#100deziledevară. Ale mele toate

Seherezada avea 1001 de nopți. Alte vremuri, alte posibilități. Eu am #100deziledevară. Și o să profit de toate, așa cum mi-am tot imaginat. Mi-am făcut și planul:

1. rezervare
2. check in
3. plecare
4. sosire
5. taxi
6. somn
7. liniște
8. nori
9. soare
10. plimbare
11. prosecco
12. cumpărături
13. suvenir
14. Aperol
15. tiramisu
16. plajă
17. copil
18. nisip
19. valuri
20. briză
21. meduze
22. raci
23. răsărit
24. Instagram
25. cărți
26. gelato
27. filme
28. flori
29. fete
30. băieți
31. melodii
32. cântăreti
33. visare
34. dor
35. Sibiu
36. Brasov
37. Lisabona
38. Glasgow
39. Paris
40. Florența
41. ocean
42. apus
43. sărut
44. parfum
45. gânduri
46. sex
47. amintiri
48. sentimente
49. ploaie de vară
50. pușculiță
51. zmeu
52. scoică
53. terasă
54. înghețată
55. sorbet
56. teatru
57. întâlniri
58. dansatori
59. plutire
60. uitare
61. sat
62. bunici
63. fân
64. aer
65. râu
66. sănătate
67. căruță
68. libertate
69. roșii
70. brânză
71. ceapa
72. acoperiș
73. zare
74. dealuri
75. disco
76. rock
77. balade
78. ritm
79. bicicletă
80. petrecere
81. pepene
82. bancuri
83. farse
84. piscină
85. sezlong
86. surprize
87. cocktail
88. limonadă
89. prieteni
90. bârfe
91. râsete
92. autostradă
93. viteză
94. decapotabilă
95. lacrimi
96. dorințe
97. planuri
98. priviri
99. dragoste
100deziledevară. Toate ale mele.

Să renunți înseamnă să te eliberezi. Parfumurile nu țin veșnic

Parfumurile sunt ca bărbații. E complicat să găsești unul care să te atragă, să te îmbrace, să îți vină bine pe piele, să nu te plictisească. Unul bun, dar suficient de rău, să te provoace și să te facă să nu-l mai lași să plece niciodată.

Dar acum nu vorbim despre bărbații care mi-au marcat viața, pe subiectul ăsta poate o să scriu cândva o carte. Acum vorbim despre parfumuri.

Ieri am întâlnit un domn parfumier care m-a făcut să mă gândesc la relația mea cu parfumurile. Am căutat ani la rând parfumul perfect. De câteva ori am crezut că l-am găsit și m-am bucurat, dar după aia mă plictiseam, destul de repede. Așa am pățit cu fiecare. Și de fiecare dată când renunțam, simțeam o vinovăție care mă punea pe gânduri.

EtiennedeSwardt

Și uite cum ieri, în parfumeria de lux Obsentum din aeroportul Otopeni, apare Etienne de Swardt, parfumier genial, care cu doza de nebunie aferentă, spune răspicat: “o femeie trebuie să fie infidelă parfumului ei”. Buun, bravooo, hai că respir și nu mă mai simt o nestatornică. Mi-am dat seama testând parfumurile lui Etienne că șocul și senzualitate fac diferența în lumea asta a aromelor. Și am zâmbit când el ne-a descris universul lui: superficialitate, amor nebun, libertinaj, instinct. Într-un cuvânt: erotism.

etat-libre-orange-putain

Parfumurile lui Etienne, deținătorul brand-ului Etat Libred’Orange, au toate nume care ilustrează perfect asta: Putan de Palaces, La fin du monde, Secretions Magnifie. M-am îndrăgostit pe viață, până renunț la el, de You or Somebody like You.

Până la urmă fetelor, parfumul e ca un bărbat interesant. Te deranjează, te atinge, te încearcă, te face să tremuri. Te seduce. Și când te plictisești, renunți la el.

***

Etienne de Swardt este absolvent al prestigioasei școli de afaceri ESSEC Business School. A cucerit Parisul cu parfumurile sale din poziția de colaborator al Maison Givenchy. Ajuns la maturitatea creației, nonconformistul Etienne a căutat afirmarea pe cont propriu. Primele esențe lansate de Etat Libre d’Orange au fost parfumuri de lux pentru animalele de companie (cele mai notabile, “Oh My Dog!” și “Oh My Cat!”). Astăzi, compania are 34 de parfumuri vândute în 450 de magazine selecte din întreaga lume și 5 stele de la New York Times în clasamentul global al parfumurilor de nișă.

Pericol mare: 10 ani de vacanţe de la vola.ro!

aviaoane

Dacă ești genul care nu suportă premiile garantate, dacă ești genul workoholic, care are coșmaruri cu vacanțe, eventual și plătite de alții, evită zilele astea să faci vreo cumpărătură pe vola.ro E posibil (prin vreun ghinion) să câștigi 10 ani de vacanțe plătite de ei prin vouchere de câte 1000 de euro pe an. Ce coșmar. Să nu mai ai nicio scuză să pleci în vacanță? Exclus. Așa că fă cumva și evită orice contact cu civilizația și cu ispitele. Scoate cablul Ftp, inchide conexiunea wireless și roagă-te să nu te roage vreun coleg să îi cumperi cu cardul tău ceva de pe Vola.ro Succes!

Mi-e dor să nu-mi mai fie dor. De nimeni

15220194_10207678347622891_4698901528551400000_n

Mereu m-am priceput la doruri. Maestră am fost, maestră rămân. Dorul e un instrument de tortură pe care îl port în geantă de când mă ştiu.

Am avut pe vremuri un iubit pe care îl adoram pentru mintea lui briliantă. Era as la matematică (dacă eşti as la matematică, în faţa mea eşti zeu) şi grav bolnav de egoism. Practic, nu exista nimeni pe lumea asta în afară de el. Şi mai era ceva. Întârzia mereu. Cu orele, ceva de nedescris. Într-un final, l-am părăsit pentru unul mai puţin mintos, mult mai frumos şi care avea şi un pacheţel de empatie, plus că venea la timp la întâlniri.

“Creierul” a suferit foarte tare când l-am părăsit, ca orice creier care nu îşi pune nicio clipă problema că asta s-ar putea întâmpla. Eu, ca Fifi ce eram, nici nu i-am zis că îl las pentru altul. “Vreau să fiu liberă” i-am spus calmă şi rece, cu siguranţa femeii care ştie că o aşteaptă cineva după colţ. L-am lăsat să se ducă în depresie, cu gândul la miile de minute pe care le petreceam lipită de geamul de la bucătăria maică-mii în aşteptarea lui.

Peste câţiva ani, ne-am reîntâlnit întâmplător, în tren. Eu coboram, el urca. Şi pentru o clipă, a fost acolo o scânteie. Şi ne-am uitat unul la altul cu aceeași întrebare în cap: “de ce mama naibii ne-am despărţit?” Am făcut schimb de numere şi ne-am dat întâlnire peste o săptămână. În săptămâna aia, dorul şi-a făcut datoria. Îmi aminteam (evident) numai şi numai fazele mişto pe care le-am trăit împreună. Nici umbră de defect nu avea în memoria mea.

