Viață


Ea este tot. Este dragostea fără margini

Mergeam toţi trei de mână la ceas de seară prin Varşovia. Râdeam. Ne bucuram de ultimele zile de vară. Şi a ajuns vorba la şcoală. Şi la Doamna. Învăţătoarea care are în grijă 33 de copii. Şi eu am zis că n-aş avea nervi să fac asta. Cred că îţi trebuie clar o construcţie mentală deosebită să faci faţă unei clase cu atâţia copii. Trebuie să îţi iubeşti enorm meseria şi să iubeşti copiii foarte tare că să îţi iasă. Şi urmează această discuţie: Dar doamna nu se supără pe voi când sunteţi gălăgioşi? Ba da, se mai supără... Şi ce face? Ne spune: Gata, va rog să faceţi linişte să ne înţelegem. Dar vă ceartă? Nu prea, dar cred că se supără în sufletul ei. Da'  Mia şi Bubu ( bunicii ei ) se ceartă? Se mai ceartă şi ei, ca oamenii. Dar se împacă imediat. Îi ţine mult supărarea? NUuuu( râzând ) şi după aia se comportă ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Ei nu pot să stea  certaţi. Da’ noi cum facem, Maria? Cum adică, mami? Eu cu tati cum facem, cum ne certăm? A fost momentul când s-a desprins din mâinile noastre, a făcut câţiva paşi în faţă s-a întors spre noi şi ne-a măsurat pe amândoi. Să ne spună, să nu ne spună...Apoi a zâmbit şi a spus simplu: Asta cred că ştiţi voi mai bine cum faceţi. Nu are sens să va spun eu cum va certaţi.  Şi a râs complice ca un om mare stăpân pe un super secret. Apoi a schimbat subiectul. Ca la Ploieşti. 🙂 Pe noi ne iubeşte Dumnezeu. Fetiţa asta cu păr de aur e un munte de bine. Depăşeşte orice imaginaţie. Are aproape 9 ani şi o cheamă Maria. De câte ori mă uit la ea mă gândesc că nu merităm nimic mai mult în viaţă. Dumnezeu ne-a dat prin ea TOT. Ea e tot ce n-am îndrăznit vreodată să sperăm că o să avem: Dragostea fără margini.

1 comment


Salt peste zidul prejudecăților legate de carieră. Interviu cu Valentin Butnaru, prezentatorul The Wall

În vremurile dinamice pe care le trăim, alcătuirea planului de viață perfect este o utopie care poate ajunge să fie distructivă. Așteptări nerealiste, speranțe false, resurse materiale, psihice și fizice irosite în urmărirea unor obiective ce se dovedesc de neatins în cele din urmă, frustrări ce se acumulează din incapacitatea sau refuzul de a ne adapta la realitățile mereu schimbătoare. Sunt capcanele planului de viață minuțios alcătuit. Vali Butnaru este demonstrația vie a faptului că o minte deschisă la oportunități și capacitatea de a reacționa la provocările imediate sunt de departe mult mai eficiente în alegerea unui traseu de succes, decât un plan pe termen lung. Cu o privire senină, Vali ne-a dezvăluit secretele sale deloc secrete, mindset-urile complicate și totuși atât de simple care l-au adus în poziția în care este acum. Doamnelor şi domnilor, prezentatorul celui mai important show de divertisment din grila de toamna Antena 1:  The Wall.  

Ai studiat actoria la modul serios…

Karma mea este total dată peste cap şi mereu cînd eram deraiat un prieten mă convingea să fac ceva. Aşa a fost şi cu Şcoala de artă. Un prieten m-a convins, am aflat cu puţin timp înainte de ziua de examen, nu eram pregătit, am avut noroc că directoarea şcolii cu care am dat examenul m-a plăcut, m-a pus să dau nişte replici pe tonalităţi diferite şi uite aşa am intrat. Bine, eu am făcut actorie de la 12 ani din şcoala generală şi apoi liceu.

Cum au fost anii de liceu?

Eram pasionat de teatru, am făcut liceul la Cuza şi acolo a făcut şi Bendeac. El avea o trupă de teatru, era vedeta liceului. Apoi am făcut şi eu cu prietenii mei din liceu o trupă. Eram mai mici, mai aiuriţi şi ne băteam cu trupa lui Bendeac în teatru. Repetam în acelaşi loc şi au ieşit discuţii că noi mai dezorganizaţi, lăsam mizerie, am rupt şi o draperie. În trupa lui Bendeac se muncea mai mult, erau mai organizati, mai disciplinaţi. Bendeac era foarte bun de pe atunci. Cu timpul am înţeles şi noi că trebuie să fim mai serioşi, ne uitam la ei ca la nişte profesionişti, asta ne-a ajutat, ne-am disciplinat şi am crescut încet, încet. Directorul şcolii a remarcat asta şi ne-a luat în serios, ne-a făcut o sală de spectacole în liceu, am fost foarte mândri şi sunt bucuros că Liceul Cuza, poate şi datorită nouă, are acum o trupa de teatru, poate cea mai puternică din liceele din România. Au resurse alocate, se duc la festivaluri. Sunt foarte bucuros că se întâmplă asta.

Nu te-ai gândit să dai la actorie, la UNATC?

Ba da, m-am şi pregătit, dar apoi m-a convins mama să fac ceva cu viaţa mea (râde) şi am dat la Drept unde am intrat la stat, la buget. Am intrat şi la Sorbona - facultatea de drept are o secţie în limba franceză acreditată Sorbona - şi, cum sunt foarte bun la franceză, am intrat şi acolo. Poate o să razi că am făcut o mie de lucuri. Nu ştiu altfel. Tot timpul vreau să fac ceva nou. Nu sunt prost deloc. Poate asta e problema. Am dat şi la jurnalism trimis de profesorul Ferenc Vasas. Era cel mai iubit dintre profesori, aş spune cel mai iubit dintre oameni. El a văzut ceva în mine, m-a plăcut foarte tare şi era uimit că luam 10 la toate testele lui şi asta cred că îl enerva şi mi-a zis “Băi, Gloabă! Trebuie să dai la jurnalism. ”Nu, domn profesor. “Ba da, mă, gloabă! ascultă ce spun eu aici.”

Şi m-am dus ferm convins că nu o să intru. Când s-au afişat rezultatele, era un tabel, fără funcţie de search, o mie şi ceva de oameni, m-am căutat de la poziţia 30 în jos şi nu m-am găsit. M-am enervat mă gândeam: Băi, nu pot să fiu totuşi atât de prost să fi făcut o greşeală atât de mare, să mă fi scos de tot, să mă descalifice. Pur şi simplu, nu mă găseam. M-am găsit după 2 zile, eram pe poziţia a 15-a cu o notă foarte mare. Am rămas şocat. Am făcut foarte multe cursuri, vreau să merg în foarte multe direcţii. Sunt Vărsător şi vreau mereu să ştiu tot despre cât mai multe lucruri.

După Şcoala de artă?

Am fost nevoit să muncesc de la 15 ani, m-au atras teatrul şi televiziunea, primii bani i-am câştigat mergând în public la diverse emisiuni tv. Prima emisiune la care am fost, culmea, am fost în public la o emisiune concurs: Vreau să fiu miliardar. Am făcut foarte multe lucruri ca să ajung aici, dar au fost întâmplări minunate, nu mi-am pus eu în cap cu liniuţă ce am de făcut ca să ajung aici. Pur şi simplu, am avut noroc.

De ce a trebuit să munceşti de la 15 ani?

Nu e o poveste tristă. În familia mea, părinţii mei m-au crescut într-un fel, câştigau bine amândoi şi m-au învăţat să respect munca. Am fost nevoit în sensul că a fost ceva natural să fac asta, moral nu se putea să stau cu mâinile în san, m-aş fi simţit prost.

Ai rămas prieten cu profesorii tăi?

Da, am fost un copil bun deşi nu îmi făceam temele. Uite, sunt prieten pe facebook cu profesorul meu de română. Am luat 10 la capacitate şi la BAC, deşi nu învăţam foarte mult, reţineam rapid şi mă bucur că am şi rămas cu tot ce am acumulat. Prindeam din clasă, n-am tocit niciodată.

Cum a fost la casting la The Wall?

A fost genial. Îmi doream dintotdeauna divertisment, asta am făcut cel mai mult. Era un vis. Dar cumva, pentru că am descoperit ştirile şi îmi place foarte mult ce fac la Observator, aproape că uitasem de visul DIVERTISMENT. Într-o bună zi m-a sunat Diana (nr. Diana Zamfirescu PR manager Antena Group ) să mă cheme la acest casting. M-am blocat. Total. Nu înţelegeam ce, cum, de obicei discuţiile cu Diana erau despre promo, şedinţe foto. Nu ştiam ce se întâmplă, despre ce e vorba, nu mai fusesem la un casting de 10 ani. M-am dus mai mult de gură Dianei, de ruşinea ei. Nu ştiam cine mai vine, aveam să aflu că au fost nume mari. Nu mi-a fost frică pentru că nu aveam nicio aşteptare. Mă gândeam că sunt de la ştiri, că sunt prea serios. Nu primisem desfăşurătorul, am aflat acolo despre ce e vorba şi, cumva, am fost nevoit să improvizez foarte mult. Şi cred că asta m-a ajutat foarte tare pentru că nimeni nu se aştepta să mă descurc bine fără prompter. (râde)

Tot ce ai făcut ai făcut la insistenţele altora parcă ţi-a fost frică de succes. Te-ai gândit vreodată la asta?

Da, de multe ori cred că totul vine din timiditatea mea. Unii spun că sunt arogant. Nu sunt deloc, sunt timid. Eu nu mă uit la mine performând, nu am o părere extraordinară despre mine. Mi se pare că sunt un om normal şi, din perfecţionism, simt tot timpul că trebuie să mai învăţ, trebuie să mai citesc. Ţin să nu dezamăgesc. Uite, spre exemplu dacă am invitat în platou un economist, mă gândesc tot timpul că se uită proful meu de economie din liceu şi că o să fie atent la întrebările pe care le pun, dacă ştiu lucruri, dacă înţeleg ce spune invitatul meu. Nu vreau să îl dezamăgesc.

Cum a fost întâlnirea cu Mona Segall, producătoarea show-ului The Wall?

Pe femeia asta o vedeam ca pe un Dumnezeu, am respectat-o de la distanţă. Din colţişorul meu, mă gândeam cum să ajung să văd cum lucrează, visam. Când ne-am întâlnit faţă în faţă a fost foarte tare pentru că eu mă aşteptam să fie o tipă dură, rece, distantă şi am descoperit că e un om foarte bun, am avut chimie din prima clipă, parcă ne ştiam de o viaţă.

Când ai aflat că ai câştigat cum ai primit vestea?

