Pe Emanuel Mirea toata lumea il stie de la Stigma. Eu mi-l amintesc perfect de la o petrecere la care a cantat cu bandul lui. M-au frapat zambetul si toata energia cu care a facut seara sa ramana una de povestit peste ani. Emanuel nu are cum sa te lase rece. Pe langa muzica, e ceva in spiritul lui care te face atent. Cand stai putin de vorba cu el întelegi exact. Vorbele lui parca te trag de maneca sa lasi porcariile si sa te gandesti la ce e cu adevarat important. De vina-s energia lui de om bun, asezat, de barbat asumat si linistit la cap care stie ca viata nu-i despre bani si faima, ci despre oameni buni , pace și lucruri simple. Astea toate fac viata mai rotunda. L-am intrebat despre melodia lui cea noua, despre muzica in general, prietenie, trecut, strainatate, familie, dar mai ales despre prezentul care pentru el e mai important ca orice. Mi-a povestit despre toate cu un zambet intelept pe buze. Emanuel stie cum SA FACA VIATA MAI ROTUNDA.

Noua ta piesă SĂ FACEM VIAȚA MAI ROTUNDĂ, sună ca un îndemn. De unde a venit ideea?

Mi-a parvenit absolut intuitiv. N-am stat să gândesc foarte mult. Deşi e piesa scrisă de mine, ea nu-mi aparţine mie. Ea are un sens, un scop, ea trebuie să împlinească o funcţie. Toate lucrurile care s-au întâmplat în jurul producţiei, imprimărilor, videoclipului, toate ajung să-mi confirme această intuiţie a mea, că piesa este mai mare decât mine, sensul ei este mult mai larg şi eu nu pot să-l cuprind. Treaba mea este să mă bucur de tot ce înseamnă procesul creativ, de întâlnirile relevante cu oamenii.

Ai mai avut vreodată sentimentul ăsta?

De fiecare dată când obţii un produs inspirat, procesul este destul de misterios. Parcă-ţi parvine. La „Jumătate tu, jumătate eu”, la fel s-a întâmplat. A fost o efervescenţă creativă, foarte concentrată. S-a întâmplat în 15 minute, nu mai mult, cu tot ce-nseamnă temele de chitară, să gândesc strofele, liniile melodice, structura ei. E ca şi cum ai fi atins de muză. Găsesc o corelare între ce s-a întâmplat atunci cu ce a presupus procesul creativ pentru piesa „Să facem viaţa mai rotundă”. Cred că noi avem intuiţia întregului, a rotundului, a completului, sfinţenia lui. Nu e nevoie de foarte multe cuvinte care să descrie rotundul. Deşi pare un concept destul de abstract, oamenii rezonează instantaneu. Ei recunosc în sufletul lor că tot ce este întreg, sfânt şi frumos este rotund. Este complet. Cred că sunt doar o portavoce pentru că tot ce este frumos, relevant şi tot ce rămâne vine dintr-o anumită sursă care este mereu aceeaşi: Dumnezeu. Consider că noi suntem mai mult nişte transmiţători, nişte canale prin care acest mesaj parvine şi ajunge la oameni. Este şi modul meu de a mă păstra smerit, de a mă păstra departe de capcanele ego-ului

Cred că mulţi oameni nici nu-şi dau seama de asta. Mulţi dintre noi acţionează din ego.

Cred că este o muncă laborioasă şi un proces continuu de reeechilibrare. Departe de mine să încerc să judec pe oricine c-ar fi doar smerit de faţadă sau că în sufletul lui simte asta. Fiecare om are povestea lui. Cred că drumul spre smerenie poate să ducă şi printr-o faţadă a smereniei, ca o fază intermediară de transformare, şi atunci sunt foarte reţinut în a-i judeca pe ceilalţi pentru că nu am datele exacte şi nici nu pot să mă pun în pielea lor. Pot, eventual, să încerc să am compasiune şi înţelegere pentru ei şi să le doresc, din tot sufletul, să descopere frumuseţea smereniei.