Şi vine ziua întâlnirii. Şi mă duc pregătită să îmi iau viaţa de la capăt cu el. Ajung şi îmi comand un capuccino cu spumă de lapte. Aștept. O oră şi jumătate. În primele minute de întârziere, mă gândeam că o să fac mişto de asta, dar după o oră jumătate, mi-am amintit brusc tot. Mi-am amintit cum stăteam cu orele cu ochii pe ceas, “de ce nu vii, de ce nu vii?” Și când să mă ridic să plec, apare el, alergând. Înainte să apuce să zică ceva, i-am pus palmă pe gură şi i-am zis simplu şi frumos, ca într-un film cu mega buget: “Mereu mi-a fost dor de tine până să vii”. Şi am plecat, mândră de replică şi de atitudine.

Anii au trecut şi am simțit de multe ori că fac aceeaşi greşeală. Greșeala dorului. Sunt unii oameni cu care răcesc relaţiile dintr-un motiv sau altul. Şi pac, într-o zi mă trăzneşte dorul şi îmi pierd timpul căutându-i. Şi când apar, îmi dau seama de ce nu i-am mai căutat. Dorul e brandul meu. 100% românesc. Cumpără cineva un brand? Îl dau și gratis, numai să mă scape cineva de el. Nimeni?

Tati, te iubesc din tot sufletul meu…

18401940_10209009679265350_7764473950254722440_o

– O să avem o fată, a spus el.
– Nu, o să avem un băiat şi o să îl cheme Rafael.
– Te înşeli, o să avem o fată şi o să o cheme Maria.

S-a luptat cu toată lumea înainte măcar ca ea să fi apărut pe lumea asta. A fost din prima clipă sensul lui. L-a schimbat pînă în ultima celulă. Între ei doi e o dragoste atât de mare încât simţi că o poţi atinge. Sunt identici. Mă rog, aproape identici. El e puțin mai înalt. Se supără la fel, râd la fel, dorm la fel. Tac la fel. Felul în care se uită unul la altul cu acea complicitate, ca în manualele de complicităţi, îmi pune un zâmbet mare pe faţă. Pentru că întotdeauna am crezut că relaţia tată-fiică are ceva ce bate orice. Da, mă iubeşte și pe mine cel mai mult. Da, ar sta cu mine non-stop. Dar el e o altă lume. Şi cînd sunt ei doi împreună, simt că nu mai e loc. În cel mai frumos fel posibil. Sunt femei care-s geloase pe taţii fetelor lor. Pe relaţia dintre ei. Doamne, ce prostie. Eu mă bucur că Maria are cu Popa acea legătură pe care o vezi în filme. Mă bucur că într-o lume razna ea a avut norocul să aibă un tată atât de asumat ca el.

18449521_10209009680225374_899977838527545983_o

Popa e un om low-profile. În cel mai adevărat sens al cuvântului. E poate cel mai discret om pe care l-am întâlnit în viaţa mea. Nu degeaba zice Bazavan că e fratele ei. Şi-a făcut Facebook de gura mea, dar el să îşi pună poze, de la muncă măcar…. a fost o luptă să îl conving. Sunt reguli de viaţă de la care nu se abate: nu îl interesează ce fac alţii, nu-şi pierde timpul în conversaţii inutile şi mai ales nu se trufeşte.

18402066_10209009680585383_2560136118629531540_o

Într-o seară de miercuri l-a anunţat fie-sa că face şedinţă foto. Surpriză de ziua lui, cică. “Cu ce mă îmbrac?” a întrebat el? “Nu ştiu, cu ceva, eu am 4 ţinute”, l-a anunţat ea râzând. Popa nu stă la poze, dar de data asta nu a scos niciun sunet. Pentru că ştia că pe ea asta o face fericită. N-a comentat nici când i-am spus că o să pun fotografiile pe blog. Cine îl cunoaşte, ştie că asta înseamnă abatere de la orice regulă.

18402254_10209009678145322_4909266602330404358_o

18422820_10209009678185323_5000806970156104142_o

18402276_10209009678225324_2590127316546629839_o

18359247_10209009679065345_139336823745102314_o

18402161_10209009680025369_6224894803277778872_o

18452308_1447475248606550_1561623167_o (1)
 

Şi ca articolul ăsta să fie complet, i-am pus Mariei nişte întrebări. Multe răspunsuri le ştiam. Dar unele….

Ce îţi place cel mai mult la el?
Că dintre toţi oamenii din lume are cea mai multă răbdare cu mine.

Care e cea mai frumoasă amintire pe care o ai cu tati?
Când am fost noi doi la Bran şi am făcut numai ce n-am vrut

Ce nu îţi place la el?
Mmmm (se codeşte să răspundă). Nu îmi place când mă ceartă.
Urmează o tăcere scurtă apoi spune repede:
Asta poate totuşi nu vrei să scriem. (Râdem amândouă)

Dacă ar fi să plecaţi amândoi undeva, unde te-ai duce cu el?
La mare
Hmmm, nu cred, că la mare că e alergic
Cu mine nu o să fie.
Ba da, Maria, e alergic la soare sigur, sigur
Bine, atunci să mergem la Paris

Ce crezi că se va întâmpla când o să vii acasă cu primul tău iubit?
Cred că o să se supere
De ce?
Că o să creadă că dacă petrec mai mult timp cu băiatul ăla decât cu el, el nu o să mai fie pe primul loc, dar o să îi explic că nu e aşa

Ce ai schimba la el în relaţia cu tine. Cum ai vrea să se poarte?
Nimic, el e perfect.
Dar la tine ai schimbă ceva?
Aş vrea să îl iubesc mai mult. De fapt, nu cred mami că pot mai mult. Îl iubesc din tot sufletul meu.

Vrei să terminăm aşa, cu declarația asta?
Da. Tati, te iubesc din tot sufletul meu.

18402981_10209009698585833_2882613035376402304_n

foto: Ovidiu Craiciu

De departe cel mai bun hotel aproape de cer. Sky Blue Hotel

hoteluri_ytong_1_160303

Sunt Fifi. O fată simplă de la oraş, cu o singură problemă: îmi place luxul orbitor. Cred că într-o viaţă anterioară am trăit într-un hotel de 5 stele şi m-am bucurat de toate răsfăţurile Pământului. E vorba aia cu nicăieri nu e că acasă. Ok, de acord. Da’ eu va spun cu toată sinceritatea: nicăieri nu e că la 5 stele.

În calitatea mea de “şefă la plecări internaţionale”, cum îmi spun prietenii, am dus căutatul nodului în papură la nivel de artă. Nu mă duc oriunde, nu stau oriunde. Vacanţele sunt destul de rare, aşa că nu-mi permit ratări. Totul trebuie să fie perfect. Camera, perna, curăţenia, mâncarea. Răsfăţul trebuie să fie răsfăţ.

Problema e că nu am timp. Aşa că nu îmi permit să plec departe de câte ori mă taie capul. Iar să plec prin România de nebună la ce drumuri avem, e chiar o extravaganţă.