Ştiam că sunt în cărţi, ştiam că sunt pe lista finală, dar nu credeam cum nu cred eu mereu (râde). Când m-au sunat să mă anunţe, am avut un blocaj de jumătate de ora. Total. Nu îmi venea să cred, nici acum nu îmi vine să cred că o să lucrez pentru echipa Monei Segall. Că eu aşa văd lucrurile: eu lucrez pentru echipa Observatorului, nu echipa lucrează pentru mine, eu lucrez pentru echipa Monei Segall, nu echipa Monei lucrează pentru mine. Nu e deloc doar un job. E o onoare. Şi un mare vis. Imediat cum am aflat, am sunat-o pe mama care are şi ea un stil e ca şi mine Vărsător, ştiam că îşi face scenarii şi griji, nu îi dădusem prea multe detalii. Am zis să îi curm suferinţa, să o liniştesc.

Şi ce-a zis?

A înnebunit îţi dai seama şi ea şi tata, Vărsători amândoi, s-au bucurat enorm. Erau şocaţi şi bucuroşi. A fost o perioadă în care nu am vrut să spun nimănui, mi-e era frică să nu mă sune să îmi spună că s-au răzgândit că nu sunt eu cel ales. Mi-era frică să le spun celor dragi ca să nu fie dezamăgiţi că nu am reuşit.

Ai fost vreodată nevoit la ştiri să joci teatru?

Oamenii au impresia că noi suntem bine merci, că suntem fresh orice ar fi, nu au idee la cât ne trezim. Adevărul e că nu e mereu aşa. Sunt zile în care, la 6 dimineaţa când toată lumea doarme, tu poate eşti la pământ, . Ori un lucru e clar: la ştiri la 6 dimineaţa trebuie să fiu foarte sus. Nu este actorie, dar trebuie să accesez un alterego al meu, care este cea mai bună variantă a mea de ieri după amiază şi mă duc acolo. Deci nu e un rol, sunt tot eu dar în cea mai bună varianta mea. Dau un reset şi treaba merge perfect.

În plan profesional ai făcut foarte mult, ai schimbat rolurile mereu. Cum e în viaţa personală?

E ok. Nu sunt căsătorit, nu am copii, sunt singur. Nu îmi fac proiecţii deloc în zona asta. Las lucrurile 100% să vină de la sine, nu agăţ, nu vrăjesc, nu fac nimic din toate astea ( râde ). Viaţa personală e foarte ok, foarte ok.

Ai o legătură puternică cu părinţii tăi...

Sunt foarte legat de ei, foarte legat. Mi-am jurat demult că o să fac tot ce pot să îi ajut. M-au făcut târziu, sunt în vârstă, sunt pensionari amândoi. Au avut probleme de sănătate amândoi. Acum, Slavă Domnului, sunt bine, suntem bine. Stau şi aproape de ei, vreau să îi ajut. Nu e o poveste dramatică aici. Pur şi simplu, asta simt că vreau să fac, să îi ajut pentru că ei au fost alături de mine în fiecare clipă grea; am făcut şi eu multe greşeli şi ei au fost acolo mereu să mă ajute.

Care este cel mai mare defect al tău?

Am o memorie foarte proastă, când uiţi numele, locuri situaţii nu e tocmai plăcut.

Ai mereu o atitudine relaxată...

Fac exerciţii de meditaţie. Să nu îţi închipui că sunt avansat, sunt la început, dar meditaţia mă ajută. Lucrez foarte mult cu mine, nu fac rău nimănui.

Dar cum reacţionezi când cineva îţi face rău?

Ignor şi fug. Noi ne influenţăm foarte mult unul pe altul, ştiu că dacă stai lângă cineva cu o atitudine negativă care se plânge non stop, invariabil preiei din stare. Eu nu am o problemă cu asta pentru că îmi place să ascult foarte mult oamenii dar, la un moment dat, pun o barieră, pun stop. Dacă mi se cere sa dau un sfat, il dau, dacă nu, nu mă bag. Ador oamenii care sunt mereu pozitivi. Eu sunt foarte empatic, dau mult mai mult pentru alţii decât pentru mine, nu sunt egoist deloc şi asta poate fi o problemă. Mă enervez greu şi îmi trece repede. Încerc să iau oamenii aşa cum sunt.

Şi în dragoste?

În dragoste e ca în dragoste. (râde)

E diferit?

Ador femeile. Am avut relaţii extraordinare cu femeile. Am două surori mai mari, o mama pe care o ador. N-am niciun fel de tipologie la femeile pe care le iubesc

Te îndrăgosteşti uşor?

Nu prea, deloc (râde). Toate femeile sunt la fel. Sunt nişte fetiţe de 12 ani care au nevoie de multă atenţie...

Şi bărbaţii?

Şi mai rău :))). Eu sunt pueril în multe momente, nimeni nu mă crede când spun asta.

Revenind la emisiune: Ai plecat în Polonia cu echipa condusă de Mona Segall. Acolo într-un super studio se înregistrează pentru toate formatele locale din Europa The Wall. Cum a fost?

Primul contact cu Wall ul a fost copleşitor... E imens şi îţi dă un sentiment incredibil de fascinaţie combinată cu nerăbdare. Totul e la superlativ acolo, totul e la puterea a 10 a. Echipa lor e de peste o sută de oameni, sunt 200 de oameni în public, zeci de camere, toţi sunt cei mai buni pe domeniul lor, iar eu am făcut parte din echipa Monei, cei mai buni oameni de divertisment. Nici nu aş fi putut visa la aşa ceva .

Ce te-a impresionat cel mai mult?

Cred că profesionalismul tuturor. Nu aş fi făcut faţă la 4 emisiuni pe zi, dacă nu eram înconjurat de oameni extremi de buni la ce fac. M-au îndrumat pas cu pas şi au avut o încredere oarbă în mine... Asta m-a motivat cel mai mult.

La ce să se aştepte oamenii de la The Wall?

Să se aştepte la cel mai captivant, emoţionant şi imprevizibil parcurs printr-o varietate de momente, generate de hazard, decizii de ultim moment şi poveşti de viaţă frumoase. Eu am fost în priză doar datorită acestor elemente. Sunt eu, nu e vreun rol, nu aveam cum să am asemenea reacţii decât dacă mă lăsăm dus de tsunami-ul asta emoţional.

Eşti fericit?

Da. Sunt extaziat, mai bine zis. Au trecut câteva zile, dar eu sunt tot acolo, dansând în pauze cu publicul, sau rămânând fără voce după câte o bilă verde căzută pe o suma colosală 🙂

Show-ul The Wall debutează la Antena 1 pe 13 septembrie. stilist: Mircea Bărbulescu make up: Daniela Barbur asistent foto: Ovidiu Craiciu fotografii:  Adi Popa Fotografiile au fost realizate in apartmentul   Elite Presidential Suite,  Hotelul Radisson Blu **** Pentru cei interesati de preluare, se pot  prelua maximum 1000 de semne de interviu cu citarea sursei si link complet  

no comments


Frica de manele, maneliști și toată lumea lor, fără număr

  Aceasta este o mărturisire. Mai demult nu aveam nicio problemă cu maneliștii și cu manelele. Auzeam diverși prieteni că sunt deranjați de versuri, de agramatisme, de hainele sclipicioase ale interpreților. Nu înțelegeam înverșunarea, pentru că mereu am crezut că e loc sub soare pentru toată lumea. Până într-o zi… Acum 10 ani ne-am mutat la casa noastră. Un apartament cumpărat cu credit la bancă, pentru care vom plăti până la adânci bătrâneți. Am trecut prin peripeții, cu băncile, acte, dovezi, bani, avans, stres, notar, dar gata. Casa avea să fie a noastră. Aveam ceva al nostru. Un cuib liniștit unde stăteam, ascultam muzică de pe viniluri și ne bucuram în liniște de un pahar de vin bun. A fost o bucurie imensă, o reușită. Prima noastră reușită. Când ne-am mutat, nu aveam nimic. Ne-a cumparat prietena mea cea mai buna, Lavinia, două fotolii de la Ikea. Dormeam pe o saltea, dar nu ne păsa. Aveam casa noastră. Blocul părea liniștit, vecinii erau oameni cumsecade. Au trecut vreo 6 luni. Până într-o noapte, când pe la 3 am sărit ca arși. Urla muzica. O manea tristă, acompaniată de urletele vecinului de deasupra, beat mort.  I-am bătut în țeavă (românescul bătut în țeavă), a dat muzica și mai tare. N-am mai dormit. Am zis asta e, s-a îmbătat omul, o fi avut vreo bucurie, deși la cum se văicărea părea mai degrabă ca avusese un necaz. A ținut-o așa până de dimineață. Am crezut că a fost un accident nocturn și am trecut repede peste. Era doar începutul. Au urmat curând scandalurile, manelele zi de zi, bătăile. Am chemat poliția. O dată, de doua ori, de N ori. Ne-am dus la secție, am depus reclamație. N-am să uit niciodată replica polițistului: “Doamnă, și eu am așa un vecin, unii se potolesc doar când mor.“ Credeam că e o glumă tâmpită, spusă fără să se gândească. Nu, chiar nu era. În ziua în care am venit cu Maria acasă de la maternitate, vecinii noștri maneliști au dat startul unei petreceri de 3 zile și 3 nopți. Era mare sărbătoare pentru ei, se întorsese nora de la “facultate” din Franța. Urlau manelele non-stop și vecinii maneliști urlau și ei bucuroși de eliberarea tinerei domnițe. Am vorbit la poliție, am vorbit cu vecinii, am vrut să depunem o plângere comună ca speța să devină penală. Ce să vezi? De frică, pentru că acuzații erau violenți și cu multe rude faimoase în Ferentari, nimeni nu a vrut să se bage. Chemam poliția frecvent, îi amendau, stăteau potoliți o vreme, apoi o luau de la capăt. La lumina soarelui, dacă ne întâlneam în scară, lăsau capul jos când salutau. Apoi, sătui de noi și de reclamațiile noastre, a început ura. Totul s-a sfârșit într-o noapte când am chemat poliția, i-au amendat, polițiștii au coborât pe scară și am auzit o bătaie în ușă. Am crezut ca e unul din politiști și am deschis. Era fratele vecinului meu. M-a scuipat și a dat să mă lovească, dar am avut cumva instinctul și i-am trântit ușa în nas. Am știut că nu mai putem sta acolo. Am chemat un prieten si am plecat cu hainele de pe noi. Eu nu m-am mai întors în casa mea niciodată. Ne-am mutat la rândul nostru în chirie, căutând nu luxul, nu aurul pe pereți, ci liniștea. Trist a fost că imediat după mutare au sunat disperați foștii vecini de scară. Plecasem noi, nu mai avea cine sa se bată cu nebunii de la 4. Acei oameni, care de frică nu au vrut să facem ceva, acum regretau. Nu că n-au făcut, ci că au plecat ăia care mai făceau cumva liniste în bloc. Acum stăm în Mogoșoaia, într-un bloc de oameni liniștiți. De undeva de peste drum sună maneaua. Ca o sirenă în România lui 2017. Cu dedicații în miez de noapte și în zori de zi. Le-am auzit și în metroul din Paris și în parc la Londra și în poveștile prietenilor și colegilor mei. Fiecare are un vecin supărat pe viață, care ține să știe tot cartierul de muzica asta ce îi vindecă inima bolnavă sau creierul puțin. Îmi povestea zilele trecute un coleg că are doi vecini fani manele care sunt dușmani și care se ceartă peste gard în dedicații muzicale. Despre ce vorbim?... Mi-e frică de toți ăia care ascultă manele la maximum. Sunt peste tot și sunt din ce în ce mai mulți.  Legea există în România, dar e schiloadă și oricum, cei care ar trebui să o aplice se împiedică mereu și nu finalizează. Am un principiu după care mă ghidez în viață: nu te deranjez, nu mă deranja. Respectul cred că este prima formă a civilizației și dacă e așa, vă dați seama cât de departe suntem de o viață normală, cu adevărat normală?  Până la urmă și Maria Tănase a cântat o piesă care era un fel de manea. Dar ce manea! Acum ne-am procopsit cu fanii genului, cei care promovează maneaua modernă cu difuzoarele la maxim, iar cei mai multi dintre ei iți dau fiori reci. Am prieteni bogați care de fun ascultă pe la petreceri câte o manea, două, își fac selfie cu Guță, cu Salam sau cu alte mezeluri. Se distrează și nu îmi înțeleg înverșunarea. Încerc să îi înțeleg, poate nu au avut experiențe asemănătoare cu ale mele. Eu recunosc. Sunt Fifi și mi-e frică de manele. Pentru că în viață iubesc cel mai mult liniștea. Iar liniștea am pierdut-o acum 10 ani.

