Viață


Viata cu totul altfel. În liniște. Pe uliță

linistea Mâncare în frigider, benzină în rezervor, jobul mult visat la care alții nici nu îndrăznesc să se gândească, înghețată Nirvana, bere Heineken, vin de Porto, haine, pantofi de catalog, vacanțe. Pot să mă urc în mașină și să fug oriunde în România sau chiar în avion, capitalele europene sunt toate aproape. Cunoștințe multe, colegi mișto, prieteni puțini, dar buni. Sănătate. Familie. Emoții multe și pozitive. Le am pe toate. Încerc zi de zi să fac tot ce îmi trece prin minte și reușesc să fac aproape totul, e drept, într-o viteză de nedescris. Dar. Sunt zile întregi în care îmi imaginez viața mea cu totul altfel. Undeva, departe de toată agitația. Într-o casă dintr-un sat de munte. Aud doar vântul și babele cum se ceartă pe uliță. Și iarna și vara. Dorm și citesc, iar dorm, iar citesc. Știu oameni care au făcut asta și unii trăiesc așa și acum, alții n-au rezistat și s-au întors la stresul din marele oraș. Și mă întreb:

Oare de ce construim și construim și când ajungem sus ne dăm seama că vrem mai mult și mai mult sau altceva? Cu totul altceva. Știe cineva? Oricine?

no comments


Zurli, cea mai frumoasă zi. Femeia Uragan si Autostrada Fericirii.

foto-22 21 aprilie 2017. Cea mai frumoasă zi.  La 3 jumate după amiază sunt deja oameni strânşi în faţa Sălii Polivalentă. Înăuntru se fac ultimele pregătiri. În spatele scenei, în cabine, e o linişte aparentă. Fetiţa Zurli şi Zâna Bună cântă şi fac glume, în timp ce Mirela se machiază. Am un nod în gât şi capul plin de flash-uri. Îmi amintesc primul spectacol pe care l-am văzut acum 3 ani, când m-am îndrăgostit iremediabil de Zurli. Îmi trec prin minte cadru cu cadru amintirile frumoase, dar şi alea dure: săli pline, copii fericiţi, lacrimile Mirelei de bucurie după fiecare spectacol, seara de pomină de la Roman, când erau -15 grade în sală sau show-ul de la Timişoara, pe care ea s-a încăpăţânat să îl ţină, deşi turna cu găleata. Dar n-a fost problemă, că i-a învăţat pe copii să danseze în ploaie. Femeia Uragan, cum îi spun eu, a ştiut pe ce drum să se pună. De 10 ani merge pe el. La început a mers încet, apoi din ce în ce mai tare. I-au spus diverși că nu e asta calea, au încercat să o tragă pe poteci mai uşoare, mai profitabile. Nici gând. Şi-a văzut cu încăpățânare de drum, pas cu pas, până într-o zi când s-a trezit alergând. Nu mai era un drum, era ditamai autostrada şi în spatele ei sute de mii de copii dansau şi cântau “Am o căsuţa mică”. 21 aprilie 2017. La 4 şi jumătate se deschid porţile. Deja sunt 300 de oameni afară. Zurli are cea mai frumoasă, mai sinceră şi mai disciplinată armată de fani din România. Octombrie 2014. E o dimineaţă frumoasă de sâmbătă şi restaurantul e gol. Retegan îmi povesteşte ceva important cu un glas serios şi gândire asumată.

"Plec în ţară în turneu, primul turneu, îmi asum toate pierderile, dar simt că trebuie să fac asta."
“Ce pierderi?” (am crezut că se alintă, nu o cunoaşteam prea bine)
“Păi în ţară nu ne ştie nimeni, Fifi”.
Şi ţara toată avea să o contrazică. SOLD OUT scria pe fruntea Zurli, dar Retegan era prea ocupată să îşi facă treaba cinstit, curat, cu dragoste imensă pentru copii. Mi-a aduc aminte zâmbetul meu de atunci, neîncrederea ei şi gândul pe care l-am avut instant: pe fata asta o să o lovească succesul așa de tare că nu o să îşi dea seama ce se întâmplă. 21 aprilie 2017. La 5 jumate sala e pe jumătate plină. Dau nas în nas cu fetiţa Ancăi Lungu. Mă pupă şi îmi spune cu glasul ei de copil mic:
“Fifi am emoţii.”
“Ştiu, Nati te înţeleg, şi eu am nişte emoţii…”
Râd tare şi îmi ţin lacrimile. Începe spectacolul, sala e plină ochi. Mă duc spre scenă şi lacrimile mele se întâlnesc cu ale Mayei, fata Mirelei. Ştim amândouă foarte bine că trăim cea mai frumoasă amintire cu Zurli de până acum... 30 Ianuarie 2017. Ne urcăm în avion să plecăm în vacanţă la Amsterdam. Văd copii printre pasageri şi îi spun Mirelei: Îţi reamintesc că mergem în vacanţă, nu trebuie să iei în brațe fiecare copil şi să te joci cu toţi, da? Râde şi zice dada, promit. Promisiune încălcată. În timp ce eu citesc, ea se ridică şi ia un bebeluş, îl învârte apoi se joacă cu el şi cu Fetiţa Zurli şi cu Zână Bună. N-ai cum să le opreşti… 21 aprilie 2017. Dau să fac Live pe Facebook şi nu prea pot că îmi tremură mâinile. La al doilea cântec mă ia plânsul de a binelea. Mă duc la baie şi mă spăl pe faţă cu apă rece, mă uit în oglindă şi mă cert: “Fifi, adună-te!”  Îmi pun zâmbetul Zurli şi intru înapoi în sală. 4.000 de suflete cântă “Pune-ţi, pune-ţi, pune-ţi o dorinţă” şi mă gândesc deja la toate dorinţele împlinite ale Mirelei. Pe unele cred că nici nu şi le-a pus. N-a îndrăznit. De afară pare cea mai puternică femeie din lume. De fapt, e munte de emoţie. E smerenia unui om care a pornit de jos şi a făcut totul de unul singur. Când faci ceva fără să ai o avere în spate, când calculezi leuț cu leuț şi te bucuri că ai mai făcut un costum, că ai mai creat un personaj. Să mai ai modestia să întrebi:  “Fifi, crezi că o să vină lumea?” Când tu ţii spectacole Sold Out de 2 ani… Să nu ţi se urce la cap, să nu ai senzaţia că totul ţi se cuvine… Îmi trec toate prin cap în timp ce fac Live pe Facebook și mă trezesc cu Retegan care se dă jos de pe scenă şi pleacă prin sală, până la ultimul rând. Pentru că ea trebuie să fie acolo pînă la ultimul spectator, pînă la ultima îmbrăţişare. Show-ul e aproape de final. Nicicând sala Polivalentă nu a strâns atâta iubire. Ploaie de confetti peste copii şi părinţi, ca la toate marile sărbători ale lumii. 4 mii de suflete pleacă acasă fericite. Şi-au luat porţia de dragoste şi sinceritate. Mă întâlnesc cu Chinezu şi râdem: “ Urmează Arena Natională, nu?” Retegan, la jumătate de ora după, în cabina în timp ce se schimbă: “Tu, Fifi, ai văzut câtă lume a venit?” Râd de ea şi uit trecutul, uit tot drumul care a fost. Mă gândesc la Zurlandia, care va fi cel mai mare festival de familie din România. Şi mă gândesc la Arena Naţională. Ce acustică bună are şi ce bine o să se audă într-o bună zi: Am o căsuţa mică aşa şi aşa…. foto-21 foto-20 foto-18 foto-17 foto-16 foto-14 foto-13 foto-12 foto-11 foto-10 foto-9 foto-8 foto-7 foto-6 foto: Ovidiu Craiciu  

4 comments


Români, hai să fugim în România! Acum!

Sunt Fifi, o fată simplă. Mi se mai spune și Șefa la Plecări Internaționale. Da, cine nu mă cunoaste ar putea crede ca nu îmi iubesc țărișoara. Total greșit. Cine mai zice așa, îl spintec. Sau nu. Am colindat și prin România și am găsit locuri frumoase despre care am tot scris. Mi-a plăcut cel mai mult la Hadar Chalet, da’ mi-a mai plăcut și la Inspire View în Bran sau la Atra Doftana. Mi-au rămas la inimioară și Vila Monitori din Sinaia și Vilele Lucia, tot din Sinaia. Locații mișto, cu proprietari deștepți care știu să te facă să te simți oaspetule anului oricând te-ai duce.