Şi cum oboseala m-a învins, după câteva luni de stres am zis mă duc la Spa, ca o divă ce mă aflu. Dar vai, unde aş putea să mă duc că să nu fac 10 ore pe drum. Unde oare? Dusul ca dusul, că ştii că ajungi la relaxare şi îţi trec toate gândurile rele, dar gândul de întors duminică pe DN1 vreo 5 ore… nu, nu, nu.

Şi-am căutat ceva aproape, dar departe. Şi am găsit. Unde? La Ploieşti. Am găsit un hotel de 5 stele cu Spa. Sky Blue Hotel&Spa. M-am uitat pe site, pe Facebook, pe Booking. Pe review-uri. Chiar exista şi chiar era mega fitză. Întotdeauna citesc experienţele altora ca să îmi fac o idee. Şi ideea e că părea fix ce-mi trebuia. Şi-am întrebat-o pe sora Nadina(sau Pisi): Pisi, vrei să mergem la Spa în weekend? Surpriză. A zis un simplu “daaaaaaa” şi uite aşa aveam un plan.

Sâmbătă după prânz, prânzişor, noonish, am plecat ca divele spre Ploieşti. Aveam  o singură temere: dacă e atât de mişto locul ăsta, de ce nu am auzit de el? Poate totuşi nu e chiar aşa wow. Şi ajungem. Şi acu’ să vă spun ceva: cu hotelurile e ca şi cum oamenii. Îmi ajunge o privire să îmi dau seama dacă e ce trebuie. Şi din clipa în care am ajuns, am ştiut că o să fie bine. Ajunsesem acasă.

Hotelul e absolut fabulos. Îndrăznesc să spun că e cel mai frumos din tot ce am văzut în România. Aşa atenţie la detalii nu am întâlnit decât la Ritz (da, puteţi să mă invidiaţi pe faţă, am stat la Ritz, o să va povestesc într-o zi).

SkyBlue_XL_021

Camera dublă superioară în care am stat putea să adăpostească cu uşurinţă 3 familii :)))) şi pentru că era la parter, nu avea terasă. M-am gândit de când am luat cartela. “Hmmm, la parter, nu terasă”. Dar ce să vezi, avea grădină. Fiecare camera cu grădiniţă ei. Fitză.

Curăţenia. Ador curăţenia aia de showroom şi mi s-a părut cea mai mare şmecherie că am intrat în cameră şi am avut acea senzaţie că acolo nu a mai stat nimeni niciodată. Nicio cută, nicio pată, niciun fir de praf. Perfecţiune.

18342378_10209003776877794_3989281236918919789_n

Patul şi pernele. E şi aici e fitza fitzelor. Cred cu tărie că un pat prost poate să îţi strice toată vacanţa. La fel şi perna. Din cauza asta eu de multe ori am în valiza perna mea; da, ştiu sunt fiţoasă, dar dacă nu dorm, adio relaxare, adio vacanţă. Saltelele perfecte la Sky şi 3 perne pe un pat, 6 pe al doilea. M-am gândit pentru o clipă că oamenii ştiu că suntem foarte stresate şi ne-au pregătit armele pentru o bătaie cu perne. Şi apoi am văzut ceva la ce visez de o viaţă: meniul de perne.

Bravo, Sky Hotel, m-ai avut cu meniul tău de perne.

18402659_10209003742876944_5441252124189057330_n

18342610_10209003775837768_4926617415365274972_n

18403680_10209003775757766_4043029441204563463_n

Baia. Ei şi aici ce să va spun? Marmură, joc de oglinzi perfect, oglindă pentru machiaj, dus-gel, şampon, balsam, săpun bio şi acel kit de supravieturie dacă ţi-ai uitat acasă produsele pentru demachiat. Prosoape ultra albe şi fără număr.

18402626_10209003776597787_4558703334603634126_n

Ne-am programat pentru masaj şi apoi ne-am dus la masă, i-am cunoscut pe Raluca şi Ahmet, oamenii casei, care ne-au întrebat cum ni se pare. Nu ni se pare. E chiar desăvârşit hotelul. Mâncarea avea să fie şi ea multă şi bună, din păcate pentru planul meu nutritional prea multă şi prea bună. Ştiţi dulciurile turceşti, nu? Acum le-am cunoscut şi noi mai bine. Mâncarea e bună pentru că acolo e un chef care coordonează echipa de bucătari şi pentru că ingredientele vin din grădina şi ferma proprii. Mirodeniile sunt din Turcia, iar meniul e internaţional.

Raluca ne-a făcut un tur să vedem tot complexul. E genul de locaţie unde poţi să te cazezi de vineri până duminică şi tot ai ce face. Restaurant, lounge, sala de bowling şi biliard, piscină, loc de joacă pentru copii, cortul unde se face Yoga sau se fumează narghilea, săli de evenimente şi conferinţe, terasă de la piscină care se transformă în bistro pe timp de vara, sala de fitnes cu acoperişul care se decapotează, să simţi că te antrenezi în aer liber, salon de frumuseţe, salina. Da, salina unde din tone de sare Himalaya s-a creat un spaţiu perfect pentru cei care vor să respire sănătate. Mi-a povestit Raluca de oameni care vin şi fac şedinţe chiar acolo.

sky-blue-hotel-spa

Şi ajungem la Spa. Doamne, iartă-mă câte ispite. Jacuzzi imense, fotolii pentru relaxare, hammam-ul pentru masaje turceşti. Am stat ca divele (repet acest termen, dar e absolut definitoriu pentru cum ne-am simţit) vreo oră în jacuzzi şi apoi ne-am dus în cameră cu gândul să stăm puţin şi să mergem la clubul hotelului seara. N-am mai mers. Eram topite la propriu, dar ne era şi foame, aşa că ne-am comandat în cameră, ca starurile prea obosite să se mai deplaseze în restaurant. Şi a venit masa. La propriu. Divină mâncarea. N-am vrut iniţial să comandăm desert, apoi am decis să închidem ochii şi să ne luăm totuşi un cheesecake, că până la urmă eram la noi în micul paradis şi nu avea să afle nimeni. Şi bine am făcut.

18341707_10209003739116850_5073909426082388106_n

18403578_10209003738116825_7336450844632017523_n

A, era să uit ceva. Netul, mama lui de net, că fără el nu mai putem să trăim. Hotelul are reţea super bună, fiecare cameră cu netul ei. Asta că va ştiu obsedaţi să va faceţi selfie-uri şi să vi li puneţi pe Facebook.

A doua zi la micul dejun am încercat să mă mai cenzurez, să nu gust chiar din toate bunătăţile. Asta e, a fost să fie dezmăţ. M-am mai odihnit puţin, Nadina s-a dus la masaj şi la salonul de frumuseţe… perfecţiune.

18403172_10209003736796792_7270755840521161502_n

Şi vrând-nevrând am ajuns iar la masă. Iar festin. Să nu vă judecaţi prea aspru, n-ai cum să rezişti. Nu ai cum. A trebuit să iau puţin din toate. Las că beau mai multă apă săptămâna viitoare.

