Cap Ferret. Căsuța 57. Prânzul anului 2018

2018 a fost un an al călătoriilor mult visate, dar și al destinațiilor care nu îmi trecuseră prin cap. Dacă îmi imaginam Cuba de când aveam 10 ani, nu gândisem niciodată să trec pe vreo lista Iordania sau Franța. Vina mea. Recunosc, nu mai fac.

Începutul lui noiembrie m-a prins în Bordeaux. Nu sunt o fină cunoscătoare a vinurilor și nu aveam prea multe informații despre acest tărâm al strugurilor. De-a lungul timpului am avut discuții cu Maria Coman, prietena mea care mă tot batea la cap cu Franța în sus, Franța în jos “ Franța e altceva, Fifi!!” și după ce am fost la Paris de 2 ori, nu am leșinat, mi-a plăcut spre deloc. Dar vorba ei, Parisul nu e  Franța cum nici Bucureștiul nu e România. Adevărat. Franța e minunată, iată ultima mea concluzie după 3 zile în Bordeaux. ( #afosdevis)

În Bordeaux fix ca în revistele de călătorii dar și de decorațiuni . Te trezeșți de la aeroport (există cursa directă Blue Air București Bordeaux, ajungi în 3 ore.) în cramele de poveste.  Și treci rapid de la un castel la altul ca într-un film cu mare buget. Dar, nu, nu o să vă vorbesc de vin acum  și de castele și de prinți fără prințese. O să mă duc direct în ultima zi a vacanței noastre.

De la Bordeaux faci cu mașina vreo 50 de minute pînă în Cap Ferret ( atenție, Cap Ferrat e altceva ).

Am ajuns într-u sat lângă Atlantic plin de căsuțe pe malul oceanului cu o liniște greu de imaginat ( poate într-o zi o să scriu o carte despre cele mai liniștite locuri din lume, cred că ar fi bestseller ) .

Un sat pescăresc cu 100 de căsuțe. Numerotate toate. Am ajuns la căsuța cu nr.57 și am avut parte de cel mai bun prânz din 2018.

Nu vreau să fiu nerecunoscătoare. A fost anul în care am dormit în cele mai multe hoteluri de 5 stele și am stat la mese pregătite de chefi, unii cu bucătării cu stele Michelin. Dar, la Cap Ferret acolo în simpla căsuță 57 am mâncat pâine caldă cu unt și pate de porc, rapane, creveți bio iar partenerii mei de drum s-au bucurat de platouri întregi cu stridii. Meniul era completat de Apă plată și vin. Fără desert, fără alte complicăciuni.  E o bucurie pe care ți-o dă mâncarea proaspătă, adevărată, într-o căsuța de lemn pe malul oceanului. Fără muzică de fundal, fără agitația marilor localuri. A fost perfect.

Am căutat să aflu mai multe despre Cap Ferret și am găsit. E un secret al Franței, localnicii îl țin doar pentru ei, e greu să pătrunzi pentru că sunt doar 2-3 hoteluri bune în zonă. Nu vor să dea autorizații, cum nici o casă nu îți cumperi ușor aici chiar dacă ești milionar.

Francezii știu de generații întregi că luxul orbitor  începe cu liniștea de a nu fi deranjat de musafiri nepoftiți. Oameni puțini, natură multă, oceanul, mâncare proaspătă zi de zi.

Ce poți să îți dorești mai mult de la viață?

 

 

Zornitza Family Estate. The place where I refused to check out

I’m a big fan of Bulgaria. I think the Bulgarians are more determined, more hard working and much more evolved people than we are if we are talking about tourism.

Bulgaria is not a story about the road, rather than the destination. The scenery on the highway doesn’t put a spell on you, but somehow you know that at the end of the road, when you park the car, you go in and simply say: „wow!” This is exactly what happened when I went to Sozopol, 13 years ago, than in Nessebar or in Veliko Tarnovo. And I was lucky to have the best services every single time!

When I thought I knew every extraordinary place in Bulgaria, when I was sure that I have seen all the key destinations, life gave me a light slight on my experienced traveler’s shoulder. I received an invitation, with gorgeous calligraphy, to visit Zornitza. I have never heard of this place, I must admit. Shame on me! I start a quick search, I check the Zornitza Family Estate website, and then I quickly turn it off. It was so spectacular that I refused to see it all before I got there. I have the pleasure of documenting myself when I go somewhere, but also to leave some details unknown, to be surprised.

Zornitza is so close to Greece, only 30 kilometres to the border and a one hour and a half drive to Salonic. This is the first good news because if you want to get here, the plane is also an option and the cool staff from Zornitza will take care of you, to transfer you from the airport to Bulgary’s Tuscany.

And now let me tell you some true facts: 300 hectares of splendid landscapes, hills, forests, lakes, vineyards. You can smell the wine and the peace everywhere. And love, I’d say. It’s the perfect silence. It’s the only hotel in Bulgaria included in the Relaix Chateux Association (there are 550 in the whole world) and it seemed absolutely amazing to me that the owners didn’t build 200 rooms. They had plenty of space to make not one resort, but three!

This wonderful family, so in love with beauty and nature, true wine and quiet living, chose to accommodate up to 30 guests in rooms and villas. The rooms are magical, with an incredible view of the sunrise. They have their music waiting for you to leave the stress out, so it would be a blasphemy to be nervous in a place like that.

The spaces are large and welcoming. Everything is made of stone, marble, true wood and good taste without measure. You won’t find glitter, gold or yellow stones here. My eye quickly adjusted to this incredible beauty and I couldn’t be happier to find out that I’d get the room with the best view. We got there late at night and I couldn’t imagine what was behind the glass wall. Complete darkness. I did not sleep very well on the first night. Don’t laugh cause when the call you Fifi, even the idea of a beautiful sunrise can make you anxious. I woke up several times, waiting for the miracle and, then, this happened:

It was six in the morning and even though I promised myself I would get some sleep, who could have done that… I stood in bed for minutes, attentively watching the sun performing, trying to remember forever those feelings. I’ve never seen something so beautiful! And I’ve seen some places in this life…

At breakfast, we received the food from the Zornitza farm. Taste, not plastic. Not ten thousand dishes as they practice at all inclusive hotels, but a really tasty breakfast. Then, we walked up the hills, lingered on the sun lounger to the pool, tasted the family’s wines and met Chef Spasov. „Baby chef” as people tell him in Zornitza team. He is 23 years old. 23!


So young and yet so talented, surrounded by a team of young people. The average age is 21 years. True fine dining, sophisticated salads and desserts that blow your mind. Like the chocolate trunk and the cotton candy roof.

The Zornitza team is really a family. The story starts with Kancho Stoycev, a brave and dreamy man who decides to turn the hills of Melnik into the Tuscany of Bulgaria. What came out of his dream? An incredibly beautiful reality. Now the business is led by his son, Marko, a powerful man with dreamer genes. But he has the best help: Alexander Skorchev, one of Europe’s best sommeliers, and Yavor Kirov, the kind of manager every hotel owner would want.

“And what can you do at Zornitza?” My friends, who love unique experiences, asked me. Well, first of all, you can just stay there. It’s the kind of place where you will find peace, away from music or other inconceivable noises. You can take a run to the beach in Greece or eat at a Bulgarian crag from Melnik, the smallest town in the world. If you are an orthodox, you’ll be interested in the nearby monasteries: Rila Monastery, the largest and most famous monastery in Bulgaria and the Rozhen Monastery. You can dedicate hours or days to WINE. Tasting and tasting all over again, without feeling any guilt. The wines here are too good and too fine to let the guilts overwhelm you. You can devote yourself to good hours of pampering in the spa. Massages, treatments, real treats.

“Will you go again?” This was another natural question. Yes, of course. Because after falling in love with Brugge and the entire Portugal, I never wanted to leave Zornitza either. As I dream of one way tickets to some destinations, I feel the same for this place, I would have just checked in. With a wide Fifi smile on my lips, I’m sure I would never get bored here.

 

Cea mai frumoasă surpriză a verii. #Onoaptela Ramada Bucharest Plaza

Cred că surprizele marchează în cel mai frumos viețile noastre. Am avut parte de câteva care mi-au tăiat respirația, spre exemplu când m-a anunțat Mirela, așa printre altele că de ziua mea mergem în Cuba sau când Roxana în complicitate cu Popa mi-a adus-o acasă de ziua mea pe Bazavan cu care îmi doream să beau o cafea și uite așa începea o frumoasă prietenie. Într-o zi o să le pun pe toate într-o listă. Primite și făcute, surprize care sigur vă vor inspira.

Surprizele sunt parte din viața Mariei. Îi construim cu atenție cele mai frumoase amintiri. În vara asta a avut parte de un moment la care sigur nu se aștepta, micuța a tot trait întâmplări wow așa că a devenit atentă la semne,  dar de data asta nu a mirosit nimic, nimic.

Am plănuit să petrecem doar noi două o noapte la un hotel în București. Trec peste detaliile organizatorice, a fost destul de complicat să facem totul fără să se prindă de nimic. Dar iat-o în holul de la Ramada Bucharest Plaza.

Am rugat-o să mă aștepte câteva minute cât am făcut check in apoi am urcat împreună și i-am dezvăluit că rămânem acolo peste noapte. Am fugit de acasă am spus eu rânzând și ea mi-a răspuns: De parcă tati nu știe!