Piesa este foarte frumoasă. Apar la un moment dat cu vocile lor si copiii de la Alegretto în povestea ta.

În procesul creativ, când structurezi lucrurile, e un moment care se numeşte „breakdown”. E un pasaj altfel în piesă. Ca şi structură, ai partea A, partea B, refrenul şi, de obicei, o parte C. N-am simţit nevoia să scriu o parte C. În timp ce scriam melodia, mi-a venit pur şi simplu imaginea copiilor cântând refrenul. Practic, pe un gen de orchestraţie absolut minimală, doar intuitiv se întâmplă nişte lucruri acolo muzical, iar copiii să fie într-un plan. E o anumită putere şi o vibraţie, o curăţenie pe care ei o aduc în piesă, şi aportul lor este considerabil în vibe-ul piesei.

Pentru cine te gândeşti că este piesa asta?

Pentru toţi cei care au inima deschisă s-o asculte. Ea nu este nişată pe diverse categorii, nu e o piesă doar pentru copii sau doar pentru oameni mari. E o piesă despre care eu cred că te mişcă, indiferent de unde provii, indiferent cine eşti. Şi dacă ai deschidere, te atinge.

Unde vrei să ajungi, care este planul tău?

Deja am pregătit următorul single, el este gata, l-am filmat. În funcţie de cum se va comporta mai ales pe radioruri „Să facem viaţa mai rotundă”, vom decide când este momentul să apară următorul single.

Crezi că publicul românesc apreciază genul ăsta?

Nu mă gândesc așa. Orice artist îşi face o anumită strategie şi ştie că are o nişă în care se simte reprezentat, însă sunt anumite piese care sunt dincolo de nişă. Orice artist are dreptul să se asocieze cu imaginea care îi convine, care îi place. Eu nu simt nevoia să apăs pe aceste butoane ca să fiu în trend. Cred mai mult în oamenii care crează trenduri decât în cei care le urmează. Cred că fiecare artist trebuie să aibă libertatea să se exprime liber în conformitate cu ce este el, dacă-l reprezintă sau nu. Pe mine nu mă reprezintă. E atâta frivolitate în jurul nostru încât oamenii au o senzaţie de saţietate. E prea mult. E o reacţie firească ce apare când în jurul nostru vedem atâta frivolitate. N-am aşteptări senzaţionale, las lucrurile să se întâmple. Locul în care această melodie a fost inspirată şi scrisă este un loc al curăţeniei şi un loc aerat. Ştiu c-o să ajungă la inimile oamenilor. E peste ce pot eu să-mi doresc. Piesa are un destin al ei, indiferent de ce-mi doresc sau îmi proiectez eu.

Refuzi să cânți play back?

Nu cred că mă pune în valoare play-back-ul.

Dar crezi că pune pe cineva în valoare?

Nu cred că pune pe cineva în valoare, însă încerc să rămân realist. Posibilităţile televiziunilor sau celor care realizează astfel de emisiuni sunt de multe ori limitate. Tu, ca artist, trebuie să-ţi faci promovarea undeva şi ei nu-ţi pun la dispoziţie condiţiile necesare. Am ales mereu locurile în care mi s-a permis să cânt live. Şi, până la urmă, tot dintr-un anumit egoism. Asta mă pune mai mult în valoare decât să fac un play-back pentru a-mi face promovarea pentru că nu există condiţii. Până la urmă, este decizia fiecăruia.

Te gândeşti să scrii?
Da. Îmi place să scriu.

E viața rotundă?

E un concept frumos ăsta cu „viaţa rotundă” şi e foarte uşor de înţeles pentru că-l intuim oarecum sufleteşte mai mult decât cu intelectul.

Cum să faci să gândeşti pozitiv?