Şi ca acest mini-sejur să se termine că în Sex&the City, exact înainte să ieşim, ne-am dus la magazin. Magazin de haine, fetelor. Rochii, sacouri, fuste, genţi, fetelor. Cu nişte preţuri care îţi permit să nu spui Stop în 5 min. Brandul propriu, K&D London. Uite aşa, acum am cea mai frumoasă nouă poşetă albastră din lume.

18423894_10209003901080899_3293671142318358479_n

Mi-a plăcut tare de tot la Sky. Tot. M-au cucerit serviciile fără cusur. De la ospătarii care îmi ghiceau cerinţele, la fata de la recepţie care la 1 noaptea caută prin tot hotelul o brichetă(că a mea se stricase), zâmbetul băiatului de la room service şi amabilitatea pur sânge a domnului care ne-a dus bagajele la maşină.  Nu mi-a plăcut că a trebuit să plec, să mă întorc în viaţa reală. Dar am făcut-o pentru că ştiu că o să mă întorc. E departe de nebunia marelui oraş, dar totuşi atât de aproape.

Sky Blue Hotel. Vis.

18485500_10209003733876719_8511660519265373504_n

18424103_10209003733836718_2847742354256850799_n

c1011ef61ed9937904f4938c63d014ea_XL

cosm

18424991_10209003740596887_5717014881982079191_n

18011066_10209003740716890_5645122232496887126_n

18424014_10209003738836843_5179926149223332592_n

18403139_10209003739076849_9081795496595152826_n

18342737_10209003734716740_7669747275363159057_n

18342277_10209003734556736_30033365228723135_n

18424103_10209003733836718_2847742354256850799_n

18485500_10209003733876719_8511660519265373504_n

18342068_10209003735756766_6136232926491846953_n

18341703_10209003734756741_5974955208172889425_n

18402748_10209003736876794_1051085426898300809_n

18342506_10209003738036823_2727675550831256618_n

18341654_10209003737836818_6469925456633073721_n

18342040_10209003739276854_8975266938047334355_n

18342189_10209003740476884_7813596831097591936_n

18403095_10209003743076949_6997438883166419510_n

18402626_10209003776597787_4558703334603634126_n

18423961_10209003901040898_5183661838061419645_n

18342693_10209003900400882_3019733956090808749_n

18403324_10209003776677789_5383568392675578720_n

18425553_10209003901160901_6971241119831022321_n

18341642_10209003901120900_1221525261709374011_n

Cum ne fură unii ideile chiar dacă suntem foarte deștepți

Am un radar personal care nu dă greş aproape niciodată. Nu mai dă. Greu îmi câştigă cineva încrederea, pentru că în primul rând trebuie să treacă de prima impresie, care e extrem de importantă. Puţini mai trec. Dacă vorbești cu mine, sunt exagerat de atentă la tot ce faci şi spui. Am luat prea multe ţepe de la “oameni”.

Ultima și cea mai mare a fost când am descoperit un băiat deştept, care promitea în televiziune. Uşor dezordonat şi super orgolios, ca mulţi dintre oamenii extrem de creativi. L-am învăţat tot ce ştiam, l-am apărat în faţa şefei mele (care voia să îl dea afară că e indisciplinat), le-am spus colegilor că sunt invidioşi când îmi spuneau că nu e tocmai băiat de caracter. Şi într-o zi am aflat că omul mă făcea în toate felurile pe la colţuri.

N-am mai vorbit vreo 10 ani. Între timp, el a învăţat multe şi e stea de televizor. Eu am învăţat iertarea. Nu suntem prieteni, dar dacă ne vedem pe stradă ne salutăm, schimbăm şi o vorbă. A fost poate cea mai gravă ţeapă emoţională pe care mi-am luat-o vreodată.

Acum nu-mi mai pun sufletul decât foarte, foarte greu. Poate d’asta am multe cunoştinţe şi câțiva prieteni. În lupta asta zilnică cu alergătura după bani şi frica de dealine-uri, oamenii se micşorează. Şmecheria a devenit sport de performanţă. Oamenii nu mai fură lucruri, fură idei. Nu mai auzi “mi-a furat portofelul”. Acum auzi doar “mi-a furat ideea. Băiii, mi-a furat ideea!” Oamenii copiază, fură de-a dreptul gânduri care nu sunt ale lor şi apoi le prezintă tabloid: “Exclusiv! Numai la mine!“

Şi șocurile cele mai mari le ai de la cei de la care te aştepţi cel mai puţin. De ce? Pentru că nu ai cum să îi vezi. În şmecheria lor devin mici. Atât de mici că nu ai cum să îi vezi nici cu sufletul, nici cu mintea. Sunt neobservabili. Şi aşa o să rămână.

Cum am ajuns producător tv. Genul programului: Reality.( ep.3 )

Primele zile.

Mă simţeam ca într-un film străin. Aterizată din radio, unde oricum mi se părea SF. Oamenii veniţi de la Bucureşti să deschidă staţia de la Braşov aveau siguranţa aia pe care o ai când stăpâneşti meseria. Mă uitam la ei ca la nişte zei. Eu trebuia doar să citesc ştirile.

Pe vremea aia, cititul se făcea direct în grupul de montaj. Nu existau cabine de voce. Citeai prima bucată din reportaj, apoi se lipea bucata de interviu, apoi iară voce, apoi iar bucată de interviu. M-am trezit într-o lume în care se vorbea un limbaj pe care nu îl stăpâneam deloc: „e albastră imaginea, nu a avut albul făcut la cameră”, „caută în plus, dă mai în minus”, sincron, sharf, dă DMC 300, Beta. Oare ce e aia Beta??? (erau casetele pe care montam pe vremea aia).

Mă uitam şi nu înţelegeam mare lucru. În plus, aveam o timiditate pe care mi-am învins-o greu. Mi-aduc aminte şi acum că mi se umezeau palmele înainte să întreb ceva. Acum pare inimaginabil, eu, cea mai volubilă din lume. Timiditatea rezistă şi acum, doar că o maschez mai bine. Echipa de la Bucureşti avea experienţa de la Tele 7 abc şi Canal 31, toţi ceilalţi eram la început. Toată lumea învăţa, aşa că nicio întrebare nu părea idioată.

Prima mea şefă era o femeie slabă şi blonduţă, cu nişte ochi care te îmbrăţişau cald când făceai bine sau îţi îngheţau inima în tine când greșeai grav. Super reporter. Mega creier. Gabriela Nema. Avea o energie greu de imaginat, o bunăvoinţă şi un entuziasm care ne-au făcut pe toți ceilalți să prindem aripi. Mi-a mâncat nervii mai târziu, așa cum şi eu i-am mâncat pe ai ei. Dar am învăţat de la ea că în meseria asta nu reușești niciodată dacă nu ai curiozitate şi dacă nu iubeşti oamenii. Şi am mai învăţat ceva. De fapt, mi-am dat seama în timp: cât de important e să îi înveţi pe cei care sunt la început.

Am o teorie. Dacă omul ăla care e la început e slab, tu ca profesionist îţi faci datoria şi încerci măcar să îl deştepţi. Dacă e bun şi promite, cu sau fără sprijinul tău, într-o zi o să ajungă departe. Aşa că nu strică să încerci să ajuţi pe oricine. Te vei mândri peste ani că ai pus umărul la formarea unui destin sau vei spune “măcar am încercat să scot ceva din el”.