A fost poate cea mai mare a bucurie a ei de vara asta.  Am stat la etajul 11 într-un apartament superb, cu o priveliște foarte frumoasă!

Camerele sunt mari, spațioase, bine antifonate.  Personalul e discret și amabil iar doamnele care fac curățenie nu încep cu aspiratorul de la 8 dimineața.  Insist puțin aici  pentru că mi se pare greu de atins echilibru între discreție și amabilitate. Cred că e o artă să nu sufoci clientul, dar să fii acolo pentru orice nevoie a lui.

Pe masa din apartament ne așteptau o felie de tort și un platou imens cu fructe proaspete.

Patul imens, baia cu pereți de sticlă, curățenia de manual, liniște ca în vârful muntelui.  Și da, toate astea în nebunul nostru București, unde totul pare un haos.

Hotelul are standard de 4 stele dar sunt detalii care pe mine m-au dus cu gândul la hotelurile de 5 stele.  Mărimile camerelor, detaliile de design, preparatele din meniu. În apartamentul în care am stat camera de baie ( cu detalii de lemn și marmură) și camera de toaletă ( Wc-ul) sunt separate și asta e un accent de 5 stele, nu de 4. In plus pe langa mini barul plin cu de toate, in camera aveam si espressor.

 

Ne-am răsfățat la piscină, am lenevit în mijlocul săptămânii și nu vă bosumflați că a venit toamna, da, am spus adio orelor de plajă, dar o tură de piscină puteți face aici pentru că există piscină interioară.

Pentru că atunci când decizi să te comporți ca un turist în orașul tău trebuie să faci lucrurile ca un turist, am dat o fugă la mall, dar desigur nu am zăbovit mult. Parcă ne striga Ramada înapoi. Haidetii fetelor, la relaxare. Si noi cuminti, ne-am întors și am mâncat tot la piscină, de leneșe ce eram, deși aveam la dispoziție 2 restaurante, unul cu finețuri internaționale și altul cu mâncare românească, Maria nu a vrut nicicum să mai plece de la piscină.

Seara, am stat confortabil în holul hotelului și desigur Maria și-a cumpărat un magnet de la magazinul de suveniruri. Mi-am dat seama târziu că acolo era și un salon de coafură. L-am ratat, nu-i nimic, data viitoare.

Am urcat în camera ne-am uitata la un serial de pe canapea, apoi am întors televizorul( spre deliciul Mariei)  și ne-am mutat în vârful patului ca divele.

Când patul e din reclamele la dormit, somnul e somn. Ca dovadă că patul de la Ramada e ce trebuie, Maria s-a trezit la 9 dimineață și asta la insistențele mele( ea care la maxim 7 e în picioare oriunde ne-am duce ) că întârziam la birou

Am luat repede micul dejun și am fugit la redacție ( cu tot cu copil  și geamantan) pentru că la 10 începea ședința de sumar.

Mi-a plăcut mult la Ramada. A fost o supriză plăcută din toate punctele de vedere acest loc în care mi-am împlinit un vis mai vechi: să dorm la hotel o noapte în orașul  în care trăiesc. Poate vi se pare o nebunie, pentru mulți chiar e o nebunie, dar am avut eu fixația asta și mă bucur că am bifat-o. Cât despre copil a fost surpriza verii. Cred că nu o să uite prea ușor cum am plecat noi în oraș și am ajuns la hotel.

Revenind la Ramada, dacă vii în București te poți opri aici o noapte sau mai multe. Avantaje majore:

–       ai 2 restaurante, 3 baruri, centru spa, piscine, magazine, salon de coafură, practic dacă vrei poți să stai închis în hotel

–       dacă totuși vrei să ieși din oraș ești aproape de Arcul de Triumf și Herăstrău, de Muzeul Satului. În 10 minute cu mașina ajungi la Băneasa Shopping City sau la Promenada si ai rezolvat și cu cumpărăturile.

–       ești la 10 minute de faimoasa zonă Primăverii cu tot cu Muzeul lui Ceaușescu

–       e un hotel potrivit pentru conferințe, teambuilduing și pentru călătorii de bussines ( sunt 5 săli de conferințe de diverse dimensiuni )

–       e fix la mijlocul distanței între aroport și centrul orașului

–       standardul de 4 stele e depășit de servicii, curățenie și alte detalii care te duc direct cu gândul la 5 stele.

–     există un tur inițiat chiar de cei de aici, un tur în care poți vizita nordul  Bucureștiului pe bicicletă.

#OnoapteLa Ramada rămâne în topul celor mai frumoase amintiri din viața mea de suflet călător, chiar dacă hotelul e la câțiva kilometri de casa mea.

Săptămâna Haferland. Criț. Meșendorf. Viscri

Sinceră să fiu, până să ajungă Prințul Charles în Viscri, nu auzisem de acest loc. Mai mult decât atât, nici după ce a început să se facă atâta vâlvă depre frumusețile din zonă, despre tihna și dulceață de la Viscri, nu m-am gândit să merg să vizitez locul. Asta pentru că știu că România are foarte multe locuri frumoase, oriunde mergi peisajele sunt minunate, iar pe mine viața la sat nu mă fascinează, am fost copil crescut la țară, de bunici, cu magiun de prune făcut la foc în curte și pâine coaptă în țest.

Despre sași însă, am avut mereu un interes aparte. Am început să aflu poveștile acestor oameni care și-au lăsat casele și au plecat cu miile când eram studentă la Timișoara. Era și în perioada în care Herta Muller primise Premiul Nobel pentru Literatură și toată lumea era interesată de evenimentele de la care pornesc cărțile ei atât de răvășitoare. Dar dincolo de asta, poveștile sășilor din Banat sunt destul de vii la Timișoara, în multe cercuri. Mă așteptam cumva ca și poveștile sașilor din Transilvania să fie cam la fel. Dar am descoperit mult mai mult.

Am ajuns într-o sâmbătă pe la ora 14 la Crit, în județul Brașov. Săptămâna Haferland începuse deja de câteva zilele, mai văzusem din evenimente la televizor și abia așteptam să ajung. După un drum de 5 ore și jumătate în care cu chiu cu vai am reușit să trecem de Valea Prahovei, am făcut stânga din DN1 și am intrat în sat. Am mers până la biserica fortificată, unde se țineau evenimentele, și am găsit oamenii cântând și jucând. Cânta muzica nemțească, iar adulți și copii îmbrăcăți cu niște costume care amintesc  de cele nemțești, cum vedem în filme, cu carouri și flori brodate, așteptau să le vină rândul la dans. Unii dintre ei purtau și tricolorul. Zeci de oameni stăteau de jur împrejur și se bucurau de spectacol. Nimic strident însă, fără să radă cineva aiurea.

Am plecat de acolo cu un zâmbet larg, uitasem și de oboseală, și de nervii din trafic. Ne-am dus apoi direct la standul cu bratwurst, cârnații albi, nemțești. Dacă eram acasă, nu m-aș fi dus să cumpăr, dar acolo au fost delicioși. Cât am mâncat, am avut răgaz să mă uit puțin în jur, la oameni. Cei mai mulți nu erau de acolo, erau de la oraș, se vedea. Oameni care au bătut drumul până într-un sat că să se simtă bine. Și în satele românești sunt sărbători, se ține ruga satului, se țin nedei și alte sărbători, în fucție de regiune. Dar doar în rare locuri se urnesc oamenii de la oraș pentru o sărbătoare în sat. Aici au venit pentru că lucrurile se întâmplă puțin diferit.

În satele acestea săsești oamenii petrec frumos, fără excese, lasă totul să se întâmple de la sine. Le place să le povestească celor care le trec pragul despre muncă lor, despre obiceiurile lor, despre meșteșugurile zonei. Au răbdare cu fiecare om în parte.

Această este atmosfera pe care am găsit-o și a două zi la Meșendorf și la Viscri. O stare a firescului. Ospitalitatea nemțească nu înseamnă că oamenii îți intind covorul roșu când ajungi în casele lor. Înseamnă că te primesc firesc, de parcă te așteptau. Totul pare simplu, parcă nu fac nimic special pentru zecile de turiști care vin acolo, deși e lesne de înțeles că sunt oameni care numai cu asta se ocupă: să gătească și să îngrijească după turiștii care vin la ei. Dar totul e atât de simplu și de normal încât chiar ai senzația că ești în vizită la rude. Nu știu exact cum au reușit să creeze atmosfera aceasta, cred că e ceva ce vine din oamenii aceia liniștiți, la locul lor.

Ne-am plimbat vreo două ore pe la Viscri doar că se vedem casele. Sunt foarte multe case trainice, mari, cum le făceau sașii, acum goale, abandonate. Ți se rupe inima. Sunt vopsite la exterior, oamenii de acolo nu vor să le țină în paragină, dar e mare păcat de ele. Mai ales când vezi în ce pot fi tranformate, cat de frumoase sunt pensiunile făcute în vechile locuințe. Nu poți să nu te gândești ce o fi fost în sufletele celor care le-au lăsat în urmă după ce au trăit acolo două, trei generații. Acolo s-au născut și au crescut.