no comments


Promit că o să fiu mai atentă, mai săritoare, mai prietenă…

  Îmi scrie aseara o prietenă:

“Fifi, sunt foarte suparată pe mine!” “De ce?” “Uite, o prietenă care mereu a fost acolo lângă mine, a sărit de fiecare dată pentru mine, aflu că are cancer de 2 luni… Sunt așa de prinsă de problemele mele zilnice, cu pseudorelevanță, că uite că nu acord atenție oamenilor… Sunt moartă de nervi.”
Am liniștit-o. Sau măcar am încercat. Ăsta e prețul lumii nebune în care trăim. Eu am zi de zi senzația că nu stăpânesc timpul, programul, întâlnirile, că ele mă conduc de fapt. De 3 luni îmi promit că ajung să iau o bicicletă de la o prietenă, să merg prin parc. Nu ajung, deși mi-ar face bine. De luni bune amân să mă văd cu diverși oameni pentru că nu am timp. Zi de zi pun în agendă lucruri. Nu apuc să fac nici jumătate, deși mă străduiesc să fiu eficientă. Mă încăpățânez sa nu dau Sms sau mesaj pe Facebook dragilor din viața mea, ci să îi sun de ziua lor și în ziua aia tot amân, copleșită de treabă, și ajung să nu mai sun. Mă culc cu gânduri, mă trezesc cu gânduri, zi de zi împac oameni supărați că sunt neatentă cu ei. Îmi țin telefonul pe silent, pentru că simt că dacă aș răspunde tuturor apelurilor aș lua-o razna. După aia sunt copleșită de vinovăție că am ratat momente de bucurie sau momente grele din viețile prietenilor mei. Aflu cu stupoare că X mai are puțin și naște (“vai, și nu mi-a spus???” Păi poate mi-ar fi spus dacă răspundeam la telefon) sau că Y are o boală foarte grea. Apelurile ratate sunt la ordinea zilei în viața mea. Vinovăția e acolo. Zi de zi. Ăsta e prețul pe care îl plătesc pentru viața pe care o duc. Prietenii sunt din ce în ce mai puțini, oamenii îi simt din ce în ce mai departe, puțini rezistă, mai ales dintre cei care nu sunt din lumea mea și nu înțeleg ritmul. Merită? La rece, dacă stau să mă gândesc, știu că nu. Am pierdut doi oameni dragi în morți fulgerătoare și mi-am promis că o să mă schimb. Și m-am schimbat. Nu mă mai enervez din orice, nu mai pun la suflet, îi judec pe alții puțin spre deloc, sunt renumită pentru optimism și pentru încrederea pe care știu să le-o dau altora. Dar neatenția nu o pot vindeca. Când mă uit în cinci direcții e greu să nu îmi scape lucruri. Azi e luni. Promit să fiu mai atentă, mai săritoare, mai prietenă…. Promit.

no comments


Fă o faptă bună şi fugi!

“Fifi, dacă te pot ajuta cu ceva, cu orice, să îmi spui, dacă ai nevoie de un sfat sau de timpul meu, sunt aici oricând.” “Mulțumesc frumos, da' sunt ok.” Am citit mesajul colegei mele și mă gândeam că nici nu îmi trece prin cap să o deranjez cu problemele mele. Mă întrebam ce i-o fi venit. “Fifi, te rog să nu eziți, dacă ai nevoie de ceva, eu nu o să uit când m-ai ajutat tu pe mine, probabil tu nu îți mai amintești.” Habar n-aveam despre ce vorbește. Jur. Zic: “ce spui tu acolo?” “Da, da, acu 7 ani când eram cu tata prin spitale…” Nu-mi mai aminteam. Nimic. Niciodată nu am contorizat ajutorul pe care l-am dat altora. Că așa m-au crescut ai mei. Am "pierdut" zile întregi (ca să nu ma trufesc și să spun luni de zile) ajutându-i pe alții. Necondiționat. Citeam azi într-un articol, pe blogul domnului Chinezu, despre acest timp pierdut cu ajutorul necondiționat. La rece, dacă stai să te gândești câți oameni ai ajutat și cât ai primit înapoi de la fiecare, mi-e teamă că balanța e pe negativ. Dar totuși, ce ne mână în luptă? De ce nu putem sta deoparte? Când creierul zbiară “îți pierzi timpul, nu merită, fă ceva pentru tine!” E simplu: inima. Mama ei de inimă, ia fața gândurilor reci și te trezești mereu dând o mână de ajutor, de multe ori unor oameni care poate nu merită nicio privire. Și nu, nu aștept nimic înapoi. Că dacă aș sta să fac contabilitatea faptelor bune ar fi chiar o pierdere de timp. Sfatul meu de Fifi: fă o faptă bună și dă-o uitării imediat. Nu îți încărca sufletul cu ea. Că după aia, dacă strângi prea multe, vin frustrările în val. Mai bine să ai suprize peste ani, să te traga cineva de mânecă, să îți amintească binele făcut. Cui nu ii plac surprizele?

no comments


S-a întors Portugalia în România. Tap Portugalia

Eu nu mă las până nu molipsesc tot poporul român de Portugalia. Țara vieții trebuie să fie descoperită de toată suflarea românească. Eu m-am bucurat tare când am auzit că Tap Portugalia se întoarce în România și că iar o să avem cursă directă spre Lisabona. O, ce veste MINUNATĂ!
Așa că m-am dus vineri pe la Aeroportul Otopeni ca să văd minunea cu ochii mei. Spiritul portughez era peste tot la “Plecări”, aveam chiar și un flash-mob pe muzică portugheză. Apoi, mi-am împlinit un vis. Visul. Am mers direct pe pistă, dar nu în goana aia clasică și nebună când sari din autobuz în avion de te ia vântul. Nu, frățică. Am avut onoarea să stau pe pistă o oră întreagă. Foarte tare senzația asta de onoare. Atât de aproape de toată forfota aia de avioane care vin și pleacă, te simți cel puțin Sophia Loren cu părul în vânt, dar coafura rezistă și tu ai filme cu tine în cap. După care s-a petrecut tradiționalul botez cu apă al cursei TAP și magaoaia aia de avionul vieții era la doar 5 metri de mine. Știu. Sunt o norocoasă 🙂 Invidiați-mă pe rând.
Așadar, TAP PORTUGALIA a revenit in Romania. Ce înseamnă asta:
1. Zburăm direct București-Lisabona, fără escală, cu una din cele mai puternice companii din lume.
2. Vor fi 5 zboruri pe săptămână spre Lisabona. Aeronavele Airbus, de tip A319 și A320, dedicate operării rutei, vor pleca de pe  Aeroportul Internațional Henri Coandă în zilele de luni, miercuri, joi, sâmbătă și duminică, la ora 7:00. În zilele de vineri, zborurile București - Lisabona au loc la ora 17:30.
3. Avem legături mai bune către Madeira și Azore (tot portugheze și ele)
Planurile sunt mari, pentru la anul portughezii și-au propus ca aceste zboruri să fie zilnice. Asta ca să nu mai am vreo scuză să nu ajung în țara vieții an de an.
Și ca să vă mai dau o extra bonus cado veste bună, până pe 17 iulie TAP oferă o reducere de 15% pentru toți cei care își cumpără bilete de avion. Vă las aici linkul de unde puteți să vă luați direct tichetele spre fericire:

no comments


#100deziledevară. Ale mele toate

Seherezada avea 1001 de nopți. Alte vremuri, alte posibilități. Eu am #100deziledevară. Și o să profit de toate, așa cum mi-am tot imaginat. Mi-am făcut și planul:
1. rezervare 2. check in 3. plecare 4. sosire 5. taxi 6. somn 7. liniște 8. nori 9. soare 10. plimbare 11. prosecco 12. cumpărături 13. suvenir 14. Aperol 15. tiramisu 16. plajă 17. copil 18. nisip 19. valuri 20. briză 21. meduze 22. raci 23. răsărit 24. Instagram 25. cărți 26. gelato 27. filme 28. flori 29. fete 30. băieți 31. melodii 32. cântăreti 33. visare 34. dor 35. Sibiu 36. Brasov 37. Lisabona 38. Glasgow 39. Paris 40. Florența 41. ocean 42. apus 43. sărut 44. parfum 45. gânduri 46. sex 47. amintiri 48. sentimente 49. ploaie de vară 50. pușculiță 51. zmeu 52. scoică 53. terasă 54. înghețată 55. sorbet 56. teatru 57. întâlniri 58. dansatori 59. plutire 60. uitare 61. sat 62. bunici 63. fân 64. aer 65. râu 66. sănătate 67. căruță 68. libertate 69. roșii 70. brânză 71. ceapa 72. acoperiș 73. zare 74. dealuri 75. disco 76. rock 77. balade 78. ritm 79. bicicletă 80. petrecere 81. pepene 82. bancuri 83. farse 84. piscină 85. sezlong 86. surprize 87. cocktail 88. limonadă 89. prieteni 90. bârfe 91. râsete 92. autostradă 93. viteză 94. decapotabilă 95. lacrimi 96. dorințe 97. planuri 98. priviri 99. dragoste 100deziledevară. Toate ale mele.