N-am să uit niciodată acele zile. Acele luni în care veneam toţi la 8 dimineaţa şi plecam seara târziu. Nu voia nimeni să plece mai devreme și nu voiam să fiu nici eu mai fraieră. Trăiam cu senzaţia că dacă plec puţin, pierd mult. Aveam 18 ani şi nu ştiam ce e munca. Şi aveam să aflu că în televiziune se munceşte mult, foarte mult. Aveam 18 ani şi nu spusesem niciodată în viaţa mea o înjurătură. Şi aveam să aflu că în televiziune se înjură. Mult. Mult rău.

Eu nu mai vreau să mă mai cert pentru că nu mai ştiu cum

pexels-photo-89820

Am citit undeva că furia e un proces care durează fix 90 de secunde. Tot ce vine după este pentru că noi alegem să rămânem în starea aia oribilă.

Cearta e ceva la care mă pricepeam pe vremuri. Urlam isteric, ca în corul gaiţelor. Of, s-au dus anii tinereţii, Fifi.

Am crescut şi am învăţat că o tăcere biciuie mai tare ca un urlet. Şi că mai bine las nervii să se ducă undeva departe. În plus, am decis acum câţiva ani că eu nu mă mai cert decât cu oamenii care merită. Oamenii care contează pentru mine. Nu ăia care au dreptate mereu, nu ăia cărora nu le pasă de mine şi nici mie de ei.

Mă cert cu prietenii mei cu care ştiu că după o dispută o să ne luăm în braţe şi o să mergem mai departe. Am şi botezat mini scandalurile astea: „certuri de întărirea a cuplului”. Oricum sunt foarte rare şi astea. Dar sunt cu strigături. Mai scap şi eu, ce să zic…

Săptămâna trecută mă certăm cu un prieten, eu cu gura mare, surprinzător. El cu argumente, link-uri, citate celebre. Ne-am certat mult până când eu, la un moment dat, am obosit. Orice spuneam, el venea cu o replică bună. Cu un argument. Am zis STOP. Nu mă mai cert cu tine, e degeaba. Cum adică? Adică pînă la urmă mă învingi. De fiecare dată. Normal, a spus el. Am simţit că mă enervez iar. Cum adică mă, normal? Da, Fifi, tu nu ştii să te cerţi. În loc să îţi duci ţipetele pînă la capăt, te opreşti şi asculţi. Şi gata, în momentul ăla ai pierdut.

Şi mi-am dat seama că are dreptate. În cearta adevărată trebuie să duci ţipătul la rang de artă. Asta dacă vrei să câştigi. Dar pe mine m-a ajuns înţelepciunea. Uite, nu ţin să câştig. Şi de aia poate nu mai ştiu să mă cert. Și de aia poate nici nu mai vreau să mă cert. Cui îi plac amatorii?

Nu judeca. Nu mă judeca. Pentru liniștea ta

coperta judecata

Aproape niciodată nu îmi dau cu părerea despre situaţiile dramatice pe care nu le-am trăit. Niciodată nu judec deciziile altora în momente de criză.

“Da, sigur”, o să spui în timp ce îţi dai ochii peste cap. Da, chiar da. Am învăţat să nu mai judec.

Mi-a luat foarte mult să ajung în punctul ăsta, pentru că a judeca e la îndemână.

La un moment dat îmi era în reflex. Gura mea scotea vorbe urâte, creierul meu era tribunal suprem pentru ce fac alţii. Cum m-am lecuit? M-a lecuit viaţa. Mi-a dat palme grave. Am trăit relaţii imposibile, am dus certuri îngrozitoare pornite de mine fără vreo miză măreaţă, am rănit  oameni care nu meritau.

Sunt momente în care ajung să fac lucruri pe care aş fi jurat pe roşu că eu nu o să le fac niciodată. Şi atunci, cum să judec? Vindecarea a fost a naibii de grea, pentru că judecatul chiar e o dependenţă. E nişa supremă a bârfei. Da, am fost acolo, în situația în care ştiam tot despre toţi. Cine cu cine, de ce, vai ce oameni!

Când am simțit că nu mai vreau, am aplicat mai multe reguli. Mi-am repetat de N ori câteva lucruri:

Fifi, nu mai judeca!
Fifi, nu eşti tu în situaţia respectivă!
Fifi, cine eşti tu să judeci?
Fifi, adevărul lor nu e şi adevărul tău!

Și uite așa, am învăţat că viaţa nu e un film în alb negru, sunt mii şi mii de nuanţe de gri!

Ce-am câştigat? O linişte de nedescris pentru foarte mult timp. Şi sufletul meu e bine. Mult mai bine.

Nu judeca. Încearcă măcar o zi. Şi spune-mi după aia, nu-i așa că te simți mai bine?

Dr. Ada: Niciodată nu e prea devreme să duci copilul la dentist

Pe Dr. Ada am cunoscut-o în ziua în care am dus-o pe Maria mea la o evaluare. O mai văzuseră vreo 3 medici până atunci de-a lungul timpului și toți m-au asigurat că totul e în regulă.  Plecasem cu gândul de acasă să facem o simplă evaluare, convinsă fiind că dinții Mariei cei fără carii sunt perfecți. De fapt, copilul avea tartru.  La 8 ani!

Și uite așa m-am trezit punând întrebări și aflând răspunsuri de la un medic foarte stăpân pe ceea ce face. Mi-a plăcut Dr. Ada din prima clipă: mi-a dat soluții, nu m-a menajat și mi-a explicat într-un limbaj extrem de pe înțelesul meu ce am de făcut pentru ca Maria să aibă zâmbetul perfect.

Am plecat acasă lămurită și mă gândeam cât de mult înseamnă ca un doctor să îți inspire încredere. Și asta vine din ani mulți de învățătură și super experiență.

Ca să înțelegeți exact: Dr. Ada Epistatu este doctor în științe medicale, medic primar specialist în stomatologie, specialist în estetică dentară și facială, competență în implantologie.

Mi-am permis să o numesc frumos și simplu Dr. Ada și să îi pun întrebări ale căror răspunsuri le veți regăsi aici pe blog într-un serial.

17879946_1368334976587428_391414292409871298_o

Când aude de stomatolog, toată lumea are o teamă, deşi în 2017 tehnologia a avansat uimitor şi durerea a cam dispărut. Ce le spuneţi celor care încă se tem să meargă la stomatolog?

Tehnologiile ultramoderne şi tehnicile minim invazive fac din vizita la stomatolog o plăcere! Anestezia dentară se poate face acum cu substanţe şi dispozitive nedureroase, astfel încât chiar şi cele mai complexe proceduri devin uşor de suportat. Să nu mai spunem că pentru procedurile chirurgicale de lungă durată se pot face sedări, astfel încât pacientul nu simte nici durerea, nici trecerea timpului. Se va trezi relaxat şi odihnit,cu problemele rezolvate, eventual cu implanturi şi cu toţi dinții în gură!