Cu mare bucurie am scris aceste rânduri la invitația lui Fifi. Sunt obișnuită de la știri să vorbesc mai degrabă despre lucruri grave, lucruri care nu sunt la locul lor, să le spun celor care mă ascultă că trebuie să se implice sau măcar să știe că ceva nu este în regulă. Nu despre asta este acest articol. În satele săsești din Transilvania totul este în regulă. Locurile sunt așezări frumoase, trainice, primitoare. Oamenii sunt calmi, și buni, și mândri, dar nu aroganți. V-am spus toate acestea ca să știți. Și ca să treceți pe acolo. O să plecați cu pâine săsescă și cu compot de acolo, vă garantez, dar nu asta e cel mai important. O să plecați acasă, în viețile noastre pline, cu o frumoasă liniște. Atât de prețioasă.

 

 

 

 

„La un bărbat durerea nu contează”. Acasă la Hemingway

Ghidul nostru din Havana, băiat vesel și citit ne-a întâmpinat cu zâmbetul larg Made in Cuba.

Azi mergem acasă la Senor Hemingway. Era un afemeiat, avea probleme cu alcoolul, era excentric, dar avea un suflet de aur și iubea cubanezii așa că țara noastră Cuba și întreg poporul l-am adoptat.”

Ghidul turuia și eu îmi aminteam doar fraza asta: “La un bărbat durerea nu contează” spunea Hemingway în Bătrânul și Marea. Eram curioasă să văd cu ochii mei locurile unde a scris, să aflu mai multe despre cine și ce l-a inspirat.

Când îi spui numele localnicii tresar. E un fel de zmeul zmeilor în Cuba. Ajungem la Finca Vigia, în suburbia Havanei, la domeniul pe care americanii prin Obama s-au străduit să ajute la refacere.

Intrăm în curtea largă, plină de vegetație luxuriantă copaci aduși din Africa de Hemingway și foarte multe flori exotice. În dreapta, e casa de oaspeți unde stăteau starletele de la Hollywood când veneau în vizită, desigur cele care nu aveau acces la dormitorul geniului.

Casa principală are ușile și ferestrele larg  deschise dar din interior totul e păzit de personal. Nu ai voie să intri decât cu privirea.  Dar e suficient.

Casa arată de parcă Hemingway a plecat acum 5 minute. Cărți peste tot, rom peste tot și un aer de dezmăț pe care anii nu l-au putut șterge. Lumina e frumoasă și vizitatorii pășesc tăcuți în jurul în casei. Stau la coadă ca să bage capul pe fereastră sau pe ușă. Toată lumea vorbește în șoaptă. Sunt locuri unde nu e nevoie să spună nimeni „Păstrați liniștea”.  Cărțile sunt chiar peste tot, biblioteca-i imensă și un raft cu cărți am zărit și în baie. Dar, na, se înțelege defect profesional. Hemigway era foarte bolnav, avea probleme cu tensiunea și diabetul îi dădea bătăi de cap așa că pe peretele de la baie iși trecea săptămânal greutatea. În camere îți sar în ochi trofeele de vânătoare, tablourile de la prieteni faimoși și ei.

Cum ieși din casa mare dai de un turn. Acolo se cocoța scriitorul să se uite prin telescop la oaspeții ce se anunțau din vale. Nu deschidea oricui, așa e cînd ești excentric.

În spatele  grădinii se acunde piscina. Ascunsă la propriu, după copaci. Ghidul ne spune că aici Catherine Hepburn făcea baie goală. Citisem despre asta doar că era vorba de Ava Gardner….mă rog, la câte femei s-au perindat prin viața și patul lui Hemingway e normal să apară confunzii. În spatele piscinei stă barca Pilar, pe care o știm din Bătrânul și marea.

Plecăm de acolo, vizităm satul de pescari unde Hemingway e încă pe buzele tuturor și ne întoarcem în Havana în oraș pentru a merge la hotelul Ambos Mundos. Aici la camera 511 e un mic muzeu. Scriitorul se caza mereu în această cameră. Stătea aici să scrie.

Din muzeu în muzeu, ajungem iar într-un bar restaurant Floridita. Alcoolic sau nu, Hemingway a făcut 2 localuri celebre după ce a anunțat:” Îmi beau Mojito la Bodeguita și Daiquiri în La Floridita.”  Am vizitat ambele locuri, la 10 dimineața erau petreceri  cu rom era nelimitat.

La final de tur, m-am simțit ca după o mare întâlnire. “La un bărbat nu contează durerea”.  Poate toate viciile pământului pe care părea să le aibă Hemingway  pot îngroapa durerea.

 

 

Despre dragostea mea pentru Cuba mai sunt multe de spus. De ce cred că americanii nu o pot strica am scris aici.

#BucketList: Château Cos d’Estournel, castelul vinului

Sunt locuri pe care le-am aflat de la unii, de la alții sau pe care le-am descoperit eu în căutarile mele virtuale și pe care le pun pe #BucketList. ( lucruri pe care vreau sa le fac în viata asta neaparat, locuri unde e musai sa ajung, experiente unice )

Château Cos d’Estournel a fost una dintre primele proprietăți din Bordeaux care și-a îmbuteliat, etichetat și vândut propriul vin. Nu a durat mai mult de câțiva ani înainte ca Château Cos d’Estournel să devină celebru în rândul iubitorilor de vin și a membrilor regalității din întreaga lume.

Este în mod clar unul dintre cei mai buni producători din Medoc. Ei fac astăzi unul dintre cele mai incitante vinuri din Bordeaux. Vinurile sunt bogate și senzuale. Sunt făcute să îmbătrânească. Chiar dacă aceste vinuri sunt intense, totul este într-un echilibru perfect.

„Cos” derivă din cuvântul „deal de pietricele” din vechiul dialect Gascon.

Un miracol apropiat din punct de vedere geografic și geologic, Cos d’Estournel beneficiază de o combinație fără precedent de soluri și expunere. Această bogăție de variații naturale se exprimă pe deplin în vinurile proprietății, care sunt printre cele mai renumite din lume.

Cos d’Estournel este situat în afara curburii unui drum înălțat în nordul Médocului. Pe lângă pagodele sale maiestuoase și în spatele ușii grele sculptate din lemn, castelul găzduiește beciuri de o modernitate neegalată, un contrast puternic cu fațada sa ornamentată. Facilitățile au fost proiectate în colaborare cu echipa pentru optimizarea proceselor de vinificație și îmbătrânire. Inspirat de pasiunea fondatorului său pentru India, stilul arhitectural al lui Cos d’Estournel a transformat această proprietate într-una iconică printre castelele bordoleze.

Edificiul principal a fost complet renovat în 2008. Frumusețea arhitecturii sale originale a fost îmbunătățită și a fost instalat un echipament de ultima oră. Astăzi, castelul este un sanctuar slab luminat, unde linii pure și materiale contemporane, cum ar fi sticla și oțelul, se joacă cu mătăsuri fine și lemn exotic.

Chartreuse din Cos d’Estournel este un refugiu discret, luxos, ascuns în spatele edificiului principal. Chartreuse este reședința privată a lui Michel Reybier, proprietar al imobilului din anul 2000.

Pivnițele strălucitoare de la Château Cos d’Estournel includ 72 de cuve izoterme, în formă de con, din oțel inoxidabil. Cuvele sunt proiectate special pentru inerție termică. Cele 72 de cuve au o gamă largă de capacități pentru a corespunde nevoilor fiecărei parcele de viță de vie. Poate că cea mai inventivă parte a pivnițelor este creată de cele patru tancuri de ridicare de 100 de hectolitri sau lifturi de vin care înlocuiesc pompele folosite în procesul de pompare tradițional și care elimină procesele care introduc aerul. Din momentul în care vin strugurii, totul se deplasează prin fluxul de gravitație. Vinul este eliberat din tava principală unde rămân cojile. Prin gravitație, sucul este apoi mutat în vase mai mici, care sunt pe roți. Aceste cuve mici sunt trimise la ascensoarele din sticlă unde sunt mutate la un etaj și se întorc înapoi în tavă prin gravitație pentru a acoperi cojile. Acest proces de la Château Cos d’Estournel e unic. Astăzi, vinul este mereu mișcat de gravitație. Nimic nu este forțat sau atins de mâinile omenești.

De zeci de ani, aceeași echipa de cultivatori a revenit în Cos d’Estournel an după an, lăsând satul lor în sudul Spaniei la recoltare în fiecare toamna. Nu este neobișnuit că un copil să facă primii pași împreună cu tatăl și bunicul său – și apoi să-și vadă într-o zi propriul său fiu – printre viile lui Cos d’Estournel. De la o generație la alta, familiile au transmis cunoștințele și pasiunea lor pentru podgorie. Loialitatea și expertiza bărbaților și femeilor din Cos d’Estournel sunt inestimabile. Cea mai mare parte a lucrării este manuală, iar mâinile sunt ghidate de experiența generațiilor anterioare.