1 comment


Să renunți înseamnă să te eliberezi. Parfumurile nu țin veșnic

Parfumurile sunt ca bărbații. E complicat să găsești unul care să te atragă, să te îmbrace, să îți vină bine pe piele, să nu te plictisească. Unul bun, dar suficient de rău, să te provoace și să te facă să nu-l mai lași să plece niciodată. Dar acum nu vorbim despre bărbații care mi-au marcat viața, pe subiectul ăsta poate o să scriu cândva o carte. Acum vorbim despre parfumuri. Ieri am întâlnit un domn parfumier care m-a făcut să mă gândesc la relația mea cu parfumurile. Am căutat ani la rând parfumul perfect. De câteva ori am crezut că l-am găsit și m-am bucurat, dar după aia mă plictiseam, destul de repede. Așa am pățit cu fiecare. Și de fiecare dată când renunțam, simțeam o vinovăție care mă punea pe gânduri. EtiennedeSwardt Și uite cum ieri, în parfumeria de lux Obsentum din aeroportul Otopeni, apare Etienne de Swardt, parfumier genial, care cu doza de nebunie aferentă, spune răspicat: “o femeie trebuie să fie infidelă parfumului ei”. Buun, bravooo, hai că respir și nu mă mai simt o nestatornică. Mi-am dat seama testând parfumurile lui Etienne că șocul și senzualitate fac diferența în lumea asta a aromelor. Și am zâmbit când el ne-a descris universul lui: superficialitate, amor nebun, libertinaj, instinct. Într-un cuvânt: erotism. etat-libre-orange-putain Parfumurile lui Etienne, deținătorul brand-ului Etat Libred'Orange, au toate nume care ilustrează perfect asta: Putan de Palaces, La fin du monde, Secretions Magnifie. M-am îndrăgostit pe viață, până renunț la el, de You or Somebody like You.

Până la urmă fetelor, parfumul e ca un bărbat interesant. Te deranjează, te atinge, te încearcă, te face să tremuri. Te seduce. Și când te plictisești, renunți la el.
*** Etienne de Swardt este absolvent al prestigioasei școli de afaceri ESSEC Business School. A cucerit Parisul cu parfumurile sale din poziția de colaborator al Maison Givenchy. Ajuns la maturitatea creației, nonconformistul Etienne a căutat afirmarea pe cont propriu. Primele esențe lansate de Etat Libre d’Orange au fost parfumuri de lux pentru animalele de companie (cele mai notabile, “Oh My Dog!” și “Oh My Cat!”). Astăzi, compania are 34 de parfumuri vândute în 450 de magazine selecte din întreaga lume și 5 stele de la New York Times în clasamentul global al parfumurilor de nișă.

no comments


Pericol mare: 10 ani de vacanţe de la vola.ro!

aviaoane

Dacă ești genul care nu suportă premiile garantate, dacă ești genul workoholic, care are coșmaruri cu vacanțe, eventual și plătite de alții, evită zilele astea să faci vreo cumpărătură pe vola.ro E posibil (prin vreun ghinion) să câștigi 10 ani de vacanțe plătite de ei prin vouchere de câte 1000 de euro pe an. Ce coșmar. Să nu mai ai nicio scuză să pleci în vacanță? Exclus. Așa că fă cumva și evită orice contact cu civilizația și cu ispitele. Scoate cablul Ftp, inchide conexiunea wireless și roagă-te să nu te roage vreun coleg să îi cumperi cu cardul tău ceva de pe Vola.ro Succes!

https://www.youtube.com/watch?v=5cp9Q2N_-Rw

no comments


Mi-e dor să nu-mi mai fie dor. De nimeni

15220194_10207678347622891_4698901528551400000_n

Mereu m-am priceput la doruri. Maestră am fost, maestră rămân. Dorul e un instrument de tortură pe care îl port în geantă de când mă ştiu.

Am avut pe vremuri un iubit pe care îl adoram pentru mintea lui briliantă. Era as la matematică (dacă eşti as la matematică, în faţa mea eşti zeu) şi grav bolnav de egoism. Practic, nu exista nimeni pe lumea asta în afară de el. Şi mai era ceva. Întârzia mereu. Cu orele, ceva de nedescris. Într-un final, l-am părăsit pentru unul mai puţin mintos, mult mai frumos şi care avea şi un pacheţel de empatie, plus că venea la timp la întâlniri.

“Creierul” a suferit foarte tare când l-am părăsit, ca orice creier care nu îşi pune nicio clipă problema că asta s-ar putea întâmpla. Eu, ca Fifi ce eram, nici nu i-am zis că îl las pentru altul. “Vreau să fiu liberă” i-am spus calmă şi rece, cu siguranţa femeii care ştie că o aşteaptă cineva după colţ. L-am lăsat să se ducă în depresie, cu gândul la miile de minute pe care le petreceam lipită de geamul de la bucătăria maică-mii în aşteptarea lui.

Peste câţiva ani, ne-am reîntâlnit întâmplător, în tren. Eu coboram, el urca. Şi pentru o clipă, a fost acolo o scânteie. Şi ne-am uitat unul la altul cu aceeași întrebare în cap: “de ce mama naibii ne-am despărţit?” Am făcut schimb de numere şi ne-am dat întâlnire peste o săptămână. În săptămâna aia, dorul şi-a făcut datoria. Îmi aminteam (evident) numai şi numai fazele mişto pe care le-am trăit împreună. Nici umbră de defect nu avea în memoria mea.

Şi vine ziua întâlnirii. Şi mă duc pregătită să îmi iau viaţa de la capăt cu el. Ajung şi îmi comand un capuccino cu spumă de lapte. Aștept. O oră şi jumătate. În primele minute de întârziere, mă gândeam că o să fac mişto de asta, dar după o oră jumătate, mi-am amintit brusc tot. Mi-am amintit cum stăteam cu orele cu ochii pe ceas, “de ce nu vii, de ce nu vii?” Și când să mă ridic să plec, apare el, alergând. Înainte să apuce să zică ceva, i-am pus palmă pe gură şi i-am zis simplu şi frumos, ca într-un film cu mega buget: “Mereu mi-a fost dor de tine până să vii”. Şi am plecat, mândră de replică şi de atitudine.

Anii au trecut şi am simțit de multe ori că fac aceeaşi greşeală. Greșeala dorului. Sunt unii oameni cu care răcesc relaţiile dintr-un motiv sau altul. Şi pac, într-o zi mă trăzneşte dorul şi îmi pierd timpul căutându-i. Şi când apar, îmi dau seama de ce nu i-am mai căutat. Dorul e brandul meu. 100% românesc. Cumpără cineva un brand? Îl dau și gratis, numai să mă scape cineva de el. Nimeni?

no comments


Tati, te iubesc din tot sufletul meu...

18401940_10209009679265350_7764473950254722440_o - O să avem o fată, a spus el. - Nu, o să avem un băiat şi o să îl cheme Rafael. - Te înşeli, o să avem o fată şi o să o cheme Maria. S-a luptat cu toată lumea înainte măcar ca ea să fi apărut pe lumea asta. A fost din prima clipă sensul lui. L-a schimbat pînă în ultima celulă. Între ei doi e o dragoste atât de mare încât simţi că o poţi atinge. Sunt identici. Mă rog, aproape identici. El e puțin mai înalt. Se supără la fel, râd la fel, dorm la fel. Tac la fel. Felul în care se uită unul la altul cu acea complicitate, ca în manualele de complicităţi, îmi pune un zâmbet mare pe faţă. Pentru că întotdeauna am crezut că relaţia tată-fiică are ceva ce bate orice. Da, mă iubeşte și pe mine cel mai mult. Da, ar sta cu mine non-stop. Dar el e o altă lume. Şi cînd sunt ei doi împreună, simt că nu mai e loc. În cel mai frumos fel posibil. Sunt femei care-s geloase pe taţii fetelor lor. Pe relaţia dintre ei. Doamne, ce prostie. Eu mă bucur că Maria are cu Popa acea legătură pe care o vezi în filme. Mă bucur că într-o lume razna ea a avut norocul să aibă un tată atât de asumat ca el. 18449521_10209009680225374_899977838527545983_o Popa e un om low-profile. În cel mai adevărat sens al cuvântului. E poate cel mai discret om pe care l-am întâlnit în viaţa mea. Nu degeaba zice Bazavan că e fratele ei. Şi-a făcut Facebook de gura mea, dar el să îşi pună poze, de la muncă măcar…. a fost o luptă să îl conving. Sunt reguli de viaţă de la care nu se abate: nu îl interesează ce fac alţii, nu-şi pierde timpul în conversaţii inutile şi mai ales nu se trufeşte. 18402066_10209009680585383_2560136118629531540_o Într-o seară de miercuri l-a anunţat fie-sa că face şedinţă foto. Surpriză de ziua lui, cică. “Cu ce mă îmbrac?” a întrebat el? “Nu ştiu, cu ceva, eu am 4 ţinute”, l-a anunţat ea râzând. Popa nu stă la poze, dar de data asta nu a scos niciun sunet. Pentru că ştia că pe ea asta o face fericită. N-a comentat nici când i-am spus că o să pun fotografiile pe blog. Cine îl cunoaşte, ştie că asta înseamnă abatere de la orice regulă. 18402254_10209009678145322_4909266602330404358_o 18422820_10209009678185323_5000806970156104142_o 18402276_10209009678225324_2590127316546629839_o 18359247_10209009679065345_139336823745102314_o 18402161_10209009680025369_6224894803277778872_o 18452308_1447475248606550_1561623167_o (1)   Şi ca articolul ăsta să fie complet, i-am pus Mariei nişte întrebări. Multe răspunsuri le ştiam. Dar unele….

Ce îţi place cel mai mult la el? Că dintre toţi oamenii din lume are cea mai multă răbdare cu mine. Care e cea mai frumoasă amintire pe care o ai cu tati? Când am fost noi doi la Bran şi am făcut numai ce n-am vrut Ce nu îţi place la el? Mmmm (se codeşte să răspundă). Nu îmi place când mă ceartă. Urmează o tăcere scurtă apoi spune repede: Asta poate totuşi nu vrei să scriem. (Râdem amândouă) Dacă ar fi să plecaţi amândoi undeva, unde te-ai duce cu el? La mare Hmmm, nu cred, că la mare că e alergic Cu mine nu o să fie. Ba da, Maria, e alergic la soare sigur, sigur Bine, atunci să mergem la Paris Ce crezi că se va întâmpla când o să vii acasă cu primul tău iubit? Cred că o să se supere De ce? Că o să creadă că dacă petrec mai mult timp cu băiatul ăla decât cu el, el nu o să mai fie pe primul loc, dar o să îi explic că nu e aşa Ce ai schimba la el în relaţia cu tine. Cum ai vrea să se poarte? Nimic, el e perfect. Dar la tine ai schimbă ceva? Aş vrea să îl iubesc mai mult. De fapt, nu cred mami că pot mai mult. Îl iubesc din tot sufletul meu.
Vrei să terminăm aşa, cu declarația asta? Da. Tati, te iubesc din tot sufletul meu.
18402981_10209009698585833_2882613035376402304_n foto: Ovidiu Craiciu

8 comments


De departe cel mai bun hotel aproape de cer. Sky Blue Hotel

hoteluri_ytong_1_160303

Sunt Fifi. O fată simplă de la oraş, cu o singură problemă: îmi place luxul orbitor. Cred că într-o viaţă anterioară am trăit într-un hotel de 5 stele şi m-am bucurat de toate răsfăţurile Pământului. E vorba aia cu nicăieri nu e că acasă. Ok, de acord. Da’ eu va spun cu toată sinceritatea: nicăieri nu e că la 5 stele.