Mulţi asociază frica cu durerea, alţii se tem de ce o fi în gura lor. Problema durerii este rezolvată, în rest, la ce să ne aşteptăm? Totul se va rezolva cu controalele din timp la dentist şi prevenirea instalării dezastrului! Un control te poate scuti de un tratament complicat şi costisitor!

Ce le spun celor care evită? Că dacă acum le este frică, mai târziu vor fi obligați! Nimănui nu îi face plăcere să stea fără dinţi, cu dureri sau cu proteze în pahar! Este mai uşor să previi decât să tratezi! Nimeni nu te angajează cu dinţi lipsă sau gură urat mirositoare, nu vei avea nici partenerul dorit şi aşa îţi va scădea şi încrederea în sine. Trebuie să recunoaştem că zâmbetul contează foarte mult în viaţă noastră relaţională şi afectivă!

17807646_1364259640328295_3919900981315783681_o

Se vorbeşte extrem de mult de igienă orală şi cu toate astea suntem pe locuri codaşe, noi ca naţie, la consumul de pastă dinţi şi la numărul de periuţe folosite anual. Haideţi să le explicăm oamenilor: de 3 ori pe zi? După fiecare masă? De câte ori ar trebui să ne spălăm pe dinţi?

După fiecare masă trebuiesc periaţi dinții! Şi nu numai periaţi! Aţă dentară, air flossul, adică duşul bucal, apă de gură, toate împreună înseamnă un periaj dentar corect. Gustările luate în locuri ce nu permit periaj ar trebui însoţite de o clătire a dinţilor şi folosirea gumei de mestecat pentru a nu rămâne alimentele lipicioase pe dinţi, alimente ce vor stimula placa bacteriană şi apariţiile cariilor. Un morcov crud consumat după masă, un măr verde ar putea înlătura alimentele lipicioase în cazul în care la o masă nu aveţi periuţă cu voi.

Câte periuţe ar trebui să schimbăm pe an?

La cel puţin 3 luni trebuie schimbată periuţă! Ea trebuie schimbată pentru că se uzează şi pentru că în ea se acumulează bacterii în timp. De asemenea, trebuie avut grijă de ea în toată această perioada! Să o ţinem uscată, să o spălăm şi să o clătim foarte bine după periaj, să o ţinem în baie într-un loc mai ferit, nu aproape de vasul de toaletă, să nu fie folosită şi de altcineva indiferent cât de apropiat ne este. Este bine să schimbăm periuţa dentară după o boală, gripă, viroză.

Periuţă electrică sau periuţă clasică? Şi dacă vorbim despre copii de la ce vârste pot ei uitiliza periuţă electrică?

Sunt păreri controversate despre acest subiect. Dar totuşi, studiile arată că periuţa electrică este mai eficientă decât cea manuală. Asta şi pentru că mulţi fie sunt foarte obosiţi şi nu mai au chef să se spele corect cu periuţa manuală şi atunci cea electrică vine în ajutorul acestora, fie nu ştiu să se perieze corect. Acum, dacă timpul de periaj este foarte mic sau nu aplicăm periuţă pe toţi dinții şi pe toate suprafatele lor degeaba folosim periuţă electrică.

În ajutorul nostru şi al periajului corect vin acum periuţele dentare ultrasonice ce au un efect de spălare şi curăţare mărit datorită combinaţiilor de mişcare de înaltă frecvenţă şi amplitudine pe care o au. Sunt periuţe uşor de utilizat şi îndepărtează petele date de ceai, cafea, tutun, într-o perioadă de 2 săptămâni, având program de curăţare şi albire.

La copiii foarte mici există reguli de igienă pe care părinţii trebuie să le ştie. Până în momentul apariţiei dinţilor de lapte, părinţii trebuie să cureţe gingiile şi mucoasa bucală cu degetul învelit într-un tifon, asigurând masajul şi curăţarea gingiilor.. Există şi periuţe speciale numite periuţe gingivale care sunt dintr-un silicon moale şi au formă de degetar. În momentul apariţiei dinţilor de lapte bebeluşul este prea mic, părinţii vor peria ei dinții apăruţi.. După vârsta de un an, părinţii trebuie să-şi înveţe copiii să folosească periuţa. La început, procesul va fi sub formă de joacă, dar având grijă să completeze sau să ajute igienizarea. Mai târziu, până când copiii vor deveni conştienţi de importanța dinţilor curaţi, părinţii trebuie să se asigure şi să controleze constant nivelul de curăţenie al dinţilor.
Periuţa electrică la copiii poate fi folosită după 3 ani, mai ales că firmele producătoare au scos periuţe speciale pentru copii.

17505193_1353863691367890_5363910446452276399_o

Care este vârstă la care un copil trebuie să ajungă la dentist întâia dată?

Păreri şi păreri. Într-adevăr, copilul trebuie urmărit din momentul apariţiei dinţilor de lapte. Primii apar între 5-8 luni. Acum, ca să vii cu copilul la stomatolog la vârstele astea mi se pare un pic cam exagerat. Părinţii trebuie să fie informaţi de stomatologul lor cum să supravegheze dinții în această perioadă. De asemenea, pot fi informaţi cum pot să participe la sănătatea lor prin periaj şi nutriţie. Este mult mai uşor pentru un părinte să se uite în gura unui bebeluş şi să observe dacă apar pete închise pe dinţişorii lor. Unii spun că este dificil pentru stomatolog să vadă un copil de până în 2 ani. Nu cred că este aşa de dificil, dar mi se pare că este mult mai dificil să te deplasezi cu un bebe mic, să stai să se trezească sau să aştepţi să recunoască doctorul şi să-i zâmbească. Până la 1,5 ani, dacă sunt probleme grave de dezvoltare maxilară oricum vor fi observate de medicul pediatru sau de cei ce se ocupă de naştere. Plecând de la ideea că sunt sănătoşi copiii noştri la naştere, recomand ca până la 1,5 luni părinţii să ceară sfaturi şi să înveţe să se ocupe de curăţenia dinţilor copilului lor, iar după această vârstă pot să înceapă să vină la stomatolog. Dar, până la 4 ani vizitele vor fi mai mult de împrietenire a copilului cu stomatologul şi de verificare a igienei copilului (fie vorba între noi mai mult de verificare a părinţilor dacă se ocupă de igienă copilului). De asemenea, i se pot aplica lacuri fluorurate copilului, care să crească rezistenţă suprafeţei dinţişorilor la carie. Dar ce recomand,chiar insist, este ca în jurul vârstei de 5-6 ani copilul să fie văzut de medicul ortodont pentru a putea preveni sau rezolva mult mai uşor afecţiunile ce pot apărea de dezvoltare dento-maxilară.

Sunt părinţi care sunt foarte fericiţi şi se laudă: uite copilul meu nu are nicio carie. Dar cum este cazul meu, a făcut tartru la 8 ani. De ce?