#BucketList

Sursa foto: Facebook Clos d’Estournel

 

 

 7 lucruri pe care să le verifici imediat cum intri într-o cameră de hotel 

Am vizitat până la vârstă asta 23 de țări, am stat în zeci de hoteluri sau apartamente de închiriat. Și da, sunt pretențioasă. Pentru că o vacanță trebuie să fie o vacanță, fără stres că n-ai presiune la dus sau că așternuturile nu sunt ok. Am făcut o lista cu lucrurile pe care le verific înainte să îmi desfac bagajele, imediat cum intru într-o cameră de hotel

 1.CURĂȚENIA

Poate să aibă nu 5 stele ci 100, dacă nu e curățenie degeaba. Mă uit la covor, la așternuturi dacă sunt foarte curate, la baie dacă sclipește totul și la draperii și cuverturile de pat dacă nu sunt depozite de praf (aici recunosc că eu le dau jos de pe pat de cum intru în cameră , am citit peste tot că aceste cuverturi ajung în spălătorie f rar)

 2. APA DE LA BAIE

Să curgă, nu să picure, să aibă presiune și când o închizi gata să fie stop că dacă nu în liniște nopții te face cu nervii

 3. AERUL CONDIȚIONAT/ ÎNCĂLZIREA

Să funcționeze, să pornească, să se oprească să poți schimba temperatura. Atenție  în multe hoteluri aparatul se oprește automat când deschizi ușă la terasă sau la intrare.

 4. TELEVIZORUL

Știu că în vacanță nu stăm în cameră să ne uităm la tv, dar poate dacă vrei să arunci totuși un ochi parcă nu ai vrea să te uiți la purici

 5. PATUL, PERNELE, SALTEAUA

Aici aș putea să scriu o carte. Salteaua trebuie să fie în stare bună, nu cu găuri, nu beton, nici prea moale. Patul să nu scârțâie iar pernele să fie de calitate , nu niște huse umplute cu câlți

  6. MINIBARUL

Exceptând all inclusive e bine să verifici că ce trebuie să fie în minibar chiar e acolo, să nu te trezești că la final trebuie să plătești pentru băuturi pe care nu le-ai sorbit în viață ta

   7. Poziționarea camerei

Am pățit-o să fim fix desupra restaurantului cu vedere la un teren de fotbal și undeva departe se vedea și marea. Sau am plătit o cameră cu vedere la mare doar că între hotel și mare era o cale ferată. Dacă ții la liniște și nu vrei un sejur cu aromă de tocăniță sau cu zgomote de la piscină verifică

Mai sunt și alte lucruri la care mă uit pe care poate o să vi le povestesc altădată

SFAT: Nu va fie rușine să cereți schimbarea camerei chiar dacă o să vi se pară că omul de la recepție își dă ochii peste cap. Dacă face asta, oricum nu contează. Mai bine o vacanță perfectă decât una ratată care se lasă cu amintiri proaste și review-uri și mai și.

PONT: citiți review-uri, nu mergeți în orb chiar dacă hotelul are 5 stele și e fitza fitzelor.. Și citiți cu atenție tot, pentru  că undeva printre 400 de păreri afli că hotelul se află lângă o disco și bubuie muzică în noapte…

 

#Onoaptela Nikki Beach Resort & Spa Bodrum

E unul dintre cele mai noi resorturi din Bodrum și are ceva ce nu mulți sunt în stare să înțeleagă – lux pentru oamenii care vor ceva simplu. O să vă întrebați “cum adică? Nikki Beach nu sunt plajele alea unde merg milionarii și beau șampanie scumpă?”. Ba da, dar oamenii care ajung aici percep ideea de lux în alt mod. Nu prin opulență, aur sau diamante. Sunt oamenii care se bucura de minimalism, de liniste, de momente.

Conceptul Nikki Beach a luat naștere în anul 1998 la inițiativa lui Jack Penrod și a fost primul beach club din lume. Mai târziu, au apărut și resorturile care sunt de tip boutique. Din cele 13 plaje Nikki din lume, doar 3 au și hoteluri.

În Bodrum, resortul este format din vile cu apartamente și camere duble (care nu diferă cu nimic de un apartament), toate cu un view superb către mare. Ba chiar au și câte o curte în care găsiți câte un pat de plajă extrem de confortabil.

Peisajul e ca în filme. Atât în camere, cât și în restul hotelului. E construit chiar în mijlocul naturii, la doi pași de marea Egee.

La micul dejun , în timp ce beți cafeaua, veți vedea cum sunt “parcate” iahturile, iar din ele coboară oameni simplii. Vin să stea la plajă, să mănânce ceva bun și să asculte muzică bună.

 

Pont pentru cei mai pretențioși: Dacă tot am zis de mâncare, să știți că pe lângă mâncarea turcească absolut divină, la Nikki Beach Bodrum găsiți preparate din toate bucătăriile lumii. Au cel mai bun sushi din stațiune, gătit de un chef japonez. Iar servirea e spectaculoasă.

O noapte de cazare in acest paradis cost[ de la 400 de euro, dar cui ii ajunge o noapte?  Dacă v-am convins să vă rezervați următoarea vacanță, o puteți face cu ajutorul agenție Prestige Tours. 7 nopți la Nikki Beach Resort & Spa Bodrum  cu cel mai bun mic-dejun costă începând de la 3.000 de euro pentru două persoane.

*guest post Andreea Gherasim

 

De ce americanii nu vor strica niciodată Cuba

“Ce bine că te duci acum în Cuba, până nu vin americanii și se strică Cuba…”

Și-ajung  în Cuba. Cu așteptări împărțite între părerile celor care o vizitaseră deja, dar cu certitudinea că mie o să îmi placă mult. Și n-aveam cum să greșesc, feeling-ul de bine nu m-a înșelat niciodată. Doar ăla de rău mi-a mai făcut surprize, dar și alea au fost doar plăcute.

Mă dau jos din avion. Primul șoc, vameșițele rubiconde îmbrăcate în uniforme de polițiste dure. Grăsune, dar în minijup, date cu ruj mov sau roșu aprins și echipate cu ciorapi de plasă. Mintea îmi fuge la tot felul de filme.Trec de vameșițe, dau de asistentele medicale care au birou la intrarea în țară. Și ele arată într-un fel de îmi zboară iar mintea la aceleași filme, cu mici modificări. Zâmbesc, sigur sunt fete serioase.

Ajung în Cuba, țara. După prima dezmeticeală, încep să sintetizez. La prima vedere, e un film artistic colorat, o peliculă cu decoruri excentrice, cu contraste clasice conturate între sărăcie și bogătie. Clădiri somptuoase din care crezi că o să iasă prințesa modernă adăpostesc în geam oameni care vând cine stie ce nimicuri. Pe stradă îți trec prin fața ochilor mașinile de epocă din care te aștepți să sară vreo super vedetă. Și nu sare.

Ce nu vezi în Cuba? Nu vezi oameni morocănoși. Vezi doar fețe brăzdate de ridurile unui soare câteodată prea puternic. Nu există încruntături. La început m-am gândit că e o coregrafie, că se prefac că sunt veseli și fericiți. Un fel de regie pentru turiști. Dar cum să se prefacă o țară întreagă? Pe fiecare stradă dai de muzică. Practic, Cuba e un ring de dans în aer liber, o scenă vie pe care se cântă doar live, în fiecare bar, în fiecare restaurant sau chiar în mijlocul străzii. Nu auzi radio, nu auzi alt fel de înregistrări. Poate doar o dată mi s-a părut că aud ceva pe lângă Căminul Cultural din Trinidad, înainte să migreze bătrânii spre Casa del Musica, la ceas de seară.

( Imagini suprinse în această vacanță în Havana și Trinidad )

Și sunt în continuare nelămurită. De unde atâta veselie? Dacă te uiți direct la ei când îi întâlnești pe stradă, te salută și îți fac cu ochiul, indiferent dacă sunt bărbați, femei sau copii. Și au un fel de a râde care nu se învață nicăieri.

Au mâncare cât să nu moară de foame și habar n-au unde vine aeroportul, pentru că nici nu încape în visurile lor să plece vreodată din țară. Au internet cu porția, pot să își spele curțile doar o dată pe săptămână, nu au haine scumpe. Și cu toate astea sunt demni și senini. Sunt sigură că le e foarte, foarte greu, sunt sigură că țin în ei o tristețe grea, dar o țin atât de bine ascunsă că uită și ei de ea uneori. Mai mereu.

Am simțit fiecare zâmbet ca pe o palmă, gândindu-mă cum ne supărăm noi, cum ne încruntăm la fiecare pas, cum ne sare țandăra din orice. Comparativ cu ei, noi le-am căpătat pe toate și vrem mai mult, dar suntem tot veșnic nemulțumiți. Ei nu au nimic, parcă le e frică să spere la puțin, dar sunt fericiți. Cum? Nu știu.

Prietenia și dragostea lor se măsoară în priviri, în muzică și în dans, nu în like-uri pe Facebook. Așa e la ei. Ei s-au născut fericiți, și-au luat ritmul din stradă și zâmbetul de la unul la altul. Exact ca la noi. Sau nu.

Cuba nu s-a stricat și nu o să se strice niciodată. Pentru că nu e vorba neapărat despre casele colorate sau despre frumoasele mașini de epocă, nici măcar despre renumitele trabucuri. Cuba este strict despre oameni, iar oameni ca acolo eu nu am întâlnit nicăieri în lumea asta mare. Și am umblat ceva.