În calitatea mea de “şefă la plecări internaţionale”, cum îmi spun prietenii, am dus căutatul nodului în papură la nivel de artă. Nu mă duc oriunde, nu stau oriunde. Vacanţele sunt destul de rare, aşa că nu-mi permit ratări. Totul trebuie să fie perfect. Camera, perna, curăţenia, mâncarea. Răsfăţul trebuie să fie răsfăţ.

Problema e că nu am timp. Aşa că nu îmi permit să plec departe de câte ori mă taie capul. Iar să plec prin România de nebună la ce drumuri avem, e chiar o extravaganţă.

Şi cum oboseala m-a învins, după câteva luni de stres am zis mă duc la Spa, ca o divă ce mă aflu. Dar vai, unde aş putea să mă duc că să nu fac 10 ore pe drum. Unde oare? Dusul ca dusul, că ştii că ajungi la relaxare şi îţi trec toate gândurile rele, dar gândul de întors duminică pe DN1 vreo 5 ore... nu, nu, nu.

Şi-am căutat ceva aproape, dar departe. Şi am găsit. Unde? La Ploieşti. Am găsit un hotel de 5 stele cu Spa. Sky Blue Hotel&Spa. M-am uitat pe site, pe Facebook, pe Booking. Pe review-uri. Chiar exista şi chiar era mega fitză. Întotdeauna citesc experienţele altora ca să îmi fac o idee. Şi ideea e că părea fix ce-mi trebuia. Şi-am întrebat-o pe sora Nadina(sau Pisi): Pisi, vrei să mergem la Spa în weekend? Surpriză. A zis un simplu “daaaaaaa” şi uite aşa aveam un plan.

Sâmbătă după prânz, prânzişor, noonish, am plecat ca divele spre Ploieşti. Aveam  o singură temere: dacă e atât de mişto locul ăsta, de ce nu am auzit de el? Poate totuşi nu e chiar aşa wow. Şi ajungem. Şi acu’ să vă spun ceva: cu hotelurile e ca şi cum oamenii. Îmi ajunge o privire să îmi dau seama dacă e ce trebuie. Şi din clipa în care am ajuns, am ştiut că o să fie bine. Ajunsesem acasă.

Hotelul e absolut fabulos. Îndrăznesc să spun că e cel mai frumos din tot ce am văzut în România. Aşa atenţie la detalii nu am întâlnit decât la Ritz (da, puteţi să mă invidiaţi pe faţă, am stat la Ritz, o să va povestesc într-o zi).

SkyBlue_XL_021

Camera dublă superioară în care am stat putea să adăpostească cu uşurinţă 3 familii :)))) şi pentru că era la parter, nu avea terasă. M-am gândit de când am luat cartela. “Hmmm, la parter, nu terasă”. Dar ce să vezi, avea grădină. Fiecare camera cu grădiniţă ei. Fitză.

Curăţenia. Ador curăţenia aia de showroom şi mi s-a părut cea mai mare şmecherie că am intrat în cameră şi am avut acea senzaţie că acolo nu a mai stat nimeni niciodată. Nicio cută, nicio pată, niciun fir de praf. Perfecţiune.

18342378_10209003776877794_3989281236918919789_n

Patul şi pernele. E şi aici e fitza fitzelor. Cred cu tărie că un pat prost poate să îţi strice toată vacanţa. La fel şi perna. Din cauza asta eu de multe ori am în valiza perna mea; da, ştiu sunt fiţoasă, dar dacă nu dorm, adio relaxare, adio vacanţă. Saltelele perfecte la Sky şi 3 perne pe un pat, 6 pe al doilea. M-am gândit pentru o clipă că oamenii ştiu că suntem foarte stresate şi ne-au pregătit armele pentru o bătaie cu perne. Şi apoi am văzut ceva la ce visez de o viaţă: meniul de perne.

Bravo, Sky Hotel, m-ai avut cu meniul tău de perne.

18402659_10209003742876944_5441252124189057330_n

18342610_10209003775837768_4926617415365274972_n

18403680_10209003775757766_4043029441204563463_n

Baia. Ei şi aici ce să va spun? Marmură, joc de oglinzi perfect, oglindă pentru machiaj, dus-gel, şampon, balsam, săpun bio şi acel kit de supravieturie dacă ţi-ai uitat acasă produsele pentru demachiat. Prosoape ultra albe şi fără număr.

18402626_10209003776597787_4558703334603634126_n

Ne-am programat pentru masaj şi apoi ne-am dus la masă, i-am cunoscut pe Raluca şi Ahmet, oamenii casei, care ne-au întrebat cum ni se pare. Nu ni se pare. E chiar desăvârşit hotelul. Mâncarea avea să fie şi ea multă şi bună, din păcate pentru planul meu nutritional prea multă şi prea bună. Ştiţi dulciurile turceşti, nu? Acum le-am cunoscut şi noi mai bine. Mâncarea e bună pentru că acolo e un chef care coordonează echipa de bucătari şi pentru că ingredientele vin din grădina şi ferma proprii. Mirodeniile sunt din Turcia, iar meniul e internaţional.

Raluca ne-a făcut un tur să vedem tot complexul. E genul de locaţie unde poţi să te cazezi de vineri până duminică şi tot ai ce face. Restaurant, lounge, sala de bowling şi biliard, piscină, loc de joacă pentru copii, cortul unde se face Yoga sau se fumează narghilea, săli de evenimente şi conferinţe, terasă de la piscină care se transformă în bistro pe timp de vara, sala de fitnes cu acoperişul care se decapotează, să simţi că te antrenezi în aer liber, salon de frumuseţe, salina. Da, salina unde din tone de sare Himalaya s-a creat un spaţiu perfect pentru cei care vor să respire sănătate. Mi-a povestit Raluca de oameni care vin şi fac şedinţe chiar acolo.

sky-blue-hotel-spa

Şi ajungem la Spa. Doamne, iartă-mă câte ispite. Jacuzzi imense, fotolii pentru relaxare, hammam-ul pentru masaje turceşti. Am stat ca divele (repet acest termen, dar e absolut definitoriu pentru cum ne-am simţit) vreo oră în jacuzzi şi apoi ne-am dus în cameră cu gândul să stăm puţin şi să mergem la clubul hotelului seara. N-am mai mers. Eram topite la propriu, dar ne era şi foame, aşa că ne-am comandat în cameră, ca starurile prea obosite să se mai deplaseze în restaurant. Şi a venit masa. La propriu. Divină mâncarea. N-am vrut iniţial să comandăm desert, apoi am decis să închidem ochii şi să ne luăm totuşi un cheesecake, că până la urmă eram la noi în micul paradis şi nu avea să afle nimeni. Şi bine am făcut.

18341707_10209003739116850_5073909426082388106_n

18403578_10209003738116825_7336450844632017523_n

A, era să uit ceva. Netul, mama lui de net, că fără el nu mai putem să trăim. Hotelul are reţea super bună, fiecare cameră cu netul ei. Asta că va ştiu obsedaţi să va faceţi selfie-uri şi să vi li puneţi pe Facebook.

A doua zi la micul dejun am încercat să mă mai cenzurez, să nu gust chiar din toate bunătăţile. Asta e, a fost să fie dezmăţ. M-am mai odihnit puţin, Nadina s-a dus la masaj şi la salonul de frumuseţe... perfecţiune.

18403172_10209003736796792_7270755840521161502_n

Şi vrând-nevrând am ajuns iar la masă. Iar festin. Să nu vă judecaţi prea aspru, n-ai cum să rezişti. Nu ai cum. A trebuit să iau puţin din toate. Las că beau mai multă apă săptămâna viitoare.

Şi ca acest mini-sejur să se termine că în Sex&the City, exact înainte să ieşim, ne-am dus la magazin. Magazin de haine, fetelor. Rochii, sacouri, fuste, genţi, fetelor. Cu nişte preţuri care îţi permit să nu spui Stop în 5 min. Brandul propriu, K&D London. Uite aşa, acum am cea mai frumoasă nouă poşetă albastră din lume.

18423894_10209003901080899_3293671142318358479_n

Mi-a plăcut tare de tot la Sky. Tot. M-au cucerit serviciile fără cusur. De la ospătarii care îmi ghiceau cerinţele, la fata de la recepţie care la 1 noaptea caută prin tot hotelul o brichetă(că a mea se stricase), zâmbetul băiatului de la room service şi amabilitatea pur sânge a domnului care ne-a dus bagajele la maşină.  Nu mi-a plăcut că a trebuit să plec, să mă întorc în viaţa reală. Dar am făcut-o pentru că ştiu că o să mă întorc. E departe de nebunia marelui oraş, dar totuşi atât de aproape.

Sky Blue Hotel. Vis.

18485500_10209003733876719_8511660519265373504_n 18424103_10209003733836718_2847742354256850799_n c1011ef61ed9937904f4938c63d014ea_XL cosm 18424991_10209003740596887_5717014881982079191_n 18011066_10209003740716890_5645122232496887126_n 18424014_10209003738836843_5179926149223332592_n 18403139_10209003739076849_9081795496595152826_n 18342737_10209003734716740_7669747275363159057_n 18342277_10209003734556736_30033365228723135_n 18424103_10209003733836718_2847742354256850799_n 18485500_10209003733876719_8511660519265373504_n 18342068_10209003735756766_6136232926491846953_n 18341703_10209003734756741_5974955208172889425_n 18402748_10209003736876794_1051085426898300809_n 18342506_10209003738036823_2727675550831256618_n 18341654_10209003737836818_6469925456633073721_n 18342040_10209003739276854_8975266938047334355_n 18342189_10209003740476884_7813596831097591936_n 18403095_10209003743076949_6997438883166419510_n 18402626_10209003776597787_4558703334603634126_n 18423961_10209003901040898_5183661838061419645_n 18342693_10209003900400882_3019733956090808749_n 18403324_10209003776677789_5383568392675578720_n 18425553_10209003901160901_6971241119831022321_n 18341642_10209003901120900_1221525261709374011_n

no comments


Cum ne fură unii ideile chiar dacă suntem foarte deștepți

Am un radar personal care nu dă greş aproape niciodată. Nu mai dă. Greu îmi câştigă cineva încrederea, pentru că în primul rând trebuie să treacă de prima impresie, care e extrem de importantă. Puţini mai trec. Dacă vorbești cu mine, sunt exagerat de atentă la tot ce faci şi spui. Am luat prea multe ţepe de la “oameni”.

Ultima și cea mai mare a fost când am descoperit un băiat deştept, care promitea în televiziune. Uşor dezordonat şi super orgolios, ca mulţi dintre oamenii extrem de creativi. L-am învăţat tot ce ştiam, l-am apărat în faţa şefei mele (care voia să îl dea afară că e indisciplinat), le-am spus colegilor că sunt invidioşi când îmi spuneau că nu e tocmai băiat de caracter. Şi într-o zi am aflat că omul mă făcea în toate felurile pe la colţuri.

N-am mai vorbit vreo 10 ani. Între timp, el a învăţat multe şi e stea de televizor. Eu am învăţat iertarea. Nu suntem prieteni, dar dacă ne vedem pe stradă ne salutăm, schimbăm şi o vorbă. A fost poate cea mai gravă ţeapă emoţională pe care mi-am luat-o vreodată.