O parte din alegerile mele de top le-am găsit și pe acuș lansata platformă  localescapes.ro. Super ideea celor de la Vola. Oamenii s-au gândit să promoveze fix turismul românesc. Punct ochit, punct lovit. Am intrat pe site și am găsit Spa-uri de care nu avem habar și niște pensiuni care arată bestial. Ca să nu mai zic că m-au și deșteptat: undeva pe lângă Cluj se fac zboruri cu balonul cald. Fifi în balon. Now, that’s a story.

Ideea de la care pornește echipa Vola e relativ simplă: oamenii stresați (fără discriminare aș spune bucureștenii corporatiști) îsi doresc 2-3 zile departe de marele oraș.

escape 2

Și uite așa, a apărut site-ul vieții. Al vieții mele cel puțin. Intrați de vă rezervați. Luați. Luați.

ecsape 5

ecsape 4 escape 3 ecsape 5

no comments


Cum am ajuns producător TV. Genul programului: Reality. ( ep.2 )

Drumul meu spre televiziune a început cu radioul
V-am zis data trecută că în clasa a 10-a m-am hotărât să mă fac producător. După ce mi-am fixat mini-obiectivul ăsta, mai aveam doar un liceu de terminat, liceu pe care l-am terminat cum am putut și eu, cu brio. O dădeam înainte cu ziaristica, da’ mama era speriată de bombe, nu voia să audă neam de cariera mea de ziaristă. I se părea cea mai proastă idee, ever. Mi-a zis să uit de jurnalism și de mutat în orașul sufletelor pierdute, la București. Așa că mă gândeam cu căpuțul meu: unde aș putea să dau, să fie cu împăcăciune și nu cu dureri și suspine? Bing. La ASE, că e la modă și se alină și biata mea măicuță cu ideea că mă vede șefa la economii și consemnațiuni. Cu matematica nu aveam grețuri, iar la economie se știa că sunt un talent, din moment ce am luat Bac-ul cu 10 la materia vieții. Am dat examen oral (fără glume proaste, vă implor) cu un profesor căruia îi spuneam Sini. De la Sinistru. Cu 10 la Bac, am avut o vară de vis, n-am mai atins lecțiile despre piață, dobândă și profit. La admitere m-am relaxat, am luat un 9.85 la matematică și un mare 4.39 la economie. Singura din clasă care n-a intrat la facultate.. și mă mai și chemam elevă la Șaguna. Mi-am făcut de rușine familia, liceul, orașul și o parte din județ. Șoc, șoc, triplu șoc! Fiind o fire mai pleziristă, am depășit relativ ușor șocul, am zis asta e, stau acasă un an și dau iar, n-o fi moarte de om. Paranteză. În anul ăla cât am stat acasă am citit tot ce nu citisem, plus încă ceva. Revin. Și cum citeam eu așa, aud că se dă concurs la radio pentru post de colaborator. Și a început să-mi clipocească o luminiță în cap: radio, radio, radio...televizor! Am câștigat postul corect și cinstit, mințind în scrisoarea de intenție că visul meu e să lucrez la radio, să ajung mare șefă, în special la radio Brasov, dacă s-ar putea. A fost o experiență plină de emoție. Până la lacrimi și muci. Habar nu aveam de nimic, nu exista internet, nu mă priceam de niciun fel la muzică, așa că DJ nu am reușit să ajung, deși mi se părea cool. După momentul meu de glorie când am încercat să bag căștile în priză (da, de unde credeați că îmi vine porecla Fifi?), Marius Dobre a decis: “tu, fetiță, n-o să fii niciodată om de radio, esti praf.” Și probabil eram. Mi-au dat totuși o emisiune, că eram gratis (adică nu ceream bani) și uite așa m-am trezit cu ditamai emisiunea, o dată pe săptămâna. Îi zicea “Hobby” și era din interviuri cu oameni care vorbeau despre pasiunile lor. Eram fericită, lucram la radio. A fost frumos, da’ ca orice lucru frumos, a durat puțin. Se făceau restructurări și pe principiul ultimul venit, primul servit, m-au dat afară, că cică nu aveam voce. O idioțenie. Voce aveam, doar ca eram prea mica și nici nu eram vreun talent radiofonic. În plus, eram a nimănui. Ăsta de abia a fost șocul vieții mele. Am suferit enorm, am plâns zile întregi, au curs tone de valuri sărate. Era prima nedreptate din traseu. Dar aici s-a aplicat prima oară zicala cu un șut în fund e un pas înainte. Directorul radioului de pe atunci, scriitorul Doru Munteanu, a făcut un mare gest, un gest care deși nu știam pe-atunci, mi-a schimbat viața. M-a recomandat ca voce unei televiziuni. Era o televizune care tocmai se înființa, oamenii căutau disperați o voce și nu găseau nimic care să le placă. Am dat o probă, au fost fascinați și m-au angajat pe loc. Pe mine, vocea prea slabă pentru radio. Mă rog. M-au angajat pe un salariu indecent pentru vremurile alea. Câștigam de 10 ori mai mult ca la radio și mult, mult mai mult decât ai mei împreună. I-am spus doar tatei grozăvia, mama a aflat mai tarziu. Echipa se construia și se auzea că va fi cea mai mare televiziune din Romania, iar noi o să fim o stație locală super importantă. Toate astea se întâmplau undeva prin mezozoic, iulie 1995. Iar televiziunea se numea PRO TV. Drăguț nume.

no comments


Ține minte trei cuvinte: Nemulţumitului i se ia darul

17191173_10208515787638368_6625204320661278118_n Că lumea se plânge, pentru mine nu mai e vreo știre. Majoritatea oamenilor cu care intru în contact se plâng. De la micuțisme, la chestii mari. Gândirea aia pozitivă, pe care o tot propovăduiesc ăștia pe Facebook, nu prea ajunge în viața reală. Și jur că altfel înțeleg problemele reale, boli, necazuri, suferințe, despărțiri, dar sunt trei, de fapt patru drame pe care…

 Drama bogaților plictisiți
Se observă cu ochiul liber la semafor. Cu cât masina e mai mare, cu atât fața e mai plictisită. Cu cât restaurantul e mai scump, cu atât mesenii par mai blazați. De la bona filipineză care a rătăcit un cercel, la manichiurista idioată care a uitat combinațiile de ojă, până la “pfff, nu știu unde să mai mergem în vacanță, că am văzut toată lumea și am vrea să mergem undeva, să fie ceva simplu, minimalist, poate chiar rustic, dar parcă nu ne-am amesteca cu pământenii”. Și dacă plictiseala asta nu ar veni însoțită de o tristețe care duce direct într-o dramă în ușile psihologilor, poate nimeni nu ar sesiza penibilul situației. Ironia sorții: și bogații plâng. Destul de des.
Drama oamenilor care muncesc prea mult
Cunosc nișa asta mult prea bine, am fost regina lor niște ani, așa că stiu ce spun, cuvânt cu cuvânt. 12-14-16 ore. “Nu mai pot, vai, ce obosită sunt, trece viața pe lângă mine. Îmi vine să plâng de oboseală. O să mor”. “Dar de ce nu te oprești?” “Cum să mă opresc? Nu,nu, stau aici în bula terminaților și a frustraților care se uită cu năsucul lipit de geam la oamenii care se plimbă prin parc ziua în amiaza mare”. Degeaba îmi tot zicea tata: măi fetiță, dacă munca era bună, o luau boierii de mult…
Drama femeilor frumoase
Am avut o “situație” zilele trecute cu o colegă care trebuia să meargă la o filmare cu un personaj celebru. Celebru agățător de femei frumoase. Colega, cea mai frumoasă din România: “Of, o să se dea la mine, a mai făcut-o!” (ea fiind genul ăla care când intră într-o încăpere, femei si bărbați se holbează la fața ei de zână). “Draga mea, te-ai uitat în oglindă cum arăți?” “Da.” “Și ești conștientă că ești extrem de frumoasă?” Asta este viața, trebuie să te obișnuiești că toți vor să te ia acasă ca să faceți lucruri tinerești și rușinoase împreună. Femeile frumoase mereu se vor plânge că bărbații le vor pentru că sunt frumoase, iar ele s-ar vrea iubite pentru suflet sau, și mai grav, pentru creier. Așa cum alea cu creier or să vrea să fie și ele prințesele din castel care dorm pe patul plin cu petale de trandafiri. Măcar din când în când. Nu se poate.
Drama oamenilor care fac sex toata noaptea
E ceva cumplit. A doua zi e o jale de nedescris. “Vai, sunt praf, vai, am făcut sex toată noaptea, o să mor.” Am o veste proastă și una bună. Vestea bună e că nu se moare din osteneala sexului, vestea proastă e că nu trece. Adică nu faci sex și gata, ți-a trecut dorința. Nu e ca și cum ai lua o pastilă. Faci, mai vrei și tot asa. Și să ai nerușinarea să te plângi și să faci o dramă din asta… cred cumva că drama asta atrage cele mai multe blesteme față de toate celelalte false drame de mai sus. Și acum o să vină Bazavan și o să spună: “ Auzi fetiță, de ce ai scris asta? Ce le rămâne oamenilor după articolul ăsta, cu ce pleacă ei de la tine din blog?” Uite așa, ca să râdă, că poate se recunosc și de mâine lumea va fi mai calmă și din ce în ce mai puțin oameni se vor plânge de plictiseala bogăției, de prea multa muncă, de prea frumusețe sau de sex în exces. D’aia.