P.S. În Cuba, salariul mediu e undeva la 20 de dolari. Un litru de ulei îi costă 2 dolari, o cartelă de internet 1 dolar pentru o oră, o pereche de blugi e 25 de dolari. Gândiți-vă puțin la asta….

Va urma 🙂

#Onoaptela Cluj în cea mai frumoasă mansardă

Am stat la Cluj în cea mai frumoasă mansardă. Am găsit-o pe Airnbnb si mi-am dat seama că e fix oaza de liniște de care aveam nevoie.  Foarte aproape de centru, dar ascunsă într-un colț de străduță unde liniștea e titulară de contract.

Inițial n-am vrut să o închiriez pentru că mi-a fost teamă de zarva de după colț unde era plin de terase, muzicanti ambulanţi si sute de turişti,  dar am avut încredere în Adel, cel care administrează mansarda. M-a asigurat că o să avem un weekend tihnit. Și așa a fost. Mansarda care are aprox 100 mp e perfectă pentru o vacanță în familie cum am avut noi sau un weekend romantic sau o iesire cu fetele. Are 2 dormitoare, o baie modernă, un living chic şi o lumină parcă atent studiată. Nimic nu e lăsat la voia întâmplării.

Există o procedură simplă de primire-predare cheie fără ca măcar să te întâlnești cu administratorul, totul e transparent. Am plătit aprox. 65 de euro pe noapte. A meritat toți banii, mai ales că Adel a fost foarte flexibil în discuții și ne-a făcut o ofertă pe loc foarte bună, aşa că ne-am putut caza dimineața devreme și am avut parte și de  late check out. Am crezut că grija cu care se ocupă de musafirii veniţi din toată lumea vine de la dragul care îi e de casa lui, dar de fapt Adel e doar administrator aici împreună cu soția lui,  Alexandra. Stând de vorba am aflat că ei administrează împreună mai multe apartamente .  Apartamente care arată aşa:

 

Gasiti fotografii cu apartamentele  pe pagina  de Facebook fb.me/MyPlaceCluj   sau pe profilul Airbnb (https://www.airbnb.com/users/136001685/listings).

Vă recomand serviciile acestor oameni. Au amabilitatea în ADN  iar casele de care se ocupă ei sunt frumoase, liniştite si sclipesc de curăţenie. Ca în Ardeal 🙂

O lecție despre modă la Muzeul de Etnografie din Cluj-Napoca

Îmi plac lucrurile simple, dar iubesc și complicăciunile. Îmi plac straiele populare, ador broderiile. Îmi plac hainele la care se vede unicitatea.

Well, când am fost la Cluj am intrat la Muzeul de Etnografie al Transilvaniei. Iubirea mea mare pentru tradiții, pentru satul românesc mă face să nu ratez niciun obiectiv de genul asta. ( prietenii mei știu că visez să produc o emisiune despre folclor ).

Am intrat cu gândul că o să văd unelte, mobilă, cuverturi..…erau toate acolo, dar inima mea a rămas la haine. Și ce haine…

Dior,  haute couture, desigur… ( am fost al expozitia temporara Dior de la Paris despre care am scris aici)… dar totusi  oare de ce ne ducem dorințele în țări străine, departe de orice posibilitate când noi aici avem atâtea minunății…Când am vizitat muzeul din Cluj eram doar noi si cativa turisti francezi care cand intrau în camera costumelor exclamau O la la…

Uitați-vă la detaliile acestor haine. Rochii, fuste, fote, cămeși toate  de secol 19. Îmi spunea o doamnă din Cluj că vin la muzeu japonezii și fotografiază macro hainele astea, Apoi se duc și reproduc modelele populare și le vând pe mii de euro….

Nu ratați vizita la Muzeul de Etnografie al Transilvaniei. E fix în centru, aproape de restaurantele și barurile faimoase și ele de neratat în acest oraș scump, scump ca afară…dar despre asta vă povestesc în altă zi. Acum vă las cu moda noastra din moși strămoși.

 

 

 

Am zburat cu balonul. O poveste despre visuri și frică

Nu știu care e suma fricilor la un om, nu știu dacă am o medie bună față de restul lumii dar știu că îmi e frică de apă, de dentist, de viteză, de droguri, de proști, de înălțime, desigur. Mi-a fost frică și de dragoste până să mă lămuresc că oricum nu ai cum să scapi și tot în sânge ieși după bătălia cu ea.

Anul trecut de Crăciun, Moș Crăciun Uragan Retegan a venit cu un cadou neașteptat: Cappadoccia, zbor cu balonul, vis.

M-am bucurat foarte tare. Tot ce se lasă la drum de seară sau de zi cu o călătorie pe mine mă face fericită pe loc. Iar ideea de a zbura cu balonul o aveam de multă vreme în minte. Cumva, am uitat de frica mea de înălțime ( ca să înțelegeți mi-e frică să mă uit în jos pe geam de la etajul 7-8  )

Înainte de plecare tot mai mulți mă întrebau „Și o să te urci? Dar nu ți-e frică? Ei na, nu mi-e frică… cum să îmi fie frică.” Hmmm….

Ajunși în Cappadocia ( vis, vis, vis tărâm o să vă povestesc în altă postare ) am întrebat-o pe Mirela, am pus–o să jure că nu ne zdruncină balonul vieții, că nu simțim fiorul la modul rău (nu mai râdeți ) ea m-a asigurat că e o ușoară plutire, că e ceva extrem de lin. Și eu am crezut-o, e acel gen de personaj din viața mea care nu mă minte, no matter what.

Am aflat că zburăm marți dimineața dacă vremea e bună, dacă nu e urmă de vânt. Dacă nu se poate atunci o să zburăm a doua zi, dacă nu a treia zi. Nu îți garantează nimeni ziua. Dacă nu e vremea bună, adio! E important pentru fricoși ca mine să știți că în Cappadocia sunt 45 de firme care organizează asemenea zboruri, oamenii din asta trăiesc și sunt mega atenți la condițiile de siguranță.

Dimineața devreme am fost luați cu microbuzul de la hotel, duși la un birou unde cred că eram vreo 200 de oameni care am primit un mic dejun frugal, apoi îmbarcați iar în microbuz și drumul spre câmpul de decolare. Atmosfera era super veselă, eram cu toată Gașca Zurli, se cântă, se dânsa, râsete în hohote. Și deodată în noapte am început să vedem… baloanele. A fost magic. În bezna aia, când mai e puțin și se crapă de ziuă 150 de baloane imense, întinse pe câmpurile Cappadocciei gata să decoleze.

Totul s-a petrecut prea repede, am uitat de spaimă, am uitat de tot. Simțeam o emoție puternică, dar nu era o frică, era o bucurie foarte, foarte mare. Euforie. Și-am urcat în balon, ei aici se schimbă povestea puțin. Într-adevăr nu simți nimic ! Plutești e cuvântul cel mai correct. Balonul nostru era clar cel mai petrecăreț, se cântă am o căsuță mică, se dansa…undeva într-un colț și eu, Fifi, prinsă de balustrade să nu cumva să cad. :)))


M-am uitat de 2 ori în jos și mi-a fost de ajuns. Mi-am adus aminte că sunt cea mai fricoasă dintre fricoasele pământului așa că m-am uitat doar în față din clipa aia sau în lateral sau în sus. Și am supraviețuit. În jurul meu, oamenii se aplecau își făceau selfie-uri, țopăiau. Eu ma gandeam ca daca mor la copilu orfan si barbatul vaduv la 40 de ani si cu rate pe cap… of trebuia sa imi fac asigurare,

Între gândurile fricoase constientizam ca traiesc o minune. Senzația când ești în aer printre atâtea baloane care zboară în jur e de film. Fix asta simți că ești într-un film. Ridicările se fac la răsărit, lumina e suavă și aerul rece e tăiat de bucuria că trăiești ceva cu adevărat unic. Uneori baloanele se ating și piloţii râd și ne explică: „morning kiss!” La aterizare am fost avertizați că trebuie să ne ținem bine, nu a fost cazul, super meseriașii de la Urgup Ballons ne-au lăsat direct pe remorca mașinii care trasporta balonul.

Am fost așteptați cu șampanie și medalii. Oamenii erau fericiți că tocmai au simțit magia vieții. Poate mulți nu și-au păstrat medalia, eu am adus-o acasă. Am atarnat-o de oglinda dulapului meu, ca un trofeu personal pe care trebuie sa il vad zilnic: Fifi a învins iar frica și a zburat cu balonul.

Vă las cu fotografiile și cu filmulețul cu Gașca Zurli în Balon. Vă recomand ca o dată în viața să faceți asta. Să nu vă gândiți prea mult. Dacă eu am putut, o să puteți și voi Sunt atât de puține momente în care putem să plutim la propriu așa că, de ce nu? 🙂

Petra. Minune a lumii moderne, minunea Iordaniei

– Și unde mai pleci iar, Fifi?
– Plec în Iordania…
– Ce tare! Te duci la Petraaa!

Cam asta a fost reacția tuturor celor cu care am vorbit înainte de plecare. Știam de Petra, nu prea multe, dar ca înainte de orice vacanță am început să mă documentez.