Principala cauza este igienă dentară! Copilul nu trebuie doar învăţat să se spele pe dinţi, ci şi urmărit dacă se spală corect. Trebuie să îi dăm o parte din timpul nostru pentru a supraveghea, controla şi eventual ajuta şi completa igiena copilului. Auzim foarte des afirmaţii precum: copilul se spală foarte des pe dinţi, dar are probleme. Are probleme fie pentru că nu se spală corect pe dinţi, fie pentru că pot există şi alte cauze, cum ar fi saliva vâscoasă, PH-ul salivar, ce ţin de alimentaţia posibil incorectă a copilului. Dulciurile, băuturile carbogazoase, gustările dintre mese fără spălatul dinţilor ulterior, biscuiţii, pufuleţii şi alte alimente lipicioase duc la acumulare de tartru. De asemenea, biberoanele cu cereale seara înainte de culcare au acelaşi efect, tartru şi carii. Mulţi copii sunt adormiţi cu aceste biberoane, iar cerealele dulci stau toată noaptea lipite pe dinţi. Deşi aceste lucruri par să fie ştiute de foartă multă lume, după mine, frecvenţa cariilor la copiii între 3-7 ani a crescut foarte mult. De asemenea, lipsa hidratării suficiente a copilului duce la apariţia tartrului, deoarece saliva devine vâscoasă. În loc de sucurile carbogazoase daţi copiilor apă! Şi după sucurile de fructe naturale, pe care este bine să le preparaţi în casă, daţi copilului să bea apă sau să-şi clătească gura. Şi fructele au zahăr ce poate rămâne pe dinţi!

Cum să facem un copil care nu vrea să se spele pe dinţi să o facă, totuşi, cum creăm acest obicei?

Puterea exemplului trebuie să existe din momentul învăţării copilului să se spele pe dinţi. Acele 2-3 minute petrecute în baie, în care şi el şi noi ne spălăm pe dinţi, trebuie transformate în momente funny, într-un joc. Foarte important este ca aceste momente de dimineaţa şi seara să se transforme într-o rutină. Poate că mă repet şi insist, dar părinţii trebuie să acorde timp din viaţa lor pentru acest proces. După 4-5 ani putem lasă copilul să se spele singur, dar cu controlul obligatoriu al lor după spălare.

Un rol important în deprinderea acestui obicei este alegerea periuţei şi pastei de dinţi. Sunt periuţe şi paste de dinţi recomandate pentru fiecare vârstă. A nu se folosi pasta de dinţi pe care o folosesc adulţii. Periuţele sunt pe măsură vârstei şi pot fi accesorizate astfel încât să fie pe placul copilului. De reţinut ar fi faptul că primele dăţi când învăţăm copilul ar fi bine să nu folosim pastă de dinţi, ci doar periuţă pentru a se obişnui cu ea.

Dacă sunt respectate toate acestea, puţin probabil că micuţul să nu vrea să se spele pe dinţi. Dar totuşi, dacă năzdrăvanul opune rezistenţă, începeţi cu recompensele. Mai ieftin ar fi să-i daţi steluţe sau buline pentru fiecare spălat. Oricum, asta depinde de fiecare, dar nu vă sfătuiesc să dați recompense materiale că s-ar putea să daţi faliment, ţinând cont că trebuiesc multe şedinţe până devine obişnuinţă! O soluţie ar fi să-i recompensaţi dacă stomatologul nu găseşte nici o carie. 

Se tot vorbeşte despre sigilările dinţilor. Ce sunt ele şi de la ce vârstă le recomandaţi?

Sigilarea dentară ajută la protejarea măselelor de lapte şi a celor definitive de caria dentară. Molarii, atât cei de lapte cât şi cei definitivi, au pe suprafeţele lor nişte şanţuri în care curăţarea este mai deficitară şi sunt condiţii favorizante pentru apariţia cariei dentare. Sigilarea se face cu materiale compozite care se aplică în aceste şanţuri şi se fotopolimerizeaza (se întăresc cu lampa cu lumina). Nu implică nici un fel de traumă care să sperie sau să doară. Acum, aceste materiale pot fi şi colorate în roz, verde, albastru şi sunt mult mai atractive pt copiii cu dinţişori de lapte. De asemenea, colorarea devine şi un indicator pentru noi şi chiar pentru părinţi. Când pe suprafeţele molarilor nu se mai
vede culoarea compozitului înseamnă că s-a pierdut sigilarea şi trebuie venit cu copilul la stomatolog.

Dar aparatele dentare. Există o vârstă minimă? Trebuie să aşteptăm să apară toţi dinții definitiv?

Aparatul are rolul de a corecta poziţiile anormale ale dinţilor, dinţi inghesuiți, probleme de muşcătură şi probleme de dezvoltare ale maxilarelor. Prin urmare, vârsta minimă de la care poate fi pornit un tratament ortodontic depinde de gravitatea problemelor întâlnite. Este bine ca primul control ortodontic să fie pe la 5 ani, deoarece la această vârstă oasele maxilare au o dezvoltare importantă şi ea trebuie urmărită să se facă corect. Medicul ortodont va verifica spaţierea fiziologică, adică dacă au apărut spaţii dintre dinții din faţă, ceea ce înseamnă că maxilarele vor fi pregătite să primească dinții definitivi ce încep să erupă, iasă, de la 6 ani. În jurul acestei vârste medicul ortodont poate să intervină din timp dacă există vreo problemă de dezvoltare a maxilarelor. Mulţi copii la această vârstă au tot felul de obiceiuri vicioase cum ar fi suptul degetelor, respiraţie pe gură (şi nu pe nas cum e normal), ţin limba mult între dintîi din faţă sau țin tot felul de obiecte între dinţi. Aceste obiceiuri favorizează foarte mult apariţia de poziţii anormale ale dinţilor şi dezvoltare incorectă a oaselor maxilare. De aceea, descoperirea lor din timp este necesară pentru a putea prin exerciţii să le înlăturăm şi prin aparat dentar să corectăm problemele pe care le-au creat.

Părinţii se gândesc sau aşteaptă, de altfel greşit, apariţia totală a dinţilor definitivi, lucru ce se întâmplă pe la 12-13 ani. Peste această vârstă creşterea oaselor maxilare este limitată, scade numărul variantelor de tratament şi se prelungeşte tratamentul!

De aceea recomandăm să aduceți copilul la un control ortodontic între 5-6 ani, pentru a depista din timp şi rezolva cât mai uşor eventualele probleme existente.

Mulţi sunt îngroziţi şi evită să vină cu copilul de la această vârstă, de frica acelor aparate incomode, mari, pe care le-au purtat sau le-au văzut ei în copilărie. Astăzi lucrurile s-au schimbat foarte mult. Aparatele pentru copii au devenit o modă, sunt cool, pot fi personalizate în funcţie de preferinţă, au dimensiuni mai mici şi se pot mândri cu ele.

Viata cu totul altfel. În liniște. Pe uliță

linistea

Mâncare în frigider, benzină în rezervor, jobul mult visat la care alții nici nu îndrăznesc să se gândească, înghețată Nirvana, bere Heineken, vin de Porto, haine, pantofi de catalog, vacanțe. Pot să mă urc în mașină și să fug oriunde în România sau chiar în avion, capitalele europene sunt toate aproape. Cunoștințe multe, colegi mișto, prieteni puțini, dar buni. Sănătate. Familie. Emoții multe și pozitive. Le am pe toate. Încerc zi de zi să fac tot ce îmi trece prin minte și reușesc să fac aproape totul, e drept, într-o viteză de nedescris.