no comments


La mulți ani, TATA! Ești cel mai iubit dintre pământeni

12003300_10204988325934030_4994229809531563414_n

Pentru că te-ai pus mereu în mintea mea, pentu că în clasa întâi făceai beţigaşele alea idioate în locul meu şi uite aşa luam mereu 10 la caligrafie, pentru că eşti bolnav cu călătoriile şi mi-ai dat şi mie boala asta cea mai frumoasă din lume, pentru că nu poţi să stai locul o clipă, pentru că ai un umor pe care mi l-ai predat de când  aveam 3 ani, pentru că faci cel mai bun ceai de sunătoare din lume , pentru că insişti să mănânc şi să nu umblu cu mijlocul gol, să fiu mai calmă şi să nu mai umblu desculță pe gresie, pentru că te superi greu dar îţi trece repede, pentru că m-ai lăsat mereu să dorm cât vreau, pentru că m-ai dus foarte devreme în viaţă la bibliotecă şi mi-ai ales prima carte, pentru că ai fost primul bărbat care mi-ai adus micul dejun la pat, pentru că eşti cel mai bun profesor pe care l-am avut vreodată, pentru că o adori pe mama şi eşti cel mai tare partener de joacă al Mariei, pentru mine tu eşti cel mai iubit pământeni.

La mulţi ani, tată! Te iubesc!
11075020_10203852932629907_6291028745398491473_n

5 comments


Frumoasa și bestia. Cele mai tari replici

Cu fii-mea la “Frumoasa și Bestia”, scene și replici de la copiii care ne înconjurau.

640_in-cinemas-now-richbanner_8a1eebc5_2017_03_19_15_36_15
“Poate cineva sa iubeasca o bestie?”
- Da, eu! (o fetiță țipând tare din sală)
****
 Cand prostul satului insista pe langa Belle:
- Dacă nu mai insistă și o să fie nepăsător, Belle o să îl iubească
****
“Ce carte groasă ai, Belle, ai citit-o?”
“Nu, dar am citit alta. Vrei sa luăm cina?”
O fetiță din sală: NUU! Ești frumos, dar ești foarte prost!
****
Când tatăl Frumoasei lucra la un ceas în atelierul lui:
-  Cum sa lucreze la lumina aia atat de slaba?
- O să își strice ochii!
- (Soră sa) La cât a costat filmul ăsta, puteau să mai pună un bec.
****
- Crezi ca îl iubește?
- Da, dar încă nu își dă seama.
****
Când ceasul și candelabrul vorbesc între ele, gemenele de lângă mine speriate:
- Ce bine că nu avem mobila veche. Cum ar fi să vorbească ceasul de la noi din cameră?
- Mi-ar fi foarte frică!
- Bine că mi-am luat perna să o strâng în brațe!
****
- Nu o să mai calc în viața mea într-un castel!
- De ce?
- Nu vezi ce praf și ce mizerie?
***
" Gata, acum îl iubește că a dus-o la bibliotecă!
 ****
- Nu ți se pare că e prea mică pe lângă Bestie?
- Nu, pentru că o să o ia în brațe și o să valseze până îi dă inelul și după aia gata.
****
- Dacă o să mergem la engleză și la dansuri o să jucăm și noi în filme din astea.
****
- Ce bine că nu trăim în trecut să ne oblige să purtăm peruci.
***
La final dupa ce s-a aprins lumina o intreb pe Maria:
- Ce ți-a plăcut cel mai mult?
- Că în orice bestie se ascunde un prinț!
- Nu cred că e chiar asa, Maria…
- Da, mami. Sunt unii care noi credem că sunt prinți și e invers, sunt de fapt bestii…

no comments


Mi-a ieșit negrul din cap. Greu, dar mi-a ieșit

De la 18 ani sunt albă în cap. La propriu. Genul intelectual. L-am moștenit pe tata care și el e alb de fecior. Ne chema Corbu pe amândoi. Ironia sorții. Eu, spre deosebire de taică-meu, intelectual rasat, am avut ceva de pitzi mereu, așa că am descoperit rapid vopseaua de păr. Am fost roșu semafor pentru prima dată. Și pentru ultima, pentru că madam coafeza mi-a pus un colorant pe păr și seara, la petrecere, gâtul meu s-a făcut roșu. Și gata, am trecut la negru. De 24 de ani negru, mereu. Mi se părea mie că nu există altă variantă decât negru. Nu a existat coafeză de cartier sau stilist cu studii la Londra să mă vadă și să nu zică: “nu vrei să încerci altă culoare?” Nu. Invariabil nu. “Păcat.” Lăsați că știu eu mai bine. Până într-o zi, când am zis că aș vrea totuși altceva. Acum vreo 8 ani. Dar de la vorbă la decolorant e cale lungă, surioarelor. M-am uitat de nenumărate ori la minunata superbă de ciocolată de pe vopseluri, dar m-am oprit mereu la ciocolata aia Milka de pe raft. Negrul a rezistat în capul meu. Până într-o zi când m-am dus la Jovsky la studio să o iau pe Retegan și m-am întâlnit cu vrăjitorul părului, m-am uitat la el (culmea, culmea, nu a zis “hai să îți fac ceva la păr”) și am zis că aș vrea să imi schimbe culoarea. El: “Da, Fifi, ciocolată.” Da, frate, ciocolată! Am anunțat anturajul, am făcut programarea, am trecut peste miștourile aferente (“vaivai și dacă nu o să îți placă, da’ de ce nu te faci blondă, să se pupe cu numele, auzi da’ să nu mă suni pe mine plângând dacă nu o îți iasă”) și m-am dus la studioul vieții. Procedura a durat cu tot cu tuns și coafat vreo 4 ore. Să scoți un negru după 24 de ani e complicat. Mai ceva ca noaptea minții. În faza intermediară arătam fix ca tanti Fifi de la Piața Cosbuc, șefa de la gladiole. Dar mie mi-a plăcut chiar și-asa. Cred că am ajuns la varsta la care îmi dau seama că frumusețea vine din interior, așa că, de ce nu blond portocaliu de tejghea? Acea nuanță de Câmpulung, vorba lu’ Retegan. 17311426_10208546645129786_121866585_o
La final, m-am uitat în oglindă. Da, era ceva ce am visat toată viața. Acea culoare dulce-amară. Tone de Milka în capul meu. Superb. Nu-mi pare rău că am așteptat atât. Nu întâlnisem omul potrivit. M-am dat pe mâna lui Adrian Perjovski cu atâta încredere, mi-a plăcut atât de tare energia lui... cred că și dacă mă făcea roz nu mi-ar fi displăcut. FullSizeRender Sunt Fifi. Fifi-ciocolată.