Prima oprire, Wikipedia:

“ Petra este un fost oraș antic, situat în Iordania. Este unul din cele mai celebre situri arheologice din lume, datorită templelor săpate direct în stâncă, cel mai cunoscut fiind „Trezoreria” în stil grecesc, cu o înălțime de 42 m, unde s-a turnat și partea finală a filmului Indiana Jones.În antichitate orașul se numea Rekem și apare menționat în manuscrisele de la Marea Moartă. Se presupune că a fost construit începând cu secolul al VI-lea î.Hr., de către nabateeni, un popor semitic, și a fost capitala lor până în 106 d.Hr., când a intrat în componența Imperiului Roman, devenind capitala provinciei Arabia Petrea. Orașul continuă să înflorească în următorul secol, apoi intră în declin și este abandonat, fiind distrus în 363 de un cutremur. Ruinele au devenit o curiozitate în Evul Mediu. În 1985 Petra a fost inclusă în lista UNESCO a locurilor din patrimoniul mondial. Este și una din Cele 7 noi minuni ale lumii”

Buuun, hai că m-am lămurit istoric cum stă treaba, dar superficială cum mă știți am trecut repede la capitolul fotografii și mărturii video de la fața locului. Și-am încercat să nu mă entuziasmez prea tare. De prea multe ori, mi-am făcut niște filme în cap din poveștile sau prezentările fantastice de pe net și când am ajuns la destinație am constatat că muntele nu e chiar așa înalt, că nisipul nu e așa fin sau că hotelul de 5 stele are doar 3 în viața reală.

Petra nu a fost o dezamăgire. Trec peste faptul că a fost o provocare pentru mine să merg atât pe jos, dar a meritat fiecare pas.

Locul e copleșitor, la propriu.

Intrarea seamănă cu cele moderne, europene, casa de bilete, magazine de suveniruri etc . Doar intrarea. Pentru că apoi te trezești direct în altă lume. Cred că a fost prima dată în viața mea când m-am simțit ca pe un platou de filmare.

Barbați nebuni , unii machiați, mergând trufași călare, măgari, muzicanți exotici, calești, cămile….așteptam pe cineva să țipe: liniște, atenție, se filmează !

Călătoria începe prin Valea Bab as Siq, mergi practic pe un drum perfect păzit de blocuri imense de piatră. La fiecare colț auzi turiștii exclamând de uimire pentru că senzația de frumos și spectaculos se accentuează cu cât înaintezi. Cred că aici densitatea de selfieuri pe mp e printre cele mai mari din lume. Nu trebuie să fi artist fotograf, oriunde îndrepți aparatul ai un cadru wow. Deși am plecat dimineața devreme, era plin de oameni. Printre ei, țâșneau copiii locului care într-o engleză perfecta te îndemnau să cumperi cu un dolar o vedere. Și dacă picai în capcana asta nu mai scapi de ei . Am fost sfătuiți de ghidul nostru să nu cumpărăm nimic, pentru că acești copii trebuie să ajungă la școală nu să vândă suveniruri toată viața.

foto: calatoriaperfecta.ro

Mi-am văzut de drum minunându-mă (și rugându-mă la Dumnezeu să mă țină vie că ce să vezi condiția fizică e praf ) și după vreo 3 kilometri am ajuns la cel mai faimos loc din Petra: Trezoreria. Cel mai misterios dar și cel mai cunoscut punct al Petrei. I se spune așa, deși nu a adăpostit vreodată un tezaur ci pentru că legendele locului spun că hoții își ascundeau acolo comorile.

E punctul zero pentru fotografii, iordanienii au introdus mici elemente moderne la fața locului, o terasă cu internet dar și un magazine de suveniruri. Terasa face toți banii pentru cei dornici ca mine să își tragă sufletul. Sunt tot felul de tarabe de unde poți cumpăra suveniruri din Iordania ( sau din China ca să fim sinceri :)) dar cea mai bună amintire pe care poți să o duci cuiva de acolo e chiar o piatra. Piatra de la Petra.

Petra e un muzeu în aer liber, te poți plimba o zi, două, dar și o noapte pentru că sunt tururi special făcute în miezul nopții.

Nu vă faceți griji pentru cazare, sunt hoteluri de la marile lanțuri care și-au găsit perfect locul aici, pentru ca milioane de turiști vin anual să viziteze Petra. Noi am stat la Movenpick Petra Resort ( e vis, dar despre asta în alt articol pe larg )

Vă las cu fotografiile nu înainte de a vă spune că la Petra puteți ajunge mai ușor acum, pentru că avem charter cu Iordania, introdus din martie de Prestige Tours. Aveți pachetele aici.

Am scris aici despre cele 10 motive pentru care trebuie să mergi în Iordania.

Mai multe info despre Petra găsiți aici.

10 motive pentru care trebuie să mergi în Iordania

Țările sunt ca oamenii. De unele te îndrăgostești la prima vedere, sunt altele pe care trebuie să le vezi de mai multe ori, cum sunt și unele pe care știi că nu vrei să le mai vezi niciodată.

Pe mine, Iordania m-a cucerit din prima clipă. O dragoste fulgerătoare pentru o țară de care nu știam prea multe și în care sincer nici nu visam să ajung.

Mă așteptam la o lume diferită față de a noastră, dar totuși nu mă așteptam la o cu totul altă lume. Iordania nu are cum să îți rămână indiferentă pentru că îți aruncă în față atuuri pe care pur și simplu nu ai cum să le ignori: mare, soare, oameni desprinși din manualele de amabilitate, toate aromele pământului în farfurie, minunea Petra sau deșertul care e chiar din filmele de la Hollywood.

Dar cum mereu am fost o pasionată a listelor și listuțelor, am făcut repede o listă cu 10 motive pentru care trebuie să alegi această destinație:

1. PETRA – minune a lumii moderne. Orașul săpat în piatră te lasă fără cuvinte. E în patrimoniul UNESCO şi e poate cea mai mare atracţie a Iordaniei pentru cei pasionaţi de istorie, dar și pentru cei pasionaţi de fotografie.

2. DEȘERTUL WADI RUM – e practic un superb platou de filmare natural, nu degeaba americanii și numai ei au venit aici ca să facă filme care au ajuns celebre: „Marțianul”, „Pasiune în deșert” sau „Pacientul englez”. E locul unde bifezi în agenda ta de călător jeep safari și cina cu beduinii.

 

3. RÂUL IORDANULUI. Pentru mine a fost cel mai emoționant moment al vizitei în Iordania. Pe partea cealaltă, Israelul a transformat locul în atracție comercială, turistică. Iordanienii au păstrat totul simplu, zarva e mai mică și parcă simți altfel însemnătatea locului.

4. SERVICIILE. Nu au tradiția turcilor în turism dar parcă îi prind din urmă. Amabili, discreți, prietenoși, cu zâmbete largi te primesc de parcă ești prietenul lor de-o viață.

 

5. HOTELURILE Am stat la Hyatt în Amman și la Movenpick în Petra și Aqaba. Luxul e lux, liniștea e liniște, paturile sunt înalte și așternuturile fine, perfect apretate. Mi-a plăcut cel mai mult la Movenpick Tala Bay  în Aqaba, ne-au  întâmpinat cu o selecție de deserturi cu arome tradiționale iordaniene



6. OAMENII
– Îți intră în suflet cu zâmbetele lor prietenoase, vor să facă fotografii cu tine, îți dau ce au ei mai bun, îți gătesc mâncarea lor faimoasă în toată lumea și îți dansează cum nu ai mai văzut. Deși sunt sociabilă de felul meu, nu mă lipesc cu una cu două de localnici. N-am putut rămâne indiferentă nici la zâmbetele lor, nici la bucuria cu care vorbesc cu turiștii.



7. MAREA ROȘIE.
Suntem la 2 ore și jumătate de România unde e frig și iarnă , iar în Aqaba stai la plajă, clima e blândă, marea e perfectă,  nisipu-i fin  și piscinele te îndeamnă parcă să fii tânăr și neliniștit 🙂

8. MAREA MOARTĂ e considerată cel mai mare spa natural din Europa. Merită să ajungi aici ca să plutești la propriu în apa ei și să iei o porție de sănătate pentru tot anul. În plus, resorturile de aici au grădini imense unde întâlneștie parcă toate florile pământului.

9. AYLA, insula minune aprope de Aqaba în care iordanienii investesc masiv . Se construiesc vile și hoteluri de lux, locuințe exclusiviste, ai plaja perfectă, dar și teren de golf pentru pasionați

10.SECURITATEA. Este e considerată cea mai safe țară din Orientul Mijlociu. Și asta o face atat e frecventabilă de turiștii din toată lumea. Nu simți vreun pericol, măsurile de securitate sunt excepționale. Noi am fost însoțiți de un polițist în toată vacanța. Oamenii își iau măsuri ca tu , ca turist, să nu simți vreo nesiguranță.

CUM AJUNGEM ÎN IORDANIA?
E SIMPLU. Prestige Tours a decis sa introduca in oferta sejururi cu zboruri charter catre statiunea de la Marea Rosie, cu plecari saptamanale din Bucuresti in perioada martie-iunie 2018. Găsiți pachetele, aici.

Mă întreabă lumea ironic dacă mai pot cu atâtea vacanțe. E simplu. Las bucățele de suflet peste tot pe unde merg, dar mă întorc de departe cu o energie pe care n-am să pot să o iau niciodată din cărți sau filme. Da, iubesc vacanțele. Sunt bucuroasă să plec și fericită să mă întorc acasă de fiecare dată.