Acum nu-mi mai pun sufletul decât foarte, foarte greu. Poate d’asta am multe cunoştinţe şi câțiva prieteni. În lupta asta zilnică cu alergătura după bani şi frica de dealine-uri, oamenii se micşorează. Şmecheria a devenit sport de performanţă. Oamenii nu mai fură lucruri, fură idei. Nu mai auzi “mi-a furat portofelul”. Acum auzi doar “mi-a furat ideea. Băiii, mi-a furat ideea!” Oamenii copiază, fură de-a dreptul gânduri care nu sunt ale lor şi apoi le prezintă tabloid: “Exclusiv! Numai la mine!“

Şi șocurile cele mai mari le ai de la cei de la care te aştepţi cel mai puţin. De ce? Pentru că nu ai cum să îi vezi. În şmecheria lor devin mici. Atât de mici că nu ai cum să îi vezi nici cu sufletul, nici cu mintea. Sunt neobservabili. Şi aşa o să rămână.

no comments


Cum am ajuns producător tv. Genul programului: Reality.( ep.3 )

Primele zile. Mă simţeam ca într-un film străin. Aterizată din radio, unde oricum mi se părea SF. Oamenii veniţi de la Bucureşti să deschidă staţia de la Braşov aveau siguranţa aia pe care o ai când stăpâneşti meseria. Mă uitam la ei ca la nişte zei. Eu trebuia doar să citesc ştirile. Pe vremea aia, cititul se făcea direct în grupul de montaj. Nu existau cabine de voce. Citeai prima bucată din reportaj, apoi se lipea bucata de interviu, apoi iară voce, apoi iar bucată de interviu. M-am trezit într-o lume în care se vorbea un limbaj pe care nu îl stăpâneam deloc: "e albastră imaginea, nu a avut albul făcut la cameră”, "caută în plus, dă mai în minus”, sincron, sharf, dă DMC 300, Beta. Oare ce e aia Beta??? (erau casetele pe care montam pe vremea aia). Mă uitam şi nu înţelegeam mare lucru. În plus, aveam o timiditate pe care mi-am învins-o greu. Mi-aduc aminte şi acum că mi se umezeau palmele înainte să întreb ceva. Acum pare inimaginabil, eu, cea mai volubilă din lume. Timiditatea rezistă şi acum, doar că o maschez mai bine. Echipa de la Bucureşti avea experienţa de la Tele 7 abc şi Canal 31, toţi ceilalţi eram la început. Toată lumea învăţa, aşa că nicio întrebare nu părea idioată. Prima mea şefă era o femeie slabă şi blonduţă, cu nişte ochi care te îmbrăţişau cald când făceai bine sau îţi îngheţau inima în tine când greșeai grav. Super reporter. Mega creier. Gabriela Nema. Avea o energie greu de imaginat, o bunăvoinţă şi un entuziasm care ne-au făcut pe toți ceilalți să prindem aripi. Mi-a mâncat nervii mai târziu, așa cum şi eu i-am mâncat pe ai ei. Dar am învăţat de la ea că în meseria asta nu reușești niciodată dacă nu ai curiozitate şi dacă nu iubeşti oamenii. Şi am mai învăţat ceva. De fapt, mi-am dat seama în timp: cât de important e să îi înveţi pe cei care sunt la început. Am o teorie. Dacă omul ăla care e la început e slab, tu ca profesionist îţi faci datoria şi încerci măcar să îl deştepţi. Dacă e bun şi promite, cu sau fără sprijinul tău, într-o zi o să ajungă departe. Aşa că nu strică să încerci să ajuţi pe oricine. Te vei mândri peste ani că ai pus umărul la formarea unui destin sau vei spune “măcar am încercat să scot ceva din el”. N-am să uit niciodată acele zile. Acele luni în care veneam toţi la 8 dimineaţa şi plecam seara târziu. Nu voia nimeni să plece mai devreme și nu voiam să fiu nici eu mai fraieră. Trăiam cu senzaţia că dacă plec puţin, pierd mult. Aveam 18 ani şi nu ştiam ce e munca. Şi aveam să aflu că în televiziune se munceşte mult, foarte mult. Aveam 18 ani şi nu spusesem niciodată în viaţa mea o înjurătură. Şi aveam să aflu că în televiziune se înjură. Mult. Mult rău.

no comments


Eu nu mai vreau să mă mai cert pentru că nu mai ştiu cum

pexels-photo-89820 Am citit undeva că furia e un proces care durează fix 90 de secunde. Tot ce vine după este pentru că noi alegem să rămânem în starea aia oribilă. Cearta e ceva la care mă pricepeam pe vremuri. Urlam isteric, ca în corul gaiţelor. Of, s-au dus anii tinereţii, Fifi. Am crescut şi am învăţat că o tăcere biciuie mai tare ca un urlet. Şi că mai bine las nervii să se ducă undeva departe. În plus, am decis acum câţiva ani că eu nu mă mai cert decât cu oamenii care merită. Oamenii care contează pentru mine. Nu ăia care au dreptate mereu, nu ăia cărora nu le pasă de mine şi nici mie de ei. Mă cert cu prietenii mei cu care ştiu că după o dispută o să ne luăm în braţe şi o să mergem mai departe. Am şi botezat mini scandalurile astea: "certuri de întărirea a cuplului". Oricum sunt foarte rare şi astea. Dar sunt cu strigături. Mai scap şi eu, ce să zic... Săptămâna trecută mă certăm cu un prieten, eu cu gura mare, surprinzător. El cu argumente, link-uri, citate celebre. Ne-am certat mult până când eu, la un moment dat, am obosit. Orice spuneam, el venea cu o replică bună. Cu un argument. Am zis STOP. Nu mă mai cert cu tine, e degeaba. Cum adică? Adică pînă la urmă mă învingi. De fiecare dată. Normal, a spus el. Am simţit că mă enervez iar. Cum adică mă, normal? Da, Fifi, tu nu ştii să te cerţi. În loc să îţi duci ţipetele pînă la capăt, te opreşti şi asculţi. Şi gata, în momentul ăla ai pierdut. Şi mi-am dat seama că are dreptate. În cearta adevărată trebuie să duci ţipătul la rang de artă. Asta dacă vrei să câştigi. Dar pe mine m-a ajuns înţelepciunea. Uite, nu ţin să câştig. Şi de aia poate nu mai ştiu să mă cert. Și de aia poate nici nu mai vreau să mă cert. Cui îi plac amatorii?

no comments


Nu judeca. Nu mă judeca. Pentru liniștea ta

coperta judecata Aproape niciodată nu îmi dau cu părerea despre situaţiile dramatice pe care nu le-am trăit. Niciodată nu judec deciziile altora în momente de criză. “Da, sigur”, o să spui în timp ce îţi dai ochii peste cap. Da, chiar da. Am învăţat să nu mai judec. Mi-a luat foarte mult să ajung în punctul ăsta, pentru că a judeca e la îndemână. La un moment dat îmi era în reflex. Gura mea scotea vorbe urâte, creierul meu era tribunal suprem pentru ce fac alţii. Cum m-am lecuit? M-a lecuit viaţa. Mi-a dat palme grave. Am trăit relaţii imposibile, am dus certuri îngrozitoare pornite de mine fără vreo miză măreaţă, am rănit  oameni care nu meritau. Sunt momente în care ajung să fac lucruri pe care aş fi jurat pe roşu că eu nu o să le fac niciodată. Şi atunci, cum să judec? Vindecarea a fost a naibii de grea, pentru că judecatul chiar e o dependenţă. E nişa supremă a bârfei. Da, am fost acolo, în situația în care ştiam tot despre toţi. Cine cu cine, de ce, vai ce oameni! Când am simțit că nu mai vreau, am aplicat mai multe reguli. Mi-am repetat de N ori câteva lucruri:

Fifi, nu mai judeca! Fifi, nu eşti tu în situaţia respectivă! Fifi, cine eşti tu să judeci? Fifi, adevărul lor nu e şi adevărul tău!
Și uite așa, am învăţat că viaţa nu e un film în alb negru, sunt mii şi mii de nuanţe de gri!
Ce-am câştigat? O linişte de nedescris pentru foarte mult timp. Şi sufletul meu e bine. Mult mai bine.
Nu judeca. Încearcă măcar o zi. Şi spune-mi după aia, nu-i așa că te simți mai bine?