no comments


Fifi la hotel. Dureri în cot și apă caldă

Povestire adevărată, la un hotel de fiţe din România
pexels-photo-29992 (1)
Hotel. Am adormit, m-am trezit, iar am adormit. La 6 m-am trezit cuțite frățieur, mâna înțepenită și am mai luat un Advil Forte. Restul mi-a fost frică să le mai iau, ca sa nu fie prea multe și să cedeze el Ficato. Mi-am revenit relativ rapid. La 7 fără 10 fix m-a părăsit Retegan, a coborat la masă și am ațipit.
Bai, și la 7 și-un minut începe un ciocănit din ăla tare în ușă. Am ignorat. Nimic, insista. În ușă, mare femeie de serviciu cu hainele lu' Retegan aduse de la spălătorie:
"La cat eliberați camera?"
"Poftim?"
"Ca să știm la cât putem să facem curățenie!"
Zic: "nu știu, la cât pot maxim, maxim, să o eliberez?"
"La 12."
"Atunci la 12."
Am închis și m-am băgat în pat, ca să mă chinui să adorm. Și ele, doamnele, că era echipaj complet, una la camera din stânga, una la aia din dreapta, au început să dea cu aspiratorul și să trântească diverse chestii. Foarte prost antifonat. Practic stai în cameră cu tot hotelul. Și am ieșit pe hol și le am scos pe rând aspiratoarele din priză. Pac, pac. După care am făcut o criză de nervi la propriu. M-am dus la recepție "decât" în pijama și i-am zis ăleia:
"Bunicu' si tăticu' lu' hotelu' vostru cred că se zvârcolesc."
"Doamnă, păi nu va suparati, nu și-au dat seama."
"Doamnă, păi ba și-au dat seama, că mă trezise colega înainte."
Și-au cerut scuze. Băi! Mi se pare SF ca la 7 dimineața să dai cu aspiratorul într-un hotel de fițe, de-ăla de nu poți nici să mergi cu liftul dacă nu ai cartele și nu poți să cobori tu la ce etaj ai chef, dacă stai la 3 nu poți să te duci la 4. Mi se pare aiurea, când eu dorm atât de puțin și sunt ruptă de somn și de durere, să mă trezească niște femei de serviciu, cu toată dragostea și considerația pentru ele și pentru aportul lor adus societății.
După vreo două ore cobor la bar să mă întâlnesc cu Bob. Unicul. Întârzie, aşa că cer o apă plată caldă. Și-a adus ospătăriţa apă caldă frate, caldă, caldăăăăă, as puteam să fac duș cu ea. Asta înseamnă servicii de calitate: noi nu gândim, executăm. În fine. N-o să le fac reclamă. Nici nu vă las să ghiciți despre cine e vorba. Vă zic doar atât: să nu mergeți la pomul lăudat cu sacoșa goală. Luați un sandviș la voi, că e posibil să vă fie fomică.
Vă pupă Fifi. Adică eu.

4 comments


Ficatul fin cu foie gras se ţine. Răsfăţul de vineri

  17155897_10208506308121386_3725638843287151482_n În calitate de Fifi, primesc tot felul de cadouri, după sufletul și înfățișarea omului, care cum îl lasă inima îmi mai trimite una alta. Ieri să fi fost pe la un noonish când mi-a aterizat pe birou și mai târziu în frigider o cutiuță care arăta foarte suspect. Suspect de bine. Ambalaj prețios, grafică cu fir de aur, am zis inel de logodnă n-are cum să fie, că-s măritată, da’ sigur e ceva de bine. Și “ierea”. Căci înăuntru mi s-a arătat un ditamai foie gras-ul sau cum ar zice un poporean, pateul. Nu sunt genul care să suspin după brand-uri, mărci, prețuri și impresii. În schimb mă impresionează calitatea. Eram deja topită de la ambalaj. Putea să fie și gol înăuntru, tot îi dădeam notă de trecere. Nu era gol, evident, în cutia magică era un ficat făcut pastă, frecat cu ceva minunății de mă dor măselele de poftă doar la amintirea gustului. Îmi sare saliva din măsele ca soldatul român la Mărășești în baioneta turcilor, cu pieptul dezgolit. 17270531_10208506347082360_2089444423_n   Mă scuzați, m-a luat puțin valul. Revenind la materialul didactic, așa ceva nu se mănâncă pe burta goală. Nu se mănâncă de foame. Nu se mănâncă după ciorbă. Știu, sunt foarte mulți “nu se mănâncă”. Da, dar e foarte important să îi acordați atenția specială pe care o merită. Eu am uns puțin pe niște pâine prăjită și am luat cu o gură de demi-sec, că e vineri și e dezlegare. Iartă-mă, Doamne. Concluzionez.

Să trăiască și domnii de la Comtesse du Barry, să le dea Dumnezeu sănătate, că m-au răsfăţat și azi. Cât despre voi, dragile mele, vă urez weekend plăcut și să mâncați bine, nu mult. Că minunate erați deja.

no comments


Concurs Loroblis. Niciodată nu mi-am tratat copilul dupa ureche. Niciodată!

Update: Cristina Bărbosanu este câştigătoarea! Felicitări!

Când eram însărcinată cu Maria aveam o singură temere : să nu fiu o mamă nebună. Știam din auzite, de la prietenele mele deja mame, că e ceva ce nu poți controla și mă temeam că o sa devin și eu isterica ce face cu capul pe toată lumea la fiecare strănut al copilului.

Din fericire nu a fost așa. E drept că primii ani au fost ușori, ne-a ferit Dumnezeu de boli. Dar când a început grădinița a început și Festivalul Internațional al gripelor, virozelor, traheitelor, laringitelor și faringitelor, cu Maria mea în rol principal. Părea că răcește la fiecare adiere de vânt. Nu rata niciun virus și niciun streptococ. Eu, vitează: “Lasă, dragă, că se călește” le spuneam lu’ bărbată-miu și mamei mele, mult mai sensibili și mai îngrijorați ca mine.

17097580_10208488643359778_5121072421304252218_o

N-am facut niciodată nimic după ureche în ceea ce privește sănătatea Mariei. Nimic din ce am aflat de la o vecină sau de la prietenii de pe Facebook. Doctorii sunt sfinți în mintea mea, că de aia sunt doctori și știu ei mai bine decât vracii virtuali cum să îmi pună copilul pe picioare.

Am citit și citesc mult, sunt la curent cu toate noutățile. Medicina a progresat enorm, iar cuvântul prevenție e în mintea mea clar întipărit. Pentru că am înțeles că mai bine cresc imunitatea copilului decât să trag apoi cu tot felul de medicamente, gen antibiotice. Și pentru că și doctorii mi-au confirmat de un miliard de ori, sistemul imunitar trebuie ajutat cu orice prilej. Pe cale de consecință, îl ajut și eu cu tot ce pot, în mod constant.

Și din toate căutările mele, din toate părerile doctorilor cu care am interacționat, am ajuns la niște concluzii personale, la niște alegeri, niște soluții de tratament. Vă las mai jos câteva informații despre Loroblis de la Innergy,  un tratament excelent  pentru ajutarea sistemului imunitar.

_MGM1228

Loroblis - Contribuie la mentinerea si dezvoltarea unei flore microbiene cu rol de protectie la nivelul cavitatii orale si faringelui, cu potential in: Roluri:
  • -  Preventia infectiilor tractului respirator( faringite, amigdalite, otite medii recurente)
  • -  Terapia infectiilor usoare si medii ale tractului respirator superior ( faringite, amigdalite, otite medii acute)
  • -  Terapia afectiunilor inflamatorii orale ( stomatite, gingivite, candidoza, halitoza)
  • -  Terapia de sustinere dupa tratamentul antibiotic al infectiilor tractului respirator superior: Loroblis are ca ingredient principal Blis K12, o tulpina care colonizeaza cavitatea bucala si nazofaringiana, atunci cand suntem sanatosi, si care asigura protectia naturala a tractului repirator superior.
Conform studiilor, in special la copii, absenta Blis K12 creste cu pana la 200% sansele de imbolnavire cu streptococus beta-hemolitic grup A. Streptococul beta-hemolitic grup A se transmite cu usurinta prin stranut, tuse, secretii nazale sau chiar prin intrarea in contact cu obiecte contaminate (mobilier, jucarii, carti etc.), ceea ce inseamna ca, in colectivitatile scolare, rata sa de propagare este foarte mare. De aceea, scolile si gradinitele se transforma in adevarate focare de epidemii. Conform studiilor realizate in ultimii doi ani, tratamentul de 90 de zile cu Blis K12 previne imbolnavirea si crestea rezistenta copiilor.
Conform studiului, dupa tratamentul de 90 de zile si o monitorizare atenta timp de 9 luni de la incheierea administrarii, s-a constatat o reducere cu 90% a episoadelor de faringita streptococica la copiii cu varste cuprinse intre 3 si 10 ani. De asemenea, micutii carora li s-a administrat Blis K12 au inregistrat un numar mai mic de traheite (95%), faringite virale (90%), rinite (89%), gripe (87%), laringite (98%), otite acute medii (100%) si stomatite (75%).
Mai mult, functioneaza foarte bine pentru halitoza, pentru candidoze bucale si afte (care, in mod normal, se trateaza greu, cu glicerina boraxata, care este greu de aplicat si de tolerat). Eu am inceput acest tratament cot la cot cu Maria si va propun si voua un concurs care va poate aduce urmatoarele premii:
  • un tricou fetite creat de catre Kinga Varga pentru Innergy. ( ca cel pe care îl poartă Maria în imagine )
  •  doua tratamente de 90 de zile, pentru tine si copilul tau, pentru a va asigura ca va bucurati de timpul petrecut impreuna.
17239676_10208488628199399_7559641833943354538_o   Intrebarea este simplă:
Când ai conştientizat cât de importantă e prevenţia pentru  starea de sănătate a copilui tău ?
Astept raspunsurile voastre aici la comentarii până pe 15 martie la ora 24.00.  Aleg răspunsul câștigător și îl anunț aici și pe facebook pe 16 martie. Succes!