Mâine vă povestesc, pe larg,  experiența mea la Petra.

Germania, destinația anului 2018. Intră și tu în concurs!

Germania a fost mereu un tărâm fascinant pentru mine. Din copilărie, pe vremea când râvneam la tot ce era strain, îi invidiam pe prietenii mei care aveau rude plecate în Germania.

De ce? Era simplu, primeau mereu pachete cu cele mai bune dulciuri sau jucării de neimaginat. A vorbit toată strada o vară întreaga de bicicleta roșie primită de o vecină din Germania.

Atunci s-a sudat în mintea mea că ce e bun, e străin și mai precis e străin din Germania. Și asta n-a fost doar o iluzie a copilăriei, știm bine că ce iese din mâinile nemților e de calitate.

Germania e o țară minunată, atent îngrijită de oamenii ei. Curățenia și serviciile imbecabile aduc plus valoare peisajelor perfecte.

În fiecare an, fix în perioada asta între Crăciun și Revelion eu îmi fac o listă. Nu e cu flori, fete și băieți, melodii și cântăreți. E cu orașele în care vreau să ajung la anul.

Anul ăsta am pus pe prima poziție Frankfurt, pentru că anul trecut între două avioane am zăbovit vreo 6 ore în acest oraș spectaculos. Așa că mi-am promis că o să revin.

Și cum Universul mereu complotează ca visurile mele de călătorie să se împlinească am dat peste concursul care poate să mă ducă în Germania.

Până pe 21 Ianuarie 2018 Organizația Germană pentru Turism  și Lufthansa  au în derulare un concurs prin care invită participanții să cunoască mai bine Germania ca destinație de vacanță pornind de la sloganul lor, Germany Simply Inspiring.

Înscrierea în concurs durează doar câteva minute.

Sunt 5 intrebări despre Germania la care trebuie să răspundeti iar, la final, după introducerea datelor personale veți fi înscriși în concurs.

Premiul cel mare este un city break la Frankfurt, pentru două persoane, trei zile, cu transportul și cazarea asigurate.

Iată și pașii pentru înscrierea în concurs:

1. Accesați pagina de concurs:
http://stage.germany.travel/ro/ms/gewinnspiele/gewinnspiel-ro-lufthansa-2017/gewinnspiel.html
sau link-ul scurt: http://bit.ly/2BEMMAi

2. Răspundeti corect la cele 5 intrebări din formular. Dacă se întâmplă să nu cunoașteți răspunsul, butonul roșu cu “Dacă nu știi răspunsul, click aici si vei afla”, o să vă ajute.

3. Completați-vă corect datele la final.

4. Intrați în cursa pentru un city break pentru două persoane, la Frankfurt.

Succes, dragii mei prieteni!

***
Organizația Germană pentru Turism este o instituție de stat ce promovează Germania ca destinație turistică și are peste 30 de reprezentanțe în diferite țări. Reprezentanța din Serbia se ocupă de promovarea Germaniei în 6 țări, inclusiv România.

Am găsit apartamentul din Europa cu vedere la Central Park New York

 
Am fost câteva zile în vacanţă în Varşovia şi am rezervat un apartament. Sunt fana apartamentelor, v-am zis? Nu spun că nu îmi plac hotelurile (mai ales cele de 5 stele), dar când calatorim cu Maria, un apartament de lux la preţ de hotel de 3 stele e fix ce ne trebuie.
 
De ani de zile alegem apartamentele de închiriat, de pe vremea când nu era în vogă Airnbnb.
 
Acum am rezervat de pe Booking apartamentul din Varşovia. Avea tot ce ne trebuia. Paturi confortabile, mult spaţiu, baia de vis şi mai ales espressorul din bucătărie.
 
E o schemă cu care n-am cum să greșesc. Nu ştiu voi cum faceţi, dar eu cînd rezerv citesc absolut toate comentariile. Mă interesează pe lângă poziţionare detalii precum LINIŞTEA sau DIMENSIUNEA PATULUI.
 
Apartamentul din Varşovia ne-a costat 55 de euro pe noapte. Rezervând pe Booking nu am plătit avans, nici nu mi-au blocat vreo sumă pe card, am achitat direct proprietarului. Şi da, apartamentul era de vis. Vă las mai jos câteva fotografii şi încep cu priveliştea. Peste tot în comentarii citeam de la turişti „vai ce priveliste, vai ce minunat”, dar nu era nicio poză care să mă convingă. Până când am dat draperiile la o parte și am zis: “Wow!” LIVE din Central Park.

Apartamentul îl găsiţi aici, gazdele sunt super ok (cred că e o agenţie care are mai multe apartamente), te aşteaptă cu apă şi pastile pentru espressor din partea casei 🙂 Plăteşti la sosire, iar la plecare laşi cheile pe masa şi tragi uşa.

Sunt Fifi, exploratoarea. Am descoperit New York-ul din Europa. Și e așa de frumos că vreau să îl mai descopăr de câteva ori.

Centrul Copernicus din Varșovia, cel mai inteligent loc de joacă


Când am decis să mergem în vacanţă în Varşovia, primul lucru la care m-am gândit a fost ce ar putea să îi placă Mariei acolo şi am întrebat lumea pe Facebook ce îmi recomandă. Câțiva prieteni mi-au zis de Centrul Științific Copernicus. Recunosc că un muzeu de ştiinţă nu mi se părea cel mai potrivit loc cu care să o cuceresc pe fie-mea, prințesa disperată după poveşti cu prinţi şi alesele lor. M-am înşelat 🙂

Cum nu plec nicăieri fără un research serios, am citit și am aflat că sunt cozi imense la muzeul vieții şi că poţi sta 4-5 ore la coadă până să intri, că administratorii muzeului admit un număr maxim de vizitatori, ca să intri trebuie să iasă alţii şi tot aşa.

Tot în programul meu de micul documentarist am mai citit şi că în medie copii stau 2-3 ore în interior, unii chiar şi 5! OMG! 5 ore în muzeu? Mi-am făcut totuși curaj, am făcut două mătănii mari în gând și am comandat biletele pe net. Asta ne-a asigurat intrarea instant fără să stăm la coadă. Măcar atât.

Paranteză. E adevărat că e o provocare să iei biletul, pentru că deşi site-ul muzeului e în engleză, fix pagina de bilete online e doar în poloneză, ca un fel de preview la aventură. În rest, destul de civilizată treaba, alegi ziua şi ora exactă la care vrei să intri, sunt locuri alocate pe ore şi minute şi poţi să vezi cât de aglomerat e. Ca să anticipezi ce te așteaptă. N-am anticipat. Am închis paranteza.

Ajungem la Varşovia. A doua zi, cap-compas, direcția Muzeul ştiinţei și… surpriză! Moment Fifi de sinceritate: ACESTA NU ESTE UN MUZEU. Cine vă spune așa, vă păcăleşte. E un imens loc de joacă întins pe atenţie… 20.000 de metri pătrați! Sunt 450 de puncte de atracţie. E o hărmălaie de nedescris pentru că intri într-o clădire imensă, 2 etaje pline cu sute de copii care se joacă, fac experimente, se întrec, descoperă mari secrete ale ştiinţei, fac teste de efort şi de rezistenţă, intră în încăperi secrete.

Cred că e singurul muzeu în care am auzit din minut în minut ţipete de bucurie, practic e singurul muzeu unde nimeni nu te roagă să păstrezi liniştea. Încă de la intrare copiii sunt hipnotizaţi de pendulul lui Foucault care arată cum se roteşte Pământul.

Şi de acolo începe aventura: de la dinozauri la roboţi, teste care îi fascinează pe copii şi puncte care le arată marile descoperiri ale ştiinţei, toate sunt atractive, toate sunt interesante și le produc o bucurie de nedescris.

Am stat vreo 2 ore jumătate. Dacă era după Maria, cred că puteam lejer să stăm o zi întreagă. Era leșinată de bucurie.

Pentru mămicuțele care se întreabă: da, sunt și locuri unde poți să mănânci, sunt și terase unde mamele stresate ca mine se pot odihni. Da’ ce mai contează stresul când podoaba e în extaz?

Centrul Copernicus nu e un muzeu. E locul de joacă suprem pentru copiii de toate vârstele. Am văzut ţopăind de bucurie un băieţel îmbrăcat doar în scutecul Pampers, dar şi un bunic de 80 de ani. E un loc fascinant pentru toate mințile care nu își pierd curiozitatea și bucuria să exploreze lumea.

Dacă ajungeţi în acest oraş superb, Varşovia, merită să daţi o tură și la Copernicus. Câteva ore acolo se vor transforma într-o amintire de neuitat și încă o ancoră aruncată pe harta cu destinații preferate.

 

O noapte la Conacul Benke din Ținutul Conacelor

Conacul Benke mi-a fost adăpost de lux în turul pus la cale în Țara Conacelor de Asociația Travel Focus. Covasna e surpriza anului pentru mine, sincer nu mă așteptam să văd atâtea locuri frumoase și să întâlnesc atâția oameni faini.