Noi poate ne impunem într-o anumită măsură să gândim pozitiv, dar gândirea asta pozitivă este ca un fel de pojghiţă, iar dedesubt este tumultul. Practic, noi trebuie să reglăm tumultul, nu să ne convingem mintea prin afirmaţii bombastice. E ca şi rugăciunea. Dacă inima ta nu este în rugăciune, te rogi degeaba pentru că Dumnezeu nu ia aminte la lucrurile pe care le spui. Dar el îţi cunoaşte inima. Şi-atunci, mai important decât a face afirmaţii pozitive, este reechilibrarea noastră interioară în care înţelegem că, de fapt, toată puterea noastră stă în prezent şi prezentul se trăieşte.

Şi cât ţi-a luat ţie să ajungi la asta?

Există un declic la un moment dat, cu siguranţă, în viaţa noastră, când se întâmplă pur şi simplu. Este rodul căutărilor şi unei dorinţe curate de a înţelege şi de a fi una cu viaţa. Şi când spun asta, poate fi o chestie generală. E vorba de felul în care noi reuşim să ne echilibrăm mintea şi sufletul, mintea şi inima. Ăsta este secretul. Când ajungi să primeşti, să accepţi şi să înţelegi în inima ta că fiecare lucru care ţi se întâmplă, absolut fiecare lucru, este pentru un motiv. Şi nu doar că este pentru un motiv. Este oglinda iubirii nesfârşite a lui Dumnezeu pentru tine. Este cel mai bun lucru care ţi se poate întâmpla în momentul ăla. În momentul ăla trăieşti fără frică. Înţelegi că tu eşti aici să primeşti.

Ai descoperit asta undeva pe parcurs sau ai fost mereu aşa?

Când eram copil, manifestam nişte înclinaţii în direcţia asta şi trebuie să recunosc că mi-au fost şi cultivate pe parcurs de familie. Tata era un om foarte credincios şi foarte spiritual, departe de a fi bisericos. Pentru el, spiritualitatea era un lucru extrem de intim, de personal, şi a încercat pe cât posibil să îmi deschidă ochii şi mie. Acest demers a găsit un teren fertil şi am simţit aşa, o fascinaţie. Eram captivat de tot ce înseamnă spiritualitate. Îmi aduc aminte ce le-am spus alor mei, la un moment dat. Nu prea mâncam, eram un copil pricăjit şi foarte slăbuţ şi nu voiam să mănânc carne deloc. O convingeam pe mama să îmi facă sarmale fără carne, doar cu orez, pentru că nu voiam să supăr, voiam să mănânc ce-mi punea în farfurie şi apelam la tot felul de tertipuri din astea, de escrocherie sentimentală spunând: „Cum poţi să ucizi un puiuţ atât de nevinovat şi să mi-l pui mie în farfurie?”. La un moment dat, le-am spus alor mei că nu mai vreau să mănânc, eu mă hrănesc cu spirit. Eram destul de mic atunci.

Şi care a fost reacţia?

I-am şocat. Există nişte momente speciale în copilăria mea în care s-au întâmplat anumite lucruri. Unul dintre ele a fost un film pe care l-am văzut demult. Noi aveam televiziunea maghiară şi televiziunea rusă. Eram nişte privilegiaţi ai sorţii. Atunci, în România erau două ore de tv. Prin deschiderea asta, am reuşit să văd nişte filme foarte interesante, de referinţă în cinematografie. Era o modă la televiziunea maghiară să se difuzeze în fiecare vineri sau sâmbătă câte un film dintr-un ciclu. Erau aleşi regizori foarte mari şi li se prezentau filmele săptămână de săptămână. Am fost fascinat de un film al lui Zeffierlli care tratează viaţa Sfântului Francisc de Assisi pe care, şi în momentul de faţă, îl considerăm patron spiritual. Mi-a plăcut atât de mult încât le-am spus alor mei că vreau să mă fac misionar şi vreau să trăiesc întocmai. Să trăiesc simplu şi să mă rup de lume, să propovăduiesc cuvântul Domnului. Bineîneţeles că nu s-a întâmplat nimic din astea pentru că, între timp, am mai crescut, am devenit fascinat de sexul opus. Îmi plăceau fetele. Tata mi-a zis că nu se poate. Chiar dacă vreau să îmbrăţişez o misiune de genul ăsta, nu am voie să mă căsătoresc şi va trebui să trăiesc singur. În momentul ăla am decis să găsesc o altă cale poate mai potrivită mie de a face această muncă de misionar. Ulterior am descoperit că muzica este un mijloc.