no comments


Dr. Ada: Niciodată nu e prea devreme să duci copilul la dentist

Pe Dr. Ada am cunoscut-o în ziua în care am dus-o pe Maria mea la o evaluare. O mai văzuseră vreo 3 medici până atunci de-a lungul timpului și toți m-au asigurat că totul e în regulă.  Plecasem cu gândul de acasă să facem o simplă evaluare, convinsă fiind că dinții Mariei cei fără carii sunt perfecți. De fapt, copilul avea tartru.  La 8 ani! Și uite așa m-am trezit punând întrebări și aflând răspunsuri de la un medic foarte stăpân pe ceea ce face. Mi-a plăcut Dr. Ada din prima clipă: mi-a dat soluții, nu m-a menajat și mi-a explicat într-un limbaj extrem de pe înțelesul meu ce am de făcut pentru ca Maria să aibă zâmbetul perfect. Am plecat acasă lămurită și mă gândeam cât de mult înseamnă ca un doctor să îți inspire încredere. Și asta vine din ani mulți de învățătură și super experiență. Ca să înțelegeți exact: Dr. Ada Epistatu este doctor în științe medicale, medic primar specialist în stomatologie, specialist în estetică dentară și facială, competență în implantologie. Mi-am permis să o numesc frumos și simplu Dr. Ada și să îi pun întrebări ale căror răspunsuri le veți regăsi aici pe blog într-un serial. 17879946_1368334976587428_391414292409871298_o Când aude de stomatolog, toată lumea are o teamă, deşi în 2017 tehnologia a avansat uimitor şi durerea a cam dispărut. Ce le spuneţi celor care încă se tem să meargă la stomatolog? Tehnologiile ultramoderne şi tehnicile minim invazive fac din vizita la stomatolog o plăcere! Anestezia dentară se poate face acum cu substanţe şi dispozitive nedureroase, astfel încât chiar şi cele mai complexe proceduri devin uşor de suportat. Să nu mai spunem că pentru procedurile chirurgicale de lungă durată se pot face sedări, astfel încât pacientul nu simte nici durerea, nici trecerea timpului. Se va trezi relaxat şi odihnit,cu problemele rezolvate, eventual cu implanturi şi cu toţi dinții în gură! Mulţi asociază frica cu durerea, alţii se tem de ce o fi în gura lor. Problema durerii este rezolvată, în rest, la ce să ne aşteptăm? Totul se va rezolva cu controalele din timp la dentist şi prevenirea instalării dezastrului! Un control te poate scuti de un tratament complicat şi costisitor! Ce le spun celor care evită? Că dacă acum le este frică, mai târziu vor fi obligați! Nimănui nu îi face plăcere să stea fără dinţi, cu dureri sau cu proteze în pahar! Este mai uşor să previi decât să tratezi! Nimeni nu te angajează cu dinţi lipsă sau gură urat mirositoare, nu vei avea nici partenerul dorit şi aşa îţi va scădea şi încrederea în sine. Trebuie să recunoaştem că zâmbetul contează foarte mult în viaţă noastră relaţională şi afectivă! 17807646_1364259640328295_3919900981315783681_o Se vorbeşte extrem de mult de igienă orală şi cu toate astea suntem pe locuri codaşe, noi ca naţie, la consumul de pastă dinţi şi la numărul de periuţe folosite anual. Haideţi să le explicăm oamenilor: de 3 ori pe zi? După fiecare masă? De câte ori ar trebui să ne spălăm pe dinţi? După fiecare masă trebuiesc periaţi dinții! Şi nu numai periaţi! Aţă dentară, air flossul, adică duşul bucal, apă de gură, toate împreună înseamnă un periaj dentar corect. Gustările luate în locuri ce nu permit periaj ar trebui însoţite de o clătire a dinţilor şi folosirea gumei de mestecat pentru a nu rămâne alimentele lipicioase pe dinţi, alimente ce vor stimula placa bacteriană şi apariţiile cariilor. Un morcov crud consumat după masă, un măr verde ar putea înlătura alimentele lipicioase în cazul în care la o masă nu aveţi periuţă cu voi. Câte periuţe ar trebui să schimbăm pe an? La cel puţin 3 luni trebuie schimbată periuţă! Ea trebuie schimbată pentru că se uzează şi pentru că în ea se acumulează bacterii în timp. De asemenea, trebuie avut grijă de ea în toată această perioada! Să o ţinem uscată, să o spălăm şi să o clătim foarte bine după periaj, să o ţinem în baie într-un loc mai ferit, nu aproape de vasul de toaletă, să nu fie folosită şi de altcineva indiferent cât de apropiat ne este. Este bine să schimbăm periuţa dentară după o boală, gripă, viroză. Periuţă electrică sau periuţă clasică? Şi dacă vorbim despre copii de la ce vârste pot ei uitiliza periuţă electrică? Sunt păreri controversate despre acest subiect. Dar totuşi, studiile arată că periuţa electrică este mai eficientă decât cea manuală. Asta şi pentru că mulţi fie sunt foarte obosiţi şi nu mai au chef să se spele corect cu periuţa manuală şi atunci cea electrică vine în ajutorul acestora, fie nu ştiu să se perieze corect. Acum, dacă timpul de periaj este foarte mic sau nu aplicăm periuţă pe toţi dinții şi pe toate suprafatele lor degeaba folosim periuţă electrică. În ajutorul nostru şi al periajului corect vin acum periuţele dentare ultrasonice ce au un efect de spălare şi curăţare mărit datorită combinaţiilor de mişcare de înaltă frecvenţă şi amplitudine pe care o au. Sunt periuţe uşor de utilizat şi îndepărtează petele date de ceai, cafea, tutun, într-o perioadă de 2 săptămâni, având program de curăţare şi albire. La copiii foarte mici există reguli de igienă pe care părinţii trebuie să le ştie. Până în momentul apariţiei dinţilor de lapte, părinţii trebuie să cureţe gingiile şi mucoasa bucală cu degetul învelit într-un tifon, asigurând masajul şi curăţarea gingiilor.. Există şi periuţe speciale numite periuţe gingivale care sunt dintr-un silicon moale şi au formă de degetar. În momentul apariţiei dinţilor de lapte bebeluşul este prea mic, părinţii vor peria ei dinții apăruţi.. După vârsta de un an, părinţii trebuie să-şi înveţe copiii să folosească periuţa. La început, procesul va fi sub formă de joacă, dar având grijă să completeze sau să ajute igienizarea. Mai târziu, până când copiii vor deveni conştienţi de importanța dinţilor curaţi, părinţii trebuie să se asigure şi să controleze constant nivelul de curăţenie al dinţilor. Periuţa electrică la copiii poate fi folosită după 3 ani, mai ales că firmele producătoare au scos periuţe speciale pentru copii. 17505193_1353863691367890_5363910446452276399_o Care este vârstă la care un copil trebuie să ajungă la dentist întâia dată? Păreri şi păreri. Într-adevăr, copilul trebuie urmărit din momentul apariţiei dinţilor de lapte. Primii apar între 5-8 luni. Acum, ca să vii cu copilul la stomatolog la vârstele astea mi se pare un pic cam exagerat. Părinţii trebuie să fie informaţi de stomatologul lor cum să supravegheze dinții în această perioadă. De asemenea, pot fi informaţi cum pot să participe la sănătatea lor prin periaj şi nutriţie. Este mult mai uşor pentru un părinte să se uite în gura unui bebeluş şi să observe dacă apar pete închise pe dinţişorii lor. Unii spun că este dificil pentru stomatolog să vadă un copil de până în 2 ani. Nu cred că este aşa de dificil, dar mi se pare că este mult mai dificil să te deplasezi cu un bebe mic, să stai să se trezească sau să aştepţi să recunoască doctorul şi să-i zâmbească. Până la 1,5 ani, dacă sunt probleme grave de dezvoltare maxilară oricum vor fi observate de medicul pediatru sau de cei ce se ocupă de naştere. Plecând de la ideea că sunt sănătoşi copiii noştri la naştere, recomand ca până la 1,5 luni părinţii să ceară sfaturi şi să înveţe să se ocupe de curăţenia dinţilor copilului lor, iar după această vârstă pot să înceapă să vină la stomatolog. Dar, până la 4 ani vizitele vor fi mai mult de împrietenire a copilului cu stomatologul şi de verificare a igienei copilului (fie vorba între noi mai mult de verificare a părinţilor dacă se ocupă de igienă copilului). De asemenea, i se pot aplica lacuri fluorurate copilului, care să crească rezistenţă suprafeţei dinţişorilor la carie. Dar ce recomand,chiar insist, este ca în jurul vârstei de 5-6 ani copilul să fie văzut de medicul ortodont pentru a putea preveni sau rezolva mult mai uşor afecţiunile ce pot apărea de dezvoltare dento-maxilară. Sunt părinţi care sunt foarte fericiţi şi se laudă: uite copilul meu nu are nicio carie. Dar cum este cazul meu, a făcut tartru la 8 ani. De ce? Principala cauza este igienă dentară! Copilul nu trebuie doar învăţat să se spele pe dinţi, ci şi urmărit dacă se spală corect. Trebuie să îi dăm o parte din timpul nostru pentru a supraveghea, controla şi eventual ajuta şi completa igiena copilului. Auzim foarte des afirmaţii precum: copilul se spală foarte des pe dinţi, dar are probleme. Are probleme fie pentru că nu se spală corect pe dinţi, fie pentru că pot există şi alte cauze, cum ar fi saliva vâscoasă, PH-ul salivar, ce ţin de alimentaţia posibil incorectă a copilului. Dulciurile, băuturile carbogazoase, gustările dintre mese fără spălatul dinţilor ulterior, biscuiţii, pufuleţii şi alte alimente lipicioase duc la acumulare de tartru. De asemenea, biberoanele cu cereale seara înainte de culcare au acelaşi efect, tartru şi carii. Mulţi copii sunt adormiţi cu aceste biberoane, iar cerealele dulci stau toată noaptea lipite pe dinţi. Deşi aceste lucruri par să fie ştiute de foartă multă lume, după mine, frecvenţa cariilor la copiii între 3-7 ani a crescut foarte mult. De asemenea, lipsa hidratării suficiente a copilului duce la apariţia tartrului, deoarece saliva devine vâscoasă. În loc de sucurile carbogazoase daţi copiilor apă! Şi după sucurile de fructe naturale, pe care este bine să le preparaţi în casă, daţi copilului să bea apă sau să-şi clătească gura. Şi fructele au zahăr ce poate rămâne pe dinţi! Cum să facem un copil care nu vrea să se spele pe dinţi să o facă, totuşi, cum creăm acest obicei? Puterea exemplului trebuie să existe din momentul învăţării copilului să se spele pe dinţi. Acele 2-3 minute petrecute în baie, în care şi el şi noi ne spălăm pe dinţi, trebuie transformate în momente funny, într-un joc. Foarte important este ca aceste momente de dimineaţa şi seara să se transforme într-o rutină. Poate că mă repet şi insist, dar părinţii trebuie să acorde timp din viaţa lor pentru acest proces. După 4-5 ani putem lasă copilul să se spele singur, dar cu controlul obligatoriu al lor după spălare. Un rol important în deprinderea acestui obicei este alegerea periuţei şi pastei de dinţi. Sunt periuţe şi paste de dinţi recomandate pentru fiecare vârstă. A nu se folosi pasta de dinţi pe care o folosesc adulţii. Periuţele sunt pe măsură vârstei şi pot fi accesorizate astfel încât să fie pe placul copilului. De reţinut ar fi faptul că primele dăţi când învăţăm copilul ar fi bine să nu folosim pastă de dinţi, ci doar periuţă pentru a se obişnui cu ea. Dacă sunt respectate toate acestea, puţin probabil că micuţul să nu vrea să se spele pe dinţi. Dar totuşi, dacă năzdrăvanul opune rezistenţă, începeţi cu recompensele. Mai ieftin ar fi să-i daţi steluţe sau buline pentru fiecare spălat. Oricum, asta depinde de fiecare, dar nu vă sfătuiesc să dați recompense materiale că s-ar putea să daţi faliment, ţinând cont că trebuiesc multe şedinţe până devine obişnuinţă! O soluţie ar fi să-i recompensaţi dacă stomatologul nu găseşte nici o carie.  Se tot vorbeşte despre sigilările dinţilor. Ce sunt ele şi de la ce vârstă le recomandaţi? Sigilarea dentară ajută la protejarea măselelor de lapte şi a celor definitive de caria dentară. Molarii, atât cei de lapte cât şi cei definitivi, au pe suprafeţele lor nişte şanţuri în care curăţarea este mai deficitară şi sunt condiţii favorizante pentru apariţia cariei dentare. Sigilarea se face cu materiale compozite care se aplică în aceste şanţuri şi se fotopolimerizeaza (se întăresc cu lampa cu lumina). Nu implică nici un fel de traumă care să sperie sau să doară. Acum, aceste materiale pot fi şi colorate în roz, verde, albastru şi sunt mult mai atractive pt copiii cu dinţişori de lapte. De asemenea, colorarea devine şi un indicator pentru noi şi chiar pentru părinţi. Când pe suprafeţele molarilor nu se mai vede culoarea compozitului înseamnă că s-a pierdut sigilarea şi trebuie venit cu copilul la stomatolog. Dar aparatele dentare. Există o vârstă minimă? Trebuie să aşteptăm să apară toţi dinții definitiv? Aparatul are rolul de a corecta poziţiile anormale ale dinţilor, dinţi inghesuiți, probleme de muşcătură şi probleme de dezvoltare ale maxilarelor. Prin urmare, vârsta minimă de la care poate fi pornit un tratament ortodontic depinde de gravitatea problemelor întâlnite. Este bine ca primul control ortodontic să fie pe la 5 ani, deoarece la această vârstă oasele maxilare au o dezvoltare importantă şi ea trebuie urmărită să se facă corect. Medicul ortodont va verifica spaţierea fiziologică, adică dacă au apărut spaţii dintre dinții din faţă, ceea ce înseamnă că maxilarele vor fi pregătite să primească dinții definitivi ce încep să erupă, iasă, de la 6 ani. În jurul acestei vârste medicul ortodont poate să intervină din timp dacă există vreo problemă de dezvoltare a maxilarelor. Mulţi copii la această vârstă au tot felul de obiceiuri vicioase cum ar fi suptul degetelor, respiraţie pe gură (şi nu pe nas cum e normal), ţin limba mult între dintîi din faţă sau țin tot felul de obiecte între dinţi. Aceste obiceiuri favorizează foarte mult apariţia de poziţii anormale ale dinţilor şi dezvoltare incorectă a oaselor maxilare. De aceea, descoperirea lor din timp este necesară pentru a putea prin exerciţii să le înlăturăm şi prin aparat dentar să corectăm problemele pe care le-au creat.