La Conacul Benke am ajuns la un prânzișor, după o zi de plimbări. Văzut din stradă mi s-a părut o clădire nouă, nu un conac. Chiar m-am gândit: care o fi procedura de botez, cum iei titlul de conac? De ce nu hotel, de ce nu pensiune? M-am lămurit repede că trebuie să fie construit încă din vremurile în care se scriau primele file ale nostalgiei. Conacul Benke a fost restaurat. E construit la începutul secolului al XIX-lea, iar procesul de renovare și reamenajare a început în 2008.

 

Poza cu el cum arata in paragină și cum arată acum m-a lămurit definitiv.

Conacul Benke nu e pentru tine dacă îți place agitația marilor hoteluri, dacă vrei muzică dată la maximum și restaurante afumate cu arsură de mici.

Conacul Benke e pentru cei care iubesc liniștea, luxul, mâncarea fină, atenția. Răsfățul adică.

Iată și atuurile lui:

– 12 camere duble
– 2 suite
– 1 apartament cu 2 dormitoare
– un restaurant unde un tânăr Chef (ținut departe de ochii oaspeților) gătește ca în filmele cu fețe regale. În prima seară am primit o prăjiturică învelită în mac, acoperită de frișcă naturală și așezată pe un pat de dulceață de caise. Deasupra, stătea moț o floare de lavandă. Am întrebat-o pe doamna care ne servea ce prăjitura e, dacă are un nume. “Da, cozonac cu mac.” Și da, cozonac era, ușor reinterpretat. Mmm, aș interpreta toată ziua niște cozonac
– piscina si spa-ul. Masaje, tratamente, saună sau poți să zaci în jacuzzi
– liniștea. Tone de liniște
– loc ideal pentru teambuliding-uri și nunți de poveste

Mai multe informații despre Conacul Benke găsiți aici.


Jamie Italian. La restaurant ca la bunica acasă


Am fost fascinată de Jamie Oliver de prima dată de când l-am văzut la televizor, acum 20 de ani. Mă uitam la el cum gătește acolo, în grădina din spatele casei, cu câtă ușurință face bucatele alea și mă gândeam că nimic nu e mai simplu decât să stai la cratiță. I-am cumpărat cărțile, am gătit după rețetele lui, m-am îndrăgostit pe vecie de el, acest bărbat simplu cu o droaie de copii acasă care ne arată că în bucătărie nu trebuie să ai nu știu ce vase complicate sau sosuri scumpe ca să îți dai gata musafirii.

Prima dată am mâncat într-un restaurant “Jamie Oliver” acum câțiva ani, la Londra. La “Jamie Italian”. Mese simple, scaune de tablă, o atmosferă firească. În mijlocul restaurantului, mese de lucru unde se ținea un curs la care londonezii învățau să prepare rețete italienești. Am nimerit lângă un grup de prieteni care își făcuseră cadou experiența asta și hohotele lor de râs mi-au rămas în minte, așa că mi-am promis să mai ajung.

Și uite așa, acum câteva săptămâni în Scoția am ajuns iar la “Jamie Italian”. De două ori. O dată în Glasgow și o dată în Edinburgh.

Eram cu Mirela și cu Moni și ne-am comandat ca niște fete libere aflate în vacanță. Am început cu un platouaș, ceva ușor, de vară, pentru toate trei. Eu am cerut și extra supă de mazăre și friptură, Mirela a mai cutezat o extra salată. Am cerut și desert, dar chelnerul, băiat galant, a zis să vedem mai târziu dacă mai putem și desert.

Și cum venea platouașul, lipa-lipa, băiatul care ne servea pune pe masă și niște conserve mari de bulion, genul ăla pe care îl știam din cămara bunicii din Zărnești. Ma gândeam că ne dă conservele și ne trimite acasă sau ceva. Ne-a liniștit Moni. Erau suport pentru platouaș.

Platouașul fiind mai exact compus din brânzeturi, salamuri, măsline marinate în sosuri magice, prosciutto, legume pudrate cu mirodenii numai de Jamie știute. Și o pâine care n-avea legatură cu vreun regim dietetic.

După toate nenorocirile astea, m-am apucat de supa de mazăre. Cu mentă. Dementă. Ce să vă spun? Neam de neamul meu nu a mâncat ceva mai bun. Era mică, dar extrem de sățioasă.

Băiatul gentil care se ocupa de noi m-a întrebat dacă mai vreau și friptură. Sau cum ar veni, dacă mai am loc. Am acceptat. Din amabilitate, da’ și de curiozitate, că foamea trecuse de multă vreme. Și n-am regretat, pentru că a fost delicioasă, chiar dacă nu am putut să o mănânc pe toată. D’aia avem poșete. Glumesc. Totuși, mi-a plăcut foarte tare că omul m-a întrebat dacă mai vreau friptura, nu am mai întâlnit asta nicăieri, de obicei ce comanzi aia primești, nu merge să spui după primul fel “domne, nu mai vreau, că m-am săturat.”

Desert n-am mai vrut, că simțeam că nu ne mai ridicăm, dar am mâncat din priviri platoul de brownies îmbibate în ciocolată și acoperite de nuci caramelizate. Sunt sigură că erau groaznice.

Concluzii. Ce mi-a plăcut cel mai mult?

– e totul simplu, nu te simți stingher că nu ai habar cu ce să mănânci
– ospătarii sunt aleși după gradul de cumsecădenie
– farfuriile arată fix ca pe vremea bunicii
– te așezi la masă și primești imediat o sticlă de apă și pahare din partea casei. Curate.
– pizza nu are forma aia perfect rotundă, e pusă pe talere de lemn, te uiți la ea și te gândești “asa imperfectă pot să fac și eu acasă“
– gustul e gust și mâncarea e super sățioasă. Obsesia domnului Jamie pentru ingrediente a meritat
– colțul de suveniruri. Poți să cumperi vase, cărți, tacâmuri, sosuri. De la Jamie de acasă

Nu e ieftin, dar e o experiență pe care o ții minte o viață. Plus că poți alege unul din meniurile de prânz la un preț mai mult decat ok.

Jamie Oliver e Chef-ul pe care îl iubește toată lumea. Simplitatea lui dusă la extrem l-a făcut unul din cei mai bogați bucătărași din lume (are o avere de peste 240 de milioane de lire sterline). Acest bărbat ciufulit, îmbrăcat în cămașă cu mâneci mereu suflecate, pe mine m-a cucerit. Și nu e vorba de bani, chiar nu e. E licărirea aia din ochi și felul în care știe să te cucerească fără măcar să încerci să te împotrivești. E Jamie.

 

 \

Castelul Stirling. Acasă la Braveheart în inima Scoţiei

De fiecare dată când mă gândesc la o țară de destinație am niste cuvinte cheie în minte. De exemplu: Italia, paste, espresso și prosecco. Portugalia, vânt, ocean, fado și vin. Dacă mă gândesc la Scoția, zic automat scotch whisky și castel. Așa sunt eu, prințesă. (Despre respectul și tradiția pentru licoarea magică am scris chiar aici.)

E, și când zici castel scoțian, nu poți să nu zici Castelul Stirling. Am ajuns la el într-o zi, pe la un prânzișor. Cu vântul în plete, la propriu. Și cu puțină ploaie, da’ mai ales cu mult vânt. Clima perfectă pentru mine, cred că Scoția e țara unde aș putea să traiesc fără niciun fel de problemă. Poate chiar și să mor.

Castelul se vedea de la șosea. Era și greu să nu se vadă, e destul de măricel. Este unul din cele mai populare castele din Scoția, îl găsiți de obicei între Glasgow și Edinburgh, e zona lui preferată. Părerea mea sinceră e că merită să îi faceți o vizită, mai ales dacă aveți copii. Da’ și dacă nu aveți, tot merită.

E construit pe o stâncă destul de vulcanică, în total contrast cu linistea care o să vă cuprindă când intrați în el. În acest minunat castel este îngropat William Wallace, eroul interpretat de Mel Gibson, motivul pentru care fanii Braveheart trec castelul pe primul loc în topul atracțiilor din Scoția.

Stirling, orașul, îți taie respirația. Are toate ingredientele scoțiene: verde, arhitectură, curățenie, istorie și castel. Iar castelul este perla orașului. Aici a copilărit Maria, Regina Scoției, aici s-au scris marile povești cu prinți și prințese adevărate. Da’ prea multă istorie strică, trec la ce mi-a plăcut cel mai mult și cel mai mult:

este un loc gândit cu mare atenție pentru turiști:
– panouri explicative peste tot, ghizi îmbrăcati în tot felul de personaje faimoase, informații la tot pasul
– curățenie impecabilă
– adaptarea istoriei la vremurile moderne. În castel se organizează nunți și petreceri corporate. Fără manele, totuși.
– există o cafenea unde poți sta liniștit să admiri orasul Stirling de sus, de la înălțime princiară grădina Reginei Maria a Scotiei, unde copii se joacă nestingheriți de-a ce vor ei
– tururile special create pentru copii, căci nu-i așa, cum mai bine să îi învețe istoria decât prin joacă.
– sunt săli întregi cu tot felul de jocuri și joculețe
– umorul personalului. Pe relaxare.

Așa că începeți să faceți bagajele. Castelul Stirling e de neratat, dacă ajungeți sau nu în țara verdelui perfect. Cateva ore perfecte pentru sufletul vostru n-o să vă strice niciodată. Freeedoooom!