Cum ai descoperit că muzica e calea?

Muzica a fost toată viaţa mea o joacă. Ai mei m-au trimis la lecţii de pian să aprofundez subiectul. Avusesem marea binecuvântare a unui pian în casă la noi. Lorelai, sora mea cu nume se sirenă, luase lecţii de pian. În cazul meu, muzica a venit foarte simplu. M-am pus la pian şi am început să cânt, după ureche, diverse teme pe care le auzisem. Era totul o joacă. Cântam de plăcere, însă n-am făcut-o metodic, sistematic, organizat. Pe urmă, în liceu, m-a fascinat chitara, având şi o chitară în casă. Am avut instrumentele la îndemână, ceea ce a fost un lucru minunat şi un mare noroc. Pe vremea aia nu erau metode de a învăţa pe Youtube. Tehnica era să te duci în parc, să te uiţi la băieţii care cântă la chitară, să vezi unde pun degetul, să te duci acasă şi să încerci să reproduci. După primele zile în care am pus mâna mai serios, am şi scris prima melodie.

Ai tăi ce au zis?

Eram un personaj popular în liceu. Eram invitat permanent la emisiunea de tineret a Mirelei Retegan. Crea tot felul de discuţii aprinse pe diverse teme arzătoare pentru adolescenţi şi eram destul de fervent şi de implicat în a susţine ideile şi părerile.

Au încercat ai tăi să te întoarcă din drumul ăsta?

Nu. Eu am încercat să trăiesc destul de independent şi aveau încredere în mine.

Sora ta a făcut muzică?

Sora mea era fascinată de teatru, dar n-a fost calea ei, deşi era foarte talentată. Tata a întors-o.

Eu făceam multe lucruri, eram pasionat de sport, de istorie, de religie, făceam emisiuni la radio. Acest lucru s-a mulat pe personalitatea mea, mi-a dat posibilitatea să mă bucur de muzică, nu să o fac constrâns pentru că aşa trebuie.

Când a apărut Stigma?

Înainte de Stigma au fost nişte poveşti. Am fost invitat odată la un spectacol. Eram în clasa a IX-a, intrasem la liceu, eram destul de popular prin Satu Mare pentru felul cum mă îmbrăcam. Tata îmi spunea: „Fiule, te îmbraci de parcă vii de la carnaval!”. Eram rocker şi un mare împătimit al celor de la Guns N’ Roses. Mama mergea în Ungaria să-mi cumpere geci, tricouri, ciorapi Guns N’ Roses, camera mea era tapetată cu posterele lor, articole, o nebunie. Le ştiam versurile pe de rost, avusesem songbook-urile lor de unde începusem să mă împrietenesc mai în amănunt cu limba engleză care mă pasiona, de asemenea. Am terminat un liceu cu profil limbi moderne, intensiv engleză-franceză, aveam profesori americani, făceam câte şase ore de engleză pe săptămână. Nu prea avusesem eu contact cu muzica la modul profesionist şi e o poveste amuzantă. Erau nişte băieţi din liceu, printre ei, colegi cu sora mea mai mare. Aveau o trupă care cânta heavy metal mai vechi, mai obosit, însă erau băieţi buni şi talentaţi. Era acolo un băiat care cânta la chitară, dar şi cu vocea, şi aveam senzaţia că strică tot filmul. După spectacol, m-am dus la ei şi le-am zis: „Băieţi, aţi cântat foarte bine, dar trebuie să schimbaţi băiatul din faţă, vocea, că nu e ce trebuie!”. M-am dus aşa, cu toată încrederea şi o anumită trufie. Oamenii au rămas şocaţi. L-am descoperit pe băiatul care cânta cu vocea exact în spatele meu. Venise, auzise ce am spus şi a zis: „Ok, dacă eşti aşa de deştept, vino şi cântă tu!”. Am zis: „Ok, hai să dăm o probă!”