13 comments


Wine@The City. Cu toată dragostea despre licori uşoare

vin

Am și eu zile și zile. Zile când îmi ies toate șnur și zile când îmi vine să îmi iau câmpii. Și într-unele din zilele astea, simt că merit să mă premiez. Poate să fie o ciocolată. Poate să fie un film. Pot să fie amandouă. Sau poate să fie un vin. Aici am vrut să vă aduc. Aseară am simțit că a venit rândul vinului.

Știți momentul ăla când e casa pustie și tocmai ați terminat o zi infernală. Când nici măcar câinele nu mai e acasă, copilul și soțul nici atât și ați putea să vă permiteți orice extravaganță? Un bărbat și-ar lua o haină pe el și ar fugi într-un bar, cu băieții la o bere și un meci. Sau la mai multe beri. Noi nu suntem așa; noi femeile, zic. Noi ne bucurăm de singurătate și de lipsa grijilor, apreciem instantaneu liniștea și căutăm cea mai plăcută metodă să o sărbătorim. Și unde să cauți mai bine fericirea dacă nu în frigider? Acolo unde pot să fie și cioco și înghe și vinul.

Și l-am deschis. Frigiderul. Și l-am deschis. Vinul. Era o premieră. De la prietena Anita, un vin “tânăr”, cum s-a exprimat chiar ea. “Gustă-l, Fifi, că nu mori”. Optimist gând. De obicei mă feresc de recomandări, dar alt vin nu aveam și declarasem deja că e seara vinului. Ei bine, n-am regretat niciun moment. Numărul de pahare consumate nu e relevant, să zicem că nu m-am oprit la primul. Și pentru că mi-a plăcut, am zis să aflu mai multe, pentru viitor. So, dragă Anita, cu voia și știința ta, o să înșir mai jos polologhia pe care mi-ai trimis-o pe email:

"Vinul young.LILIAC este un veritabil curator de emotii si poate fi considerat un instrument de initiere a tinerilor in lumea fascinanta a vinului, avand insa grija sa nu-i dezamageasca nici pe amatorii avizati.
young.LILIAC poate fi gasit in 3 cupaje racoritoare:
young.LILIAC Fresh – produs dintr-un coupage de Sauvignon Blanc & Feteasca Alba. Culoarea galben pai cu puternice reflexii verzui indică un vin tânăr și proaspăt. Vinul se deschide cu arome de agrișe și note ierboase. Are o mineralitate ridicată și o aciditate bună. Pe cerul gurii se simt aromele citrice, cu note de mere verzi. Este un vin recomandat cu bucătaria mediteraneeană, bazată pe pește și fructe de mare.Alegerea perfectă pentru branzeturile proaspete sau maturate.
young.LILIAC Fruity - Sauvignon Blanc & Feteasca Regala. Si in acest coupaj, culoarea galben pai indică un vin tânăr. Aromele intense fructate, cu note de piersică și trandafiri te surprind la miros. Pe cerul gurii aciditatea bine definită se combină perfect cu corpul rotund, desăvârșit de post gustul fructat. Este un vin proaspăt recomandat cu preparate din carne gătite în stil clasic sau asiatic, cu salate ușoare sau paste cu sos alb
young.LILIAC LightRose - Feteasca Neagra & Merlot. Culoarea delicată somon indică un vin rosé ușor. La nas aromele de capsuni sunt completate de notele florale. Vinul are un corp ușor, o aciditate medie și arome de fructe roșii.
Despre LILIAC
În zilele noastre, Liliac reînvie tradiţia seculară pe care Transilvania o are în viticultură. Peisajul secular şi tehnica modernă crează, pe cele 52 de hectare, o simbioză perfectă. Aici sunt create vinuri autohtone, care cuceresc prin rafinament şi complexitate. Indiferent dacă sunt albe, roşii, roze sau irezistibil de dulci, de fiecare dată când deschidem o sticlă de Liliac, experienţe incredibile sunt pe punctul de a fi descoperite.
Astfel, în vinurile Liliac, pe lângă soiurile traditionale româneşti, culeşi cu multă migală şi dragoste, se regăseşte și un procent semnificativ de experienţă austriacă. Iar sub îndrumarea specialistului Rudolf Krizan, care a studiat ani de zile diversele aspectele ale producerii vinului, atat lucrarile din cadrul podgoriei, cât şi cele din cramă se ridică la cel mai înalt grad de profesionalism. Vorbim aşadar despre un consorţiu al pasionaților de vin, care subliniază standardele ridicate ale vinului Liliac.

no comments


Cum am ajuns producător TV. Genul programului: Reality. ( ep.1 )

Am făcut liceul la Brașov într-o clasă în care aproape toți colegii mei știau exact ce vor să se faca. Erau deja doctori, ingineri, profesori…și rockeri. Eu, Fifi și-atunci ca și acum, nu știam încotro vreau să o iau. Și vorbim de clasa a 10-a, când totul părea foarte târziu. Copilă fiind, visam să fiu musafir sau vânzătoare de pantofi. Când am ajuns la 16 ani, astea nu prea mai erau variante ok pentru nimeni. Mama mă vedea economistă, șefa la bani, iar tata profesoară, parcă. Nu mai știu exact decât că nu știam deloc ce vreau. Da’ sincer nici nu mă măcina prea tare. Ascultam Zeppelin și mă gândeam că o să am tot timpul din lume să decid. Mă întreba lumea: la ce facultate dai? “Nu știu”. Răspunsul meu era o placă de stârnit uimirea. Și uite așa, într-o seară la Tvr, pe vremea aia imediat de după Revoluție (nu existau televiziuni comerciale), am văzut un film: Broadcast News. Cu Holly Hunter în rolul unei producătoare de televiziune. M-a fascinat tot ce se întâmpla acolo, acțiunea din regia de emisie, producătoarea care vorbea în casca prezentatorului, nebunia din redacția de știri, tot. Mă uitam fascinată aproape fără să respir și mă gândeam: de ce nu mi-a trecut mie prin cap asta? Să mă fac producător tv? Poate pentru că în 1991 abia apărea internetul în America, nu existau nici Google, nici Facebook, nici calculatoare și televizunea părea ceva de neatins pentru un om de rând. Nu iși punea nimeni ca mine “de la țară” în gând să ajungă la oraș ca să lucreze “la televizor”. Știți că sunt momente în viață pe care le ținem minte cadru cu cadru? Îmi amintesc perfect că în timp ce curgea finalul filmului am zis: eu asta o să fac, o să mă fac producător tv! A doua zi am dat vestea la toată lumea cu entuziasmul meu specific, mare descoperire ce făcusem. Am văzut cele mai multe sprâncene ridicate din viața mea. Dar eu eram fericită, luasem decizia vieții mele.