Părinţii se gândesc sau aşteaptă, de altfel greşit, apariţia totală a dinţilor definitivi, lucru ce se întâmplă pe la 12-13 ani. Peste această vârstă creşterea oaselor maxilare este limitată, scade numărul variantelor de tratament şi se prelungeşte tratamentul!
De aceea recomandăm să aduceți copilul la un control ortodontic între 5-6 ani, pentru a depista din timp şi rezolva cât mai uşor eventualele probleme existente. Mulţi sunt îngroziţi şi evită să vină cu copilul de la această vârstă, de frica acelor aparate incomode, mari, pe care le-au purtat sau le-au văzut ei în copilărie. Astăzi lucrurile s-au schimbat foarte mult. Aparatele pentru copii au devenit o modă, sunt cool, pot fi personalizate în funcţie de preferinţă, au dimensiuni mai mici şi se pot mândri cu ele.

no comments


Viata cu totul altfel. În liniște. Pe uliță

linistea Mâncare în frigider, benzină în rezervor, jobul mult visat la care alții nici nu îndrăznesc să se gândească, înghețată Nirvana, bere Heineken, vin de Porto, haine, pantofi de catalog, vacanțe. Pot să mă urc în mașină și să fug oriunde în România sau chiar în avion, capitalele europene sunt toate aproape. Cunoștințe multe, colegi mișto, prieteni puțini, dar buni. Sănătate. Familie. Emoții multe și pozitive. Le am pe toate. Încerc zi de zi să fac tot ce îmi trece prin minte și reușesc să fac aproape totul, e drept, într-o viteză de nedescris. Dar. Sunt zile întregi în care îmi imaginez viața mea cu totul altfel. Undeva, departe de toată agitația. Într-o casă dintr-un sat de munte. Aud doar vântul și babele cum se ceartă pe uliță. Și iarna și vara. Dorm și citesc, iar dorm, iar citesc. Știu oameni care au făcut asta și unii trăiesc așa și acum, alții n-au rezistat și s-au întors la stresul din marele oraș. Și mă întreb:

Oare de ce construim și construim și când ajungem sus ne dăm seama că vrem mai mult și mai mult sau altceva? Cu totul altceva. Știe cineva? Oricine?

no comments


Zurli, cea mai frumoasă zi. Femeia Uragan si Autostrada Fericirii.

foto-22 21 aprilie 2017. Cea mai frumoasă zi.  La 3 jumate după amiază sunt deja oameni strânşi în faţa Sălii Polivalentă. Înăuntru se fac ultimele pregătiri. În spatele scenei, în cabine, e o linişte aparentă. Fetiţa Zurli şi Zâna Bună cântă şi fac glume, în timp ce Mirela se machiază. Am un nod în gât şi capul plin de flash-uri. Îmi amintesc primul spectacol pe care l-am văzut acum 3 ani, când m-am îndrăgostit iremediabil de Zurli. Îmi trec prin minte cadru cu cadru amintirile frumoase, dar şi alea dure: săli pline, copii fericiţi, lacrimile Mirelei de bucurie după fiecare spectacol, seara de pomină de la Roman, când erau -15 grade în sală sau show-ul de la Timişoara, pe care ea s-a încăpăţânat să îl ţină, deşi turna cu găleata. Dar n-a fost problemă, că i-a învăţat pe copii să danseze în ploaie. Femeia Uragan, cum îi spun eu, a ştiut pe ce drum să se pună. De 10 ani merge pe el. La început a mers încet, apoi din ce în ce mai tare. I-au spus diverși că nu e asta calea, au încercat să o tragă pe poteci mai uşoare, mai profitabile. Nici gând. Şi-a văzut cu încăpățânare de drum, pas cu pas, până într-o zi când s-a trezit alergând. Nu mai era un drum, era ditamai autostrada şi în spatele ei sute de mii de copii dansau şi cântau “Am o căsuţa mică”. 21 aprilie 2017. La 4 şi jumătate se deschid porţile. Deja sunt 300 de oameni afară. Zurli are cea mai frumoasă, mai sinceră şi mai disciplinată armată de fani din România. Octombrie 2014. E o dimineaţă frumoasă de sâmbătă şi restaurantul e gol. Retegan îmi povesteşte ceva important cu un glas serios şi gândire asumată.

"Plec în ţară în turneu, primul turneu, îmi asum toate pierderile, dar simt că trebuie să fac asta."
“Ce pierderi?” (am crezut că se alintă, nu o cunoaşteam prea bine)
“Păi în ţară nu ne ştie nimeni, Fifi”.
Şi ţara toată avea să o contrazică. SOLD OUT scria pe fruntea Zurli, dar Retegan era prea ocupată să îşi facă treaba cinstit, curat, cu dragoste imensă pentru copii. Mi-a aduc aminte zâmbetul meu de atunci, neîncrederea ei şi gândul pe care l-am avut instant: pe fata asta o să o lovească succesul așa de tare că nu o să îşi dea seama ce se întâmplă. 21 aprilie 2017. La 5 jumate sala e pe jumătate plină. Dau nas în nas cu fetiţa Ancăi Lungu. Mă pupă şi îmi spune cu glasul ei de copil mic:
“Fifi am emoţii.”
“Ştiu, Nati te înţeleg, şi eu am nişte emoţii…”
Râd tare şi îmi ţin lacrimile. Începe spectacolul, sala e plină ochi. Mă duc spre scenă şi lacrimile mele se întâlnesc cu ale Mayei, fata Mirelei. Ştim amândouă foarte bine că trăim cea mai frumoasă amintire cu Zurli de până acum... 30 Ianuarie 2017. Ne urcăm în avion să plecăm în vacanţă la Amsterdam. Văd copii printre pasageri şi îi spun Mirelei: Îţi reamintesc că mergem în vacanţă, nu trebuie să iei în brațe fiecare copil şi să te joci cu toţi, da? Râde şi zice dada, promit. Promisiune încălcată. În timp ce eu citesc, ea se ridică şi ia un bebeluş, îl învârte apoi se joacă cu el şi cu Fetiţa Zurli şi cu Zână Bună. N-ai cum să le opreşti… 21 aprilie 2017. Dau să fac Live pe Facebook şi nu prea pot că îmi tremură mâinile. La al doilea cântec mă ia plânsul de a binelea. Mă duc la baie şi mă spăl pe faţă cu apă rece, mă uit în oglindă şi mă cert: “Fifi, adună-te!”  Îmi pun zâmbetul Zurli şi intru înapoi în sală. 4.000 de suflete cântă “Pune-ţi, pune-ţi, pune-ţi o dorinţă” şi mă gândesc deja la toate dorinţele împlinite ale Mirelei. Pe unele cred că nici nu şi le-a pus. N-a îndrăznit. De afară pare cea mai puternică femeie din lume. De fapt, e munte de emoţie. E smerenia unui om care a pornit de jos şi a făcut totul de unul singur. Când faci ceva fără să ai o avere în spate, când calculezi leuț cu leuț şi te bucuri că ai mai făcut un costum, că ai mai creat un personaj. Să mai ai modestia să întrebi:  “Fifi, crezi că o să vină lumea?” Când tu ţii spectacole Sold Out de 2 ani… Să nu ţi se urce la cap, să nu ai senzaţia că totul ţi se cuvine… Îmi trec toate prin cap în timp ce fac Live pe Facebook și mă trezesc cu Retegan care se dă jos de pe scenă şi pleacă prin sală, până la ultimul rând. Pentru că ea trebuie să fie acolo pînă la ultimul spectator, pînă la ultima îmbrăţişare. Show-ul e aproape de final. Nicicând sala Polivalentă nu a strâns atâta iubire. Ploaie de confetti peste copii şi părinţi, ca la toate marile sărbători ale lumii. 4 mii de suflete pleacă acasă fericite. Şi-au luat porţia de dragoste şi sinceritate. Mă întâlnesc cu Chinezu şi râdem: “ Urmează Arena Natională, nu?” Retegan, la jumătate de ora după, în cabina în timp ce se schimbă: “Tu, Fifi, ai văzut câtă lume a venit?” Râd de ea şi uit trecutul, uit tot drumul care a fost. Mă gândesc la Zurlandia, care va fi cel mai mare festival de familie din România. Şi mă gândesc la Arena Naţională. Ce acustică bună are şi ce bine o să se audă într-o bună zi: Am o căsuţa mică aşa şi aşa…. foto-21 foto-20 foto-18 foto-17 foto-16 foto-14 foto-13 foto-12 foto-11 foto-10 foto-9 foto-8 foto-7 foto-6 foto: Ovidiu Craiciu  

4 comments


Români, hai să fugim în România! Acum!

Sunt Fifi, o fată simplă. Mi se mai spune și Șefa la Plecări Internaționale. Da, cine nu mă cunoaste ar putea crede ca nu îmi iubesc țărișoara. Total greșit. Cine mai zice așa, îl spintec. Sau nu. Am colindat și prin România și am găsit locuri frumoase despre care am tot scris. Mi-a plăcut cel mai mult la Hadar Chalet, da’ mi-a mai plăcut și la Inspire View în Bran sau la Atra Doftana. Mi-au rămas la inimioară și Vila Monitori din Sinaia și Vilele Lucia, tot din Sinaia. Locații mișto, cu proprietari deștepți care știu să te facă să te simți oaspetule anului oricând te-ai duce.

O parte din alegerile mele de top le-am găsit și pe acuș lansata platformă  localescapes.ro. Super ideea celor de la Vola. Oamenii s-au gândit să promoveze fix turismul românesc. Punct ochit, punct lovit. Am intrat pe site și am găsit Spa-uri de care nu avem habar și niște pensiuni care arată bestial. Ca să nu mai zic că m-au și deșteptat: undeva pe lângă Cluj se fac zboruri cu balonul cald. Fifi în balon. Now, that’s a story.

Ideea de la care pornește echipa Vola e relativ simplă: oamenii stresați (fără discriminare aș spune bucureștenii corporatiști) îsi doresc 2-3 zile departe de marele oraș.

escape 2

Și uite așa, a apărut site-ul vieții. Al vieții mele cel puțin. Intrați de vă rezervați. Luați. Luați.

ecsape 5

ecsape 4 escape 3 ecsape 5

no comments