Emanuel de acum n-ar mai face asta.

Nu, niciodată. Era un instinct onest de a-i felicita pentru ce au făcut şi de a-i corecta în mintea mea, de a face lucrurile să funcţioneze. Au fost atât de surprinşi încât au zis: „Ok, avem sala de repetiţii la zece minute de mers pe jos, vino să dai o probă!”. Am luat chitara şi-am început să cânt. În momentul în care m-au auzit, au zis: „Tu eşti!”. La două săptămâni, am participat la un festival care era la modă în Satu Mare şi am fost selectaţi ca trupă locală care să reprezinte oraşul. La acest festival, am pregătit în câteva zile nişte melodii cântate în limba maghiară şi eu am spus să le cântăm în limba engleză. „Şi cine face textele? Lasă că le fac eu.” Am făcut textele, am reinterpretat un pic liniile melodice, le-am croit pe şablonul meu şi am avut surpriza să câştigăm un premiu de popularitate şi să fim recepţionaţi extraordinar, din senin.

În acele momente vedeai în muzică doar un hobby?

Absolut. Lucrurile au luat o întorsătură mai serioasă. Învăţasem să cânt la chitară, am făcut o trupă cu care m-am prezentat la un festival la Baia Mare şi, spre surprinderea mea, deşi eu eram un începător, am luat nişte premii printre care un premiul neoficial pentru cel mai simpatic chitarist din festival. Chestia asta a atras un pic atenţia. E şi o poveste foarte interesantă cu Paul Panait, care era vedeta locului în Baia Mare. Avusese câteva apariţii la Televiziunea Română, cânta cu chitara. Venise ziua la festival, iar la ieşire a fost asaltat de fani. Am ieşit şi eu pe culoar şi am fost şi eu asaltat de fani. Nu ştiu cum s-a făcut coadă la mine, tot creştea, tot creştea şi a fost aşa „Wow!”. Adică cei care au văzut ce era de văzut, au înţeles.

Venea succesul.

Aşa, dintr-o joacă. După, a apărut proiectul „The Jesters” în care am fost coleg cu Cornel de la Stigma. Eram o trupă cu foarte mult entuziasm. Toţi colegii mei, deşi foarte tineri, aveau o pregătire muzicală extrem de fundamentată. Ne-am retras vreo lună la o sală de repetiţii care ne-a fost pusă la dispoziţie de cei de la Casa de Cultură şi am compus şi am creat un material propriu, orginal, destul de variat, cu care am început să batem ţara în lung şi-n lat la festivaluri. Întâmplarea face că-n aceşti doi ani în care trupa a funcţionat, la toate festivalurile la care ne-am dus, am luat marele premiu.

Te-ai gândit vreodată că o să ajungi la Bucureşti?

Nu. Mă gândeam doar că vreau să ajung la Cluj la facultate.

Şi Stigma?

Stigma a apărut în momentul în care eu eram student la Cluj, aveam o legătură cu Cornel, eram prieteni apropiaţi. Eu l-am cooptat, m-am ţinut de capul lui. El cânta într-o trupă, era în altă categorie. Noi eram ăştia cu zâmbete, cu hard-rock-ul, cu fetele, ei erau cu muzica psihedelică. El era creierul acelor proiecte. Mie mi-a plăcut foarte mult de el ca şi chitarist, ca şi apariţie, ca şi om, deşi îl cunoşteam doar aşa, de la distanţă. Atâta l-am bătut la cap până l-am cooptat în trupa The Jesters. Începuseră să crească trupele româneşti, Cornel plecase în armată şi avea în minte un proiect care să fie expus, mediatizat, promovat în muzica românească. Povestea a început foarte simplu. El avea un text şi-a zis: „Uite, am un text în limba română, poţi să mă ajuţi să-l fac în limba engleză?” Eu eram student la Cluj, el terminase armata, lucrase la Radio Transilvania ca inginer de sunet. Ştia că mă descurcam bine la engleză. Luasem şi un premiu Nemira pe vremuri pentru cele mai frumoase texte în limba engleză. Erau textele versurilor trupei The Jesters. Sunt nişte momente care îmi sunt foarte dragi, exuberanţa aia a tinereţii ne-a dat aripi şi am mers foarte departe.