De atunci au trecut doar 26 de ani. Visul e atins.
Am realizat recent că într-un fel, asta e o experiență unică, o poveste pe care acum vreau să o spun și altora, ca pe un jurnal de călătorie scris din amintiri. O să vă povestesc pe blog, într-un serial, ce și cum am făcut pas cu pas pentru a ajunge unde sunt azi. Sunt experiențe atât de diverse și de intense, că ar fi păcat să știu doar eu ce și cum s-a întâmplat. Mor de nerăbdare, jur.

no comments


Vive la France, Vive Le Bistrot Francais

Ca o francofonă mică ce sunt, am acceptat imediat și cu plăcere invitația celor de la Le Bistroit Francais. Invitația elegantă, cu expresii frumoase, anunța niște lucruri așa de faine că mi-a fost teamă că am fost invitată din greșeală. Surpriză, era chiar pentru mine. Spicuiesc:
“ Vă invităm la evenimentul de presă ce marchează relocarea Le Bistroit Francais în fosta reședință a arhitectului Albert Galleron, din zona Ateneului Român, printr-un vernisaj al colecției permanente de artă a restaurantului, menite să aducă în atenția publicului larg marii maeștri ai picturii românești”
Cu mâncarea nu prea mă omor, dar când am auzit de tablouri m-am uitat la calendar și am început să număr secundele în gând. Timpul era neîndurător cu mine. De data asta lucra împotriva mea.
LBF
A venit greu, dar a venit ziua evenimentului. Dimineața n-am mâncat nimic. Arta se digeră doar pe stomacul gol, mi-am propus eu de acasă. M-a întâmpinat frumoasa și simpatica mea prietenă Ana, care din priviri m-a simțit că îmi e foame. Foame de cultură. Mi-a făcut un mic tur, am văzut tablourile (superbe), crama (impresionantă), pianul (pian) și când a simțit că mă ia cu leșin m-a invitat să iau loc. De undeva din neant au început să sară farfurioarele. Vă rog să nu mă judecați. Și gastronomia e tot o artă. N-am putut să mă abțin să intru în ele, în timpul discursului lui Tudor Octavian, critic de artă cu state vechi.
IMG_9487p
IMG_9512p
Și îmi treceau pe sub nas așa de multe minunății și eu încercam să par cultă și inteligentă, să mestec cumva elegant când ni se vorbea despre valoarea tablourilor expuse. Probabil nu mi-a reușit, dar sunt sigură că o să fiu iertată. Până la urmă, locul nu este un muzeu, dimpotrivă. E un loc plin de viață, o declarație pentru Joie de Vivre, un loc elegant, distins, cu premii internaționale, dar și un loc care a trecut bariera formalismelor inutile și a hainelor scrobite.
Ion Theodoresu-Sion, Rochia Verde
Baticul Rosu de Rudolf Schweitzer-Cumpana
Tataroaice, de Nicolae Tonitza
LBF2
Și ospătarii treceau ca niște balerini, maestrul vorbea ca un adevărat amfitrion, alături de gazda și deținătorul colecției și a restaurantului, domnul Cristian Preotu, se depănau povești minunate, din Brăila, din București, din Franța, din America și eu… eu balotam. Împachetam cultură și o stropeam cu niște șampanie ce mi-era și milă să o înghit. Di-vi-nă.
IMG_9509p
IMG_9391p IMG_9427p IMG_9502p
Vizitați, consumați, priviți și ascultați explicațiile amabile ale celor ce sunt pregătiți pentru oamenii care își fac curaj pentru prima oară să intre într-un Stabiliment de primă clasă. Veți învâța puțin despre artă, despre vinuri, despre gastronomie și o să plecați mai puțin Fifi. Eu cel puțin așa m-am simțit.
16652840_1028068354006407_897747533_n
P.S. vă las aici și lista minunățiilor pe care le-am “degustat” (câte 2-3 porții)
Stridii Perle Blache no. 3,
Cremă de parmezan, gazpacho de roșii, spumă de avocado și finger sardine
Jamon Iberic de Bellota, de la Cinco Jotas
Carpaccio de pește, miez de lămâie, baton provensal crocant cu rozmarin
Foie gras de rață tradițional marinat în armagnac Laubade și vin dulce de Tokaji, servit cu chutney și pâine prăjită
Tartar de scoici Saint-Jacques, spumă, anghila și condiment yuzu
Șampanie Canard Duchene Brut

1 comment


Să îţi păstrezi calmul chiar e o super putere

power Să îţi păstrezi calmul chiar e o super putere. Mă uit cum se desfac prieteniile zilele astea şi mi se pare atât de trist. Vorbeam azi cu o prietena care imi povestea cum prietena ei de o viata a sters-o si a blocat-o de pe Facebook si nu mai vrea sa auda de ea pentru că protestează împotriva unui partid. Doua femei  care au împărţit zeci de cafele , vacanţe, drame de iubire, amintiri... s-au despărțit. Mi se pare atât de trist. Eu în faţa răutăţilor, înjurăturilor, disputelor am învățat să tac. Într-o zi o să scriu o carte despre unde NU aş fi ajuns dacă aş fi răspuns cu ură tuturor oamenilor care mi-au făcut rău. Sau celor care au spus lucruri urâte despre mine fără că măcar să aibă habar cine sunt. Până una alta, eu în lumea mea de Fifi sunt bine. Şi prietenii mei adevăraţi sunt de neclintit chiar dacă avem opinii diferite. Și ca să nu las vreun semn de întrebare, opinia mea e simplă: nu fac politică. Nu cred că unul e mai bun ca altul. Ei,  asta mulţi nu o pot înţelege: cum adică taci? Păi asta e alegerea mea. Pun capul pe pernă seară liniştită. Nu intru în războaie care nu sunt ale mele , nu fac lucruri pentru că sunt la modă și nu deschid gura dacă nu am habar despre ce vorbesc.  Bonus: Am învăţat că timpul meu e doar al meu, nu al altora.

no comments


Nu's Scufița Roșie. Nici pinguin. Alte idei?

10421475_10202691943565906_7033286350901966980_n (1)

Niciodată nu am avut vreo idee sclipitoare stând pe malul mării și ascultând valurile. Am reușit doar să ațipesc. Tot asa și cu plimbatul prin pădure. De fapt, nu m-am plimbat vreodată de nebună ca Scufița Roșie singură prin pădure, că aș fi murit de plictiseală. Mi-a plăcut trend-ul de liniște și izolare pentru “marile creații”, am testat, da’ mie una nu mi-a ieșit.

Niciodată nu am dormit mai mult de patru, cinci ore pe noapte, pentru că mereu am avut senzația că trece viața pe lângă mine în timp ce eu sforăi bine merci. Mi-am propus și varianta asta, să dorm ca oamenii, șapte, opt ore. Ca să fiu modernă, mi-am instalat și o aplicație care să îmi monitorizeze somnul. Am dormit și mai puțin. Mă tot trezeam să verific dacă dorm bine sau nu. Noroc că după câteva luni corpul mai cedează și atunci sunt darnică cu el, îi zic bine, fie, poți să te odihnesti tot weeekend-ul.

Niciodată nu am fost în stare să fac un singur lucru. Știi faza aia cu lasă-mă că scriu și am nevoie de liniște? La mine nu e așa. Dacă e să scriu, scriu când vorbesc la telefon, mă uit la televizor și între trei fraze mai dau și un ochi pe Facebook.

Niciodată nu am avut o idee genială la prima oră a dimineții în liniștea aia perfectă, când creierul e super odihnit. La mine ideile vin noaptea, când sunt în ultimul hal de oboseală.

Niciodată nu am putut să lucrez ca oamenii normali, într-un birou normal, cu orar normal. Cu pauze de masă și cartelă de acces. Mi-ar fi plăcut să mă întrebe și pe mine cineva: cu ce te ocupi, Fifi? Și eu să zic: sunt corporatistă. Și de atâta corporatistă ce sunt, în sediul nou de la tv mi-am pierdut cartela după prima juma de oră. Noroc că am orele de emisie care mă fac să mă simt vie, că altfel aș evada ca pinguinul de la Zoo.

Trag de mine zi de zi, trăiesc în valuri de oboseală, dar așa sunt eu și ca mine-s mulți și multe. Creierul meu e dependent de stres. Adrenalina e viciul meu și n-am de gând să renunț la ea, că nu e vreo lege care să o interzică. Până una alta, creierul meu vrea așa, că poate duce multe și deodată. Și n-am să-l pun pe hold vreodată că așa scrie în manualele de specialitate.

P.S. Încă nu’s suficient de obosită. Finalul articolului o să îl scriu altă dată probabil, când o să fiu suficient de obosită ca să am o ultimă frază demnă de “Pe aripile Vântului” sau măcar Coelho.

no comments


Nu sunt ordonată. Nu o să fiu niciodată. NICIODATĂ!