Dar.

Sunt zile întregi în care îmi imaginez viața mea cu totul altfel. Undeva, departe de toată agitația. Într-o casă dintr-un sat de munte. Aud doar vântul și babele cum se ceartă pe uliță. Și iarna și vara. Dorm și citesc, iar dorm, iar citesc. Știu oameni care au făcut asta și unii trăiesc așa și acum, alții n-au rezistat și s-au întors la stresul din marele oraș.

Și mă întreb:

Oare de ce construim și construim și când ajungem sus ne dăm seama că vrem mai mult și mai mult sau altceva? Cu totul altceva. Știe cineva? Oricine?

Zurli, cea mai frumoasă zi. Femeia Uragan si Autostrada Fericirii.

foto-22

21 aprilie 2017. Cea mai frumoasă zi.  La 3 jumate după amiază sunt deja oameni strânşi în faţa Sălii Polivalentă. Înăuntru se fac ultimele pregătiri. În spatele scenei, în cabine, e o linişte aparentă. Fetiţa Zurli şi Zâna Bună cântă şi fac glume, în timp ce Mirela se machiază.

Am un nod în gât şi capul plin de flash-uri. Îmi amintesc primul spectacol pe care l-am văzut acum 3 ani, când m-am îndrăgostit iremediabil de Zurli. Îmi trec prin minte cadru cu cadru amintirile frumoase, dar şi alea dure: săli pline, copii fericiţi, lacrimile Mirelei de bucurie după fiecare spectacol, seara de pomină de la Roman, când erau -15 grade în sală sau show-ul de la Timişoara, pe care ea s-a încăpăţânat să îl ţină, deşi turna cu găleata. Dar n-a fost problemă, că i-a învăţat pe copii să danseze în ploaie. Femeia Uragan, cum îi spun eu, a ştiut pe ce drum să se pună. De 10 ani merge pe el. La început a mers încet, apoi din ce în ce mai tare. I-au spus diverși că nu e asta calea, au încercat să o tragă pe poteci mai uşoare, mai profitabile. Nici gând. Şi-a văzut cu încăpățânare de drum, pas cu pas, până într-o zi când s-a trezit alergând. Nu mai era un drum, era ditamai autostrada şi în spatele ei sute de mii de copii dansau şi cântau “Am o căsuţa mică”.

21 aprilie 2017. La 4 şi jumătate se deschid porţile. Deja sunt 300 de oameni afară. Zurli are cea mai frumoasă, mai sinceră şi mai disciplinată armată de fani din România.

Octombrie 2014. E o dimineaţă frumoasă de sâmbătă şi restaurantul e gol. Retegan îmi povesteşte ceva important cu un glas serios şi gândire asumată.

„Plec în ţară în turneu, primul turneu, îmi asum toate pierderile, dar simt că trebuie să fac asta.”
“Ce pierderi?” (am crezut că se alintă, nu o cunoaşteam prea bine)
“Păi în ţară nu ne ştie nimeni, Fifi”.

Şi ţara toată avea să o contrazică. SOLD OUT scria pe fruntea Zurli, dar Retegan era prea ocupată să îşi facă treaba cinstit, curat, cu dragoste imensă pentru copii. Mi-a aduc aminte zâmbetul meu de atunci, neîncrederea ei şi gândul pe care l-am avut instant: pe fata asta o să o lovească succesul așa de tare că nu o să îşi dea seama ce se întâmplă.

21 aprilie 2017. La 5 jumate sala e pe jumătate plină. Dau nas în nas cu fetiţa Ancăi Lungu. Mă pupă şi îmi spune cu glasul ei de copil mic:

“Fifi am emoţii.”
“Ştiu, Nati te înţeleg, şi eu am nişte emoţii…”

Râd tare şi îmi ţin lacrimile. Începe spectacolul, sala e plină ochi. Mă duc spre scenă şi lacrimile mele se întâlnesc cu ale Mayei, fata Mirelei. Ştim amândouă foarte bine că trăim cea mai frumoasă amintire cu Zurli de până acum…

30 Ianuarie 2017. Ne urcăm în avion să plecăm în vacanţă la Amsterdam. Văd copii printre pasageri şi îi spun Mirelei: Îţi reamintesc că mergem în vacanţă, nu trebuie să iei în brațe fiecare copil şi să te joci cu toţi, da? Râde şi zice dada, promit. Promisiune încălcată. În timp ce eu citesc, ea se ridică şi ia un bebeluş, îl învârte apoi se joacă cu el şi cu Fetiţa Zurli şi cu Zână Bună. N-ai cum să le opreşti…

21 aprilie 2017. Dau să fac Live pe Facebook şi nu prea pot că îmi tremură mâinile. La al doilea cântec mă ia plânsul de a binelea. Mă duc la baie şi mă spăl pe faţă cu apă rece, mă uit în oglindă şi mă cert: “Fifi, adună-te!”  Îmi pun zâmbetul Zurli şi intru înapoi în sală. 4.000 de suflete cântă “Pune-ţi, pune-ţi, pune-ţi o dorinţă” şi mă gândesc deja la toate dorinţele împlinite ale Mirelei. Pe unele cred că nici nu şi le-a pus. N-a îndrăznit. De afară pare cea mai puternică femeie din lume. De fapt, e munte de emoţie. E smerenia unui om care a pornit de jos şi a făcut totul de unul singur. Când faci ceva fără să ai o avere în spate, când calculezi leuț cu leuț şi te bucuri că ai mai făcut un costum, că ai mai creat un personaj. Să mai ai modestia să întrebi:  “Fifi, crezi că o să vină lumea?” Când tu ţii spectacole Sold Out de 2 ani… Să nu ţi se urce la cap, să nu ai senzaţia că totul ţi se cuvine… Îmi trec toate prin cap în timp ce fac Live pe Facebook și mă trezesc cu Retegan care se dă jos de pe scenă şi pleacă prin sală, până la ultimul rând. Pentru că ea trebuie să fie acolo pînă la ultimul spectator, pînă la ultima îmbrăţişare.

Show-ul e aproape de final. Nicicând sala Polivalentă nu a strâns atâta iubire. Ploaie de confetti peste copii şi părinţi, ca la toate marile sărbători ale lumii. 4 mii de suflete pleacă acasă fericite. Şi-au luat porţia de dragoste şi sinceritate.

Mă întâlnesc cu Chinezu şi râdem: “ Urmează Arena Natională, nu?

Retegan, la jumătate de ora după, în cabina în timp ce se schimbă: “Tu, Fifi, ai văzut câtă lume a venit?”

Râd de ea şi uit trecutul, uit tot drumul care a fost. Mă gândesc la Zurlandia, care va fi cel mai mare festival de familie din România.

Şi mă gândesc la Arena Naţională. Ce acustică bună are şi ce bine o să se audă într-o bună zi: Am o căsuţa mică aşa şi aşa….

foto-21

foto-20

foto-18

foto-17

foto-16

foto-14

foto-13

foto-12

foto-11

foto-10

foto-9

foto-8

foto-7

foto-6

foto: Ovidiu