Crezi că dacă ai fi pus mai multă presiune pe tine, ai fi evoluat în alt ritm?

Tind să pun şi acum presiune pe mine, însă niciodată legat de partea asta firească.

Te bazezi mult pe instinct?

Mă bazez pe intuiţia mea. Încerc să înţeleg mereu care-i rostul acelei experienţe, dar încerc să o fac fără a-mi utiliza doar intelectul pentru a trage concluzii.

Să ne întoarcem la Stigma.

Ziceam de acea melodie… Eu venisem a doua zi la Cornel cu textul, însă ca să pot să-l fac să fie pentru mine credibil, l-am pus pe muzică şi pe o linie melodică. Cornel a fost absolut surprins: “Te-am rugat să traduci un text, tu ai venit cu toată melodia!”. A înţeles atunci că e ceva acolo şi i-a plăcut foarte mult. Mi-a spus „Nu vrei să aprofundăm puţin? Şi-am zis: „De ce nu, cu mare drag! Dacă ai nevoie de orice, sunt aici.” Aşa a început proiectul care la început trebuia să fie altceva. Noi îl vedeam plasat pe o piaţă mondială, europeană şi reperele noastre nu erau absolut deloc cele ale muzicii româneşti din vremurile respective, în ’98-’99 când au apărut BUG Mafia, N&D, Romania- perioada romantică a muzicii româneşti. Apăruseră MCM, Atomic TV şi noi am prins exact primul trend.

S-a lansat un concurs: „Vedeta poţi fi tu” de către cei de la Alma Artex, cei care licenţiau Warner Music în România. „Trimite o melodie. Marele premiu este să semnezi un contract de disc. La acel concurs a participat foarte multă lume cunoscută din muzica românească, însă Stigma a câştigat acel premiu şi implicit un contract pe trei albume cu ei pentru un material care era în limba engleză şi care suna absolut ciudat. Semăna mai mult a Prodigy, a techno trash, cu texte aproape mistice. Dar ei au înţeles potenţialul şi au zis: „Dacă voi ştiţi să faceţi asta, suntem siguri că o să faceţi ceva şi pentru muzica românească, însă probabil va trebui să schimbaţi nişte lucruri la imagine, la formulă. Cornel, pentru că el a fost cel care a venit la Bucureşti, s-a întâlnit cu ei, eu eram plecat la Cluj, a zis: „Ok, hai să facem!”. Şi-au cântat alături de el o fată, Paula, şi încă un băiat, ca să se plieze pe şablonul formulelor vremii: doi băieţi, o fată. Eu atunci am simţit nevoia să fac un pas în spate şi i-am zis: „Cornel, dacă pot să te ajut cu orice, dacă ai nevoie, sunt aici!”. El s-a pornit, s-a pus pe treabă la modul cel mai serios şi a finalizat foarte multe piese într-un timp foarte scurt. Mai erau câteva piese de făcut pentru ca albumul să fie gata. Eu venisem de la Cluj dintr-o vacanţă şi tot aşa, din joacă, am mai scris eu câteva idei, câteva melodii pe care le-am şi imprimat. Întâmplarea face ca din toate acele piese care s-au născut, pentru single, să fie aleasă piesa pe care am scris-o eu. Stigma a scos primul album care se numeşte „Atât de real” în această formulă: cu un băiat, o fată şi cu mine. Eu eram mai mult un invitat, însă lucrurile apoi au început să se cearnă. Şi eu şi Cornel am înţeles că, de fapt, Stigma ţine de întâlnirea noastră creativă. Vorbim despre nişte vremuri în care oamenii nu aveau calculatoare, nu erau programe de muzică. Noi am fost foarte norocoşi pentru că Mirela Retegan ne-a pus la dispoziţie studiorile Radio Transilvania în care am imprimat. Nu puteam să imprimăm în altă parte, nu dispuneam de fonduri. Eram copii fără posibilităţi. Mirela a văzut lucrurile atunci, ne cunoştea de aproape şi avea încredere în potenţialul nostru. Dacă noi n-am fi avut acel spaţiu pus la dispoziţie, ne-ar fi fost foarte greu să putem să ne exprimăm la vremea respectivă. Cornel a făcut muncă de chinez bătrân care ţinea foarte mult de detaliile tehnice, însă procesul efectiv de imprimare era unul extrem de anevoios. El imprima totul într-un program care era dedicat doar procesării sunetului, nu era programul în care tu poţi să înregistrezi pe piste şi după aia să le pui cap la cap şi să le mixezi. Lucrurile, printr-o minune, s-au aliniat şi a început trupa să crească. Am făcut primul videoclip, al doilea videoclip care rula non-stop pe Atomic Tv. Îl dădeau în exclusivitate două săptămâni de câte 12 ori pe zi. A fost un push fantastic pentru noi şi o expunere. Posturile de radio începuseră să audă de noi. Practic, al treilea album „Hotel de mii de stele” a fost cel care a pus punctul pe „i” şi ne-a adus în centrul atenţiei, invitaţii în emisiuni, spectacole, a început lumea să ne recunoască pe stradă. Eram nişte ciudaţi în peisajul românesc pentru că nu existau repere. Muzica era mai fluffy, iar la noi se simţea că veneam din zona rock-ului, dar şi o trăire pasională, o abordare lirică. Subiectele pe care le propuneam prin versuri erau un pic aparte. Cred că am fost prima trupă emo din România. Pe vremea aia, toţi voiam să ne îmbrăcăm la fel. Noi eram diferiţi.

În momentul în care apele s-au tulburat, v-aţi despărţit, te-ai gândit vreodată să vă reuniţi?

Da, m-am gândit. Dar niciodată din raţiuni mercantile. E o legătură sufletească extrem de puternică între mine şi Cornel. Şi chiar dacă am avut obstacole şi s-au întâmplat nişte lucruri care ne-au separat şi a luat-o fiecare pe drumul lui, ceea ce mi se pare preţios este prietenia noastră. Din prietenia noastră s-au născut poveştile şi s-au născut melodiile. Până în ziua de azi, el este unul dintre acei oameni speciali. Şi el simte la fel. Ne-am reglat practic problemele şi neînţelegerile. Onestitatea vindecă, faptul că poţi să recunoşti că ai greşit. Personal cred că am fost cam fraier atunci pentru că noi eram Number 1 în România. Eram în apogeu, în culmea carierei. Am aflat după că noi eram un fel de „icon”, dar eu niciodată nu mi-am pus problema. Îndrăzneam să visăm. Eram singura trupă care avea fan base la Sala Polivalentă. Când am urcat pe scenă, am văzut un cearşaf uriaş pe care scria „Stigma de mii de stele”. Era să-mi cadă faţa. Nu ne aşteptam. Chiar au fost nişte melodii inspirate care au vorbit sufletului şi au însemnat ceva.

Ai plecat la un moment dat din ţară?

Am plecat din ţară. După ce am plecat din Stigma, am avut proiectul meu “Emanuel” cu care am lansat câteva melodii. A trebuit să descopăr că trebuie să mă descurc singur. M-am mutat în Bucureşti, schimbare destul de traumatică. În tot acest timp, trebuia să fiu extrem de focusat, să termin albumul, să-mi onorez angajamentele faţă de casa de discuri şi lucrurile astea m-au obosit, deşi am avut parte de un anumit succes, poate şi în virtutea inerţiei. Însă nu mai aveam confortul unei echipe. Cât eram în Stigma, Cornel îşi asumase partea de studio, Mirela se ocupa de partea de organizare, de expunere, iar eu puteam să fiu acel fluturaş care zboară şi care poate să rămână neatins de lucruri şi doar să creeze. N-am avut acest lux şi treaba asta m-a măcinat. Am ajuns în punctul în care simţeam că nu mă regăsesc şi că nu pot să aduc în procesul ăsta creativ foarte multă substanţă. Aveam senzaţia că pot să dau doar un 10% din eu-l meu creativ şi asta m-a dărâmat. Eu centram, eu dădeam cu capul. Îmi pierdusem bucuria de a face ceea ce fac.

Ți-e greu să vorbești despre trecut…

E destul de ciudat să vorbesc despre trecut pentru că nu mă raportez niciodată la el. Şi ăsta cred că este unul din secrete. Nu mă raportez la trecut, nu mă încarc singur cu greutatea lui. Sigur, a contribuit la transformarea mea, la lucrurile pe care le-am învăţat.

Nu ai stat niciodată să te frămânţi?

Nu. Nici la ce a fost ieri.

Sursa crizelor mele care au fost mai mult existenţiale, a fost că nu mă mai bucuram de muzică. Pentru mine, muzica a fost mereu o sursă de bucurie şi o vocaţie mai mult decât o meserie. Atunci am înţeles că trebuie să fac ceva pentru că, dacă Doamne-Doamne te-a lăsat pasăre cântătoare şi tu nu mai cânţi, înseamnă că eşti gata. Trebuie să te opreşti sau eşti dator cu tine însuţi să vezi dacă mai e ceva acolo, dacă mai merită.

Ai fugit ca să uiţi sau ai fugit ca să cauţi?

Am fugit în primul rând ca să mă liniştesc, să fiu departe de orice fel de presiuni, să mă bucur de un trai normal unde lumea nu mă ştie, nu pune nimeni presiune pe mine, un mediu nou care să îmi dea nişte impulsuri care să mă ţină în priză. A fost ca un fel de an sabatic care s-a tot prelungit. Am vrut să văd dacă mă mai pot bucura de muzică, dacă mai e ceva acolo. Nu ştiam pe nimeni în Vancouver. Eram eu şi cele două serviete ale mele. M-am obişnuit destul de repede, am intrat în ritmul vieţii, am descoperit că mă mulez foarte uşor după cum îmi dictează viaţa.

Cât ai stat acolo?

Doi ani.

Şi întoarcerea?

Venisem alt om.

Cum a schimbat Radha totul. Te vedeai tată de fată?

Ştiam că o să am fată. N-am avut niciun dubiu. I-am spus Oanei de mult. Ea îşi dorea fată foarte mult şi eu la fel. N-am stat să plănuiesc treaba asta în niciun fel. Ne-a schimbat viaţa întru totul. Ne învaţă acea lecţie fundamentală a răbdării şi a sacrificiului. Sunt două experienţe fundamentale care îmi fac viaţa mai rotundă, mai frumoasă, mai luminoasă. Nicio clipă nu e la fel.

Îți aduci aminte în prima zi când ai văzut-o?

Eu am asistat la naştere. Am fost acolo. Ştiam că era un confort emoţional pentru Oana să fiu acolo. Am încercat să fiu cât se poate de discret. După domnul doctor neonatolog care a luat-o în braţe, eu am fost primul care a luat-o în braţe pe Radha. Era frumoasă, delicată şi deosebită.

Nu te-a speriat deloc responsabilitatea de părinte?

Absolut deloc. Radha m-a făcut să apreciez şi mai mult clipa pentru că nu poţi să fii în altă parte. Când e copilul lângă tine, trebuie să fii conectat la el. Copilul este atât de sincer, atât de direct în exprimare şi atât de asumat că nu poţi să stai cu ochii în telefon. Copilul răspunde imediat. Vine, te ia de un deget şi te duce în cameră: „Hai să ne jucăm!”. Senzaţia mea este că după ce s-a născut Radha nu puteam să empatizez cu gândul ăsta: „părinte”. Nu ştiam ce e lucrul ăsta. Dar mi-a schimbat total percepţia vizavi de ce înseamnă „copil”. Toţi copiii pe care îi văd am senzaţia să sunt copiii mei. Vibrează curat.