faci rău, dacă nu obţii ceva? Well, doamnelor şi domnilor, ăsta e răul pur. M-am lovit de el în multe situaţii. Oameni care fac rău fără să aibă un scop.

Creierul nostru poate digera ideea că cineva face rău ca să obţină ceva, ca să denigreze pe cineva, ca să fure o funcţie sau să strice o prietenie. Dar, când cineva face rău la întâmplare, aşa din plictiseală, asta nu mai putem duce.

Râd mereu de Retegan care crede că toţi oamenii sunt buni şi ăia care nu sunt buni sunt doar puţin răciţi la cap.
Eu nu cred asta.
Unii oameni sunt răi din tot sufletul, fac rău din toată inima.
Din fericire, sunt mulţi alţii care-s buni din tot sufletul, fac bine din toată inima.

Unii oameni sunt îngeri, alţii sunt draci.
Altă explicaţie nu am.

Am găsit apartamentul din Europa cu vedere la Central Park New York

 
Am fost câteva zile în vacanţă în Varşovia şi am rezervat un apartament. Sunt fana apartamentelor, v-am zis? Nu spun că nu îmi plac hotelurile (mai ales cele de 5 stele), dar când calatorim cu Maria, un apartament de lux la preţ de hotel de 3 stele e fix ce ne trebuie.
 
De ani de zile alegem apartamentele de închiriat, de pe vremea când nu era în vogă Airnbnb.
 
Acum am rezervat de pe Booking apartamentul din Varşovia. Avea tot ce ne trebuia. Paturi confortabile, mult spaţiu, baia de vis şi mai ales espressorul din bucătărie.
 
E o schemă cu care n-am cum să greșesc. Nu ştiu voi cum faceţi, dar eu cînd rezerv citesc absolut toate comentariile. Mă interesează pe lângă poziţionare detalii precum LINIŞTEA sau DIMENSIUNEA PATULUI.
 
Apartamentul din Varşovia ne-a costat 55 de euro pe noapte. Rezervând pe Booking nu am plătit avans, nici nu mi-au blocat vreo sumă pe card, am achitat direct proprietarului. Şi da, apartamentul era de vis. Vă las mai jos câteva fotografii şi încep cu priveliştea. Peste tot în comentarii citeam de la turişti „vai ce priveliste, vai ce minunat”, dar nu era nicio poză care să mă convingă. Până când am dat draperiile la o parte și am zis: “Wow!” LIVE din Central Park.

Apartamentul îl găsiţi aici, gazdele sunt super ok (cred că e o agenţie care are mai multe apartamente), te aşteaptă cu apă şi pastile pentru espressor din partea casei 🙂 Plăteşti la sosire, iar la plecare laşi cheile pe masa şi tragi uşa.

Sunt Fifi, exploratoarea. Am descoperit New York-ul din Europa. Și e așa de frumos că vreau să îl mai descopăr de câteva ori.

Chef Florin Dumitrescu a cântat pe scena Hard Rock Cafe

Chef Florin Dumitrescu a lansat miercuri seară la Hard Rock Cafe un meniu concept cu trei reţete de burger gourmet. Pam, pam. Iată ştirea yummy a săptămânii.

Eu cred că hamburgerul e noua obsesie a românilor. Nu ştiu dacă există studii făcute de cercetătorii britanici sau de ai noştri, dar toţi prietenii mei când aud de burgeri o iau razna. Eu nu mă dau lebădă, trebuie să mă adaptez la trend aşa că m-am dus la Hard Rock Cafe să gust eu cu guriţa mea minunăţiile.

A fost un super eveniment, Hard Rock Cafe e unul din locurile mele preferate din Bucureşti şi miercuri a fost plin, plin de clienţii obişnuiţi, dar şi de vedete şi prietenii lui Chef Florin Dumitrescu.

Charismaticul Chef a scos cuţitele, da’ nu la noi, ci la niște ingrediente din care a făcut 3 reţete de burgeri care au surprins pe toată lumea. Şi ca să nu greşesc denumiri şi ingrediente citez direct din comunicat:

„Primul dintre ei aduce într-o formă interesantă plăcintă de berbecuţ, inspirată de Radu Anton Roman, de data această reprodusă într-un burger cu note subtile de scorţişoară şi nucşoară, dar şi un sos special pentru cartofii prăjiţi cu brânză de capră.  Iubitorii de fructe de mare se pot bucură şi ei de un meniu cu creveţi uşor picanţi şi acrişori, iar fanii bucătăriei franţuzeşti pot savura burgerul cu carne de vită, învelit în sos de foie gras şi trufe negre.”

Mie mi-a plăcut ultimul… divin! Am eu ceva cu trufele. Şi cu carnea de vită. Cum s-ar zice: Fifi ştie 🙂

Lăsând puţin mâncarea pe planul doi, vă spun că marea supriză a serii a fost Chef Florin, care a urcat pe scenă şi a cântat cu Emanuel şi band-ul lui.  Mi-a plăcut mult că a ieşit clar din zona lui de confort, se vedea că are mari emoţii. A făcut show şi oamenii s-au bucurat să vadă această faţă a lui.

Meniul de hamburgeri marca Chef Florin Dumitrescu o să fie disponibil la Hard Rock Cafe timp de 3 luni. Zic să mergeţi să gustaţi. Ba nu, să mâncaţi de-a dreptul. E cea mai bună recomandare pe care v-o pot face.

Hai să aveţi poftă şi să îmi daţi de veste cum v-a plăcut. Cius.