Cred că aveam vreo 5 ani când mi-am dat seama cu mintea mea de atunci că realitatea e crudă și tristă: sunt dezordonată. Replicile “strânge jucăriile”, “aruncă resturile”, “fă curat în dulap” erau pe repeat. Ani de zile, ai mei s-au chinuit să mă aducă pe direcția bună. Degeaba. La școală eram mereu aia care își pierdea bentița și inelul de la cravată (da, da, am fost pionier). Mereu uitam ceva, mereu pierdeam ceva. Când am mai crescut puțin, mi-am dat seama că asta este o problemă și am încercat să mă corectez. Complicat. Foarte. Și am mai crescut puțin și într-o zi m-am trezit, mi-am dat seama: “ Băi Fifi, asta ești tu. Nu ești ordonată, nu o să fii niciodată. Niciodată.” Disciplina o am doar la muncă unde pot să fac un desfășurător la secundă și pot să controlez tot la linie. În rest, Dumnezeu cu mila… red-hands-woman-creative

Într-o zi, am aflat cu stupoare într-o discuție cu o doamnă psiholog că ordinea e ceva cu care te naști și foarte greu te poți educa în sensul ăsta, cel mult mai poți ajusta. A fost discuția care mi-a mângaiat sufletul. Nu era vina mea. Am scăpat de o grijă… Sunt foarte amețită. Vă dau și exemple:
- am cărți pe jos, în pat, în baie, în mașină, chiar și în dulapul cu veselă, deși am ditamai biblioteca. Aproape goală, evident.
-  cam de trei ori pe an, apare o criza majoră,  cum a fost aia când am aruncat telecomanda la gunoi și m-am dus frumos să o caut o oră în tomberoanele din fața blocului. Am crezut că am aruncat-o, de fapt era în frigider. Ok, nu era pe masă, da’ nici nu am aruncat-o. Și nu, nu e banc, deși pare.
Erau vremuri când mă uitam cu admirație la femeile care sunt perfecte. Le am și acum în fața ochilor. Au părul aranjat ca în telenovele, rujul le stă perfect pe buze, rochia e scoasă din cutie și mașinile lor par parcate de un instructor auto. Not anymore. Pentru că acum știu. Eu nu o să fiu așa niciodată. Credeți-mă. Am încercat și nu am fost deloc în apele mele. În dezordinea mea funcționez cel mai bine.  În ziua în care am acceptat asta totul a devenit mai ușor. Nu mă mai pun la colț, că nu sunt Miss Ordine și Disciplină, mai ales după ce am citit că cercetătorii americani (de data asta nu cei englezi) au descoperit că dezordinea stimulează creativitatea. Așa sunt eu. Asta sunt eu. Sunt dezordonată și n-o să mă schimbe nimeni niciodată. 
Respir. În cel mai ordonat fel posibil .  Ceea ce vă recomand și vouă.

no comments


Am găsit cele mai bune și mai ieftine paste din Roma. Punct

    Să te duci la Roma și să nu mănânci paste sau înghețată e blasfemie curată. Italienii fac de la zero cele mai bune “macaroane” din lume. Au ei secretele lor bine păzite, d’aia le fac pur si simplu perfecte. Nu sunt nici overcooked ca să fie fleașcă în farfurie, nu sunt nici prea tari, sunt fix ce trebuie. Roma nu e cel mai ieftin oras din lume, am mai zis asta, dar nici cel mai scump și ca oriunde, cu puțină documentare, găsești să mănânci la un preț absolut rezonabil. 16144677_1012503135562929_762226344_n (1) Eu am descoperit întâmplător un restaurant mic, mic, Pastasciutta. 10 metri pătrați de magie italienească. Fabrică și restaurant. 16117846_1012503115562931_206896357_n 16144246_1012503092229600_206750781_n   Poți mânca pe loc sau să iei la pachet. Pastele sunt făcute sub ochii tăi și costă între 4 și 6 euro porția. 16117520_1012503075562935_1386568427_n 16117926_1012503108896265_1449552476_n 16144412_1012503112229598_446137597_n 16118752_1012503098896266_1521412832_n   16128205_1012503095562933_1647828039_n 16128963_1012503128896263_1259679974_n 16128733_1012503138896262_1209334777_n Ce mi s-a părut mind-blowing e că micuțul laborator de lăsat gura apă e pe locul 34 din aproape 10.000 de restaurante din Roma. 10.000, da? Din Roma. 16118128_10208094882556004_343731168_n   16144467_1012503132229596_691748583_n 16117622_1012503068896269_1279822226_n Micul Pastasciutta e la vreo 500 de metri de Piața San Pietro, în zona Pio Borgo și dacă vreți mai multe detalii, le găsiți chiar pe site-ul lor. Vă urez de acum poftă bună pe italienește. 16128863_1012503078896268_491183559_n

no comments


Am fugit singură la Roma. O poveste despre egoism și plăceri vinovate

Plec la Roma. Cu cine? Singură. Cum adica singură? Uite-asa. Da’ ai pățit ceva?
Aproape fără excepție asta a fost reacția celor din jur. Da, singură. Și cumva, ca proasta, am simțit nevoia să mă justific: știți, e un vis pe care îl am de multă vreme ca la început de an să plec undeva singură pentru trei zile.. Egoismul nu e ceva ce am în mine de obicei, dar asta nu e o poveste despre egoism. E o poveste despre atenție. Trei zile fără compromisuri, am vrut să fac tot ce vrea îmi vrea sufletul, fără să îmi pese ce cred ceilalți, fără să îmi pese ce vor comenta ceilalți. Trei zile ale mele.

Și-am fugit la Roma. SINGURĂ.

IMG_2655

De ce ai vrea și tu să pleci singură într-o vacanță? Pai sunt atâtea și atâtea motive.

Vacanțele sunt despre libertate. Îmi îngheț mental grijile, deadline-urile, ratele la bancă și îmi pun creierul pe silent. De fiecare dată când sunt cu cineva, că e bărbatu-meu sau prietenele mele, cineva tot îmi aduce aminte de o grijă. Ai plătit gazul înainte să plecăm, nu? Vai Fifi, să îți povestesc ce prost s-a terminat cu proiectul ăla, etc, etc. Când călătorești singură îți setezi creierul, îi dai o comandă simplă: în weekendul ăsta mă lași în pace cu prostiile de zi cu zi, trăim frumos pe extaz. 16114480_10208086751352729_7332580210079715998_n Sunt mereu în criză de timp. Am senzația că Dumnezeu s-a gândit că unii oameni așa trebuie să-și ducă viețile, alergând de colo colo. Mi-am propus sa îmi fac bagajele cu o săptămână înainte (hahahaha). Bineînțeles că avionul pleca la 6 și eu la 3 jumate dădeam jos geamantanul de pe dulap și aruncam în el niște haine, fardurile și două cărți. Când călătorești singură nu ai grija ca ai uitat ceva pentru copil sau colierul pentru selfie, ăla pe care te-a rugat Ana sa îl iei pentru ea. N-ai grija nimănui, decât a ta.  Și dacă tot vorbim despre timp și întârzieri, poți să îți începi vacanța cu un mic stres, că e doar al tău și îl depășești râzând. Avionul pleca la 6, la 4 eram în aeroport. La check-in aflu că avem întârziere o oră, așa că am găsit o cafenea și cu laptopul în față am început să scriu. Restanțe înainte de marea evadare. La un moment dat tot auzeam în difuzoare că strigă pe cineva și tot striga și mă gândeam cum sunt unii care întârzie mereu de îi înjură tot avionul. Și deodată, după al nu știu câtelea apel, îmi aud numele clar frumos. Mă strigau pe mine. Cum naibii? Uite că de fapt că avionul pleca la timp! Am strâns totul în mare grabă, am ajuns în ultima clipă, am suportat toate privirile alea care mă certau și gata, zbor către orașul vieții. Când călătorești singură se supără doar necunoscuții dacă întârzii, nu strici Feng-shuiul familiei sau al grupului de prietene.   Marco, șoferul care mă aștepta la aeroport cu cel mai larg zâmbet din lume, m-a dus ca vântul la hotel. A parcat, mi-a dat geamantanul și eu i-am dat bacsiș. A făcut o plecăciune ca-n povești și s-a uitat la mâna mea stângă.
  • Signora, married?
  • Yes!
  • ..married and alone in rome?
  • Yes!
Am răspuns ferm și am început să râd. A început și el să râdă în hohote:
  • Oooo, Signora!!! Welcome to Rome! Eat love love, no pray!
Am luat bagajul și m-am despărțit râzând de Marco. Putea să îmi ceară și numărul de telefon, că nu era un pericol. Marco avea vreo 60 de ani și 120 de kilograme. Când călătorești singură oamenii sunt mai atenți la tine. Mai ales italienii, care stăpânesc arta conversației de la prima oră din viață. La recepție, mă aștepta o fată frumoasă, pisi, cum le zic eu fetelor frumoase.
  • Welcome to Hotel Della Conciliazione!”
Mă uit la ecuson, Ramona.
  • Bună dimineața, Ramona!
  • Bună dimineața! Ce bine că ați venit atât de repede, că am o cameră gata! (era 8 jumate)
IMG_2652 Și îl cheamă pisi a mea pe domnul Traian, tot român de-al nostru, să îmi ducă în cameră bagajul. Aflu că sunt zece români care muncesc acolo, o adevărată familie. Ajung în camera, extaz! La marginea patului, un espressor Segafredo! Am zis că nu e adevărat, nu tu fierbătoare obosite, nu tu pliculețe cu cafea solubilă, nimic din toate astea. Espresso, chiar lângă așternuturile perfect apretate. Viață, Fifi, să tot mergi la Roma! Dar ca tot românul care se respectă, aș fi vrut altceva, de exemplu un Caffe Latte. Noroc cu domnu’Traian, care m-a instruit să cobor în restaurant să cer. S-a oferit chiar să meargă cu mine în restaurant, i-a spus barmanului ceva de “signora Cristina, mi amica Romania” și uite așa am primit un Caffe Latte din partea casei. Când călătorești singură ai parte de surprize pe care nu le împarți cu nimeni. Dacă mergeam cu cineva, câte din momentele astea s-ar fi petrecut exact așa? IMG_2666 Sunt oameni care își fac desfășurătoare adevărate pentru vacanță, mai ceva ca la știri. Fac și eu asta când nu merg singură. De obicei sunt chiar șef de grup, chit că suntem doi sau zece. Dar acum, fiind doar eu cu mine, mi-am permis să îmi încep vacanța într-un mare fel: m-am culcat, pentru că eram ruptă de oboseală. Am zis că dorm 45 de minute. M-am trezit după patru ore. Seara, am ajuns la 9 la hotel și am dormit 12 ore. Când călătorești singură în vacanță ai libertatea somnului. (desigur că de acasă, urmăritorii au comentat: cum să te duci la Roma sa dormi???) Când te gândești la Roma, mintea îți derapează spre mâncare. Paste, pizza, înghețată. Mi-aduc aminte că acum patru ani am fost cu fetele și am umblat vreo trei ore căutând un restaurant pe care îl știa una dintre ele. Când călătorești singură mănânci și mai ales bei ce vrei, unde vrei, când vrei. Mi-am comandat pizza la room service și am încercat în loc de paste Aperol Spritz pe la toate terasele unde m-am oprit. N-a fost nimeni lângă mine să insiste să mănânc nu știu ce supă sau să mă bată la cap că nu e bine să bei Aperol la micul dejun. 16105844_10208086747032621_6718037194739671621_n 15940808_10208086751032721_2677946206020373766_n 15977345_10208086752552759_3902697583521034165_n 15966298_10208086756272852_8075888595402520486_n 15977291_10208086757472882_135930280195900416_n Oricât de relaxată eram, gândurile tot treceau ca trenurile prin capul meu. Dar erau doar gândurile mele. În liniște, plimbându-mă pe străzi ore în șir, mi-am făcut ordine, am tras fiecare gand bun în față, iar pe alea rele le-am ucis cu o strâmbătură. Când călătorești singură poți să te gândești la toate planurile tale, poți să desenezi mental cai verzi pe pereți. Nu împărtășești cu nimeni ce îți trece prin cap și așa îți vin cele mai mari și mai frumoase idei de viitor. 15976948_10208086752232751_1783400890712381083_n 15966116_10208086751472732_5040900108986744616_n   Mai văzusem Roma de trei ori așa că n-am ținut să dau check-in cu selfie la toate marile obiective turistice ale orașului. Am ajuns însă la cafeneaua unde Fellini obișnuia să își bea cafeaua în fiecare zi. Trimisă de Bazavan, știam că acolo e un loc special. Am stat vreo două ore, am băut Latte și Aperol, desigur, și pretextând că vreau să merg la baie am intrat în spate și am făcut fotografii desenelor lui Fellini expuse pe pereți. Între timp, niște vrăbiuțe mi-au mancat aperitivul, dar pe mine asta m-a distrat și mai tare. Când călătorești singură îți permiți să stai trei ore pe o terasă, că nu te grabește nimeni să ajungi la nu știu ce muzeu sau la magazinele cu reduceri de 80%. 16114466_10208086754432806_1711170785898390756_n

15965488_10208086754392805_2173692466735369737_n

15977347_10208086753312778_6154271096988813988_n

Atenția pe care o dăm oamenilor, locurilor, întâmplărilor face o vacanță să fie reușită sau nu. Mi-am permis să mă dau jos seara târziu din pat pentru că auzeam că undeva lângă hotel cânta un cor. Dacă eram cu cineva ar fi zis “Unde să mergem la ora asta?” Când călătorești singură nu îți împarți atenția cu nimeni de acasă, asa că poți să observi mai bine tot ce se întâmplă în jur. Poți să faci tot ce îți trece prin cap, la orice oră.

IMG_2708

N-aș vrea să creadă cineva că sunt zeița singurătății sau a izolării. Îmi plac oamenii, sunt de gașcă și cred că în grup se râde cel mai bine. Recunosc, mi-a fost puțin frică de singurătate, m-am gândit “Băi Fifi, dacă te plictisești, cine îți face ție o poză, cine îți cară plasele de cumpărături?” Ei bine, a fost perfect. O vacanță singură a fost cel mai tare cadou pe care mi l-am făcut la început de an. Am citit, am scris, am râs cu oameni din toate țările Pământului și mi-am dat seama că mă pot descurca în orice situație.

Și aici ar trebui un final, dar las povestea deschisă pentru imaginația ta. Îți recomand să îți iei și tu lumea în cap. Meriți să afli cum e să trăiești doar pentru tine. Dacă nu o dată pe an, măcar o dată în viață.
 

6 comments


Sunt foarte curioasă: Tu în ce îți măsori anii?

unnamed-6

Mă uit spre 2017 cu smerenia omului cu planurile bine făcute. Mă aşteaptă Roma în weekend. Cu reducerile ei cu tot. Nu-i pasă că nu m-am dus în decembrie. Roma nici nu ştie că e ianuarie. Roma e Roma. Şi apoi o să descopăr şi Scoţia şi pentru prima dată Parisul la concertul Coldplay. Că la mine aşa-i tot anul, mai mult PLAY decât cold. Sper. Cred.   Să îţi spun un secret. Ani de zile am făcut planuri. Măreţe e puţin spus. Luam foaia de hârtie şi scriam nu 3, nu 5, scriam 20 de puncte. La final de an când verificam lista  mă lua plânsul. Acum nu mai e aşa. De câţiva ani sunt realistă. Liniile sunt mai puţine şi mai largi. Şi la final de an mereu depăşesc bilanţul. Îmi propun să cresc ca om, să fiu mai atentă cu apropiaţii mei, dar fără să mă mai bag în vieţile lor cu pretenţia că ştiu eu mai bine cum ar trebui să trăiască. Au fost ani pe care i-am măsurat în bani. Am făcut din bani un scop, uitând că de fapt ei sunt un mijloc. Au fost alţii pe care i-am măsurat în proiecte reuşite. A fost un deceniu în care nu mă gândeam decât la muncă. La nimic altceva. Ani întregi mi-am neglijat prietenii şi familia din dorinţa de a demonstra, de a reuşi profesional şi social. 2016 a fost un an excepţional. Am crescut din toate punctele de vedere. Şi mai mult ca niciodată am fost atentă la oameni. Mulţi au plecat. De bună voie sau alungaţi de mine pentru că erau răi şi toxici. Mi-am învăţat lecţia cu fiecare în parte. Şi acum ştiu că nimic nu e întâmplător. Sunt unii care au apărut, iar eu din prostie sau din grabă le-am dat roluri principale fără că ei să le merite. 2016 a fost primul an pe care l-am măsurat în oameni. Pentru că proiecte sunt şi vor fi mereu, la fel şi banii care-s făcuţi să circule. Am cunoscut câţiva oameni excepţionali în anul care a trecut. Ştiu că vor rămâne pentru totdeauna pe lista scurtă, în cercul atât de restrâns al încrederii. Am câştigat atenţia, prietenia şi dragostea lor. Şi pentru asta 2016 rămâne un an că niciun altul. Tu în ce îți măsori anii?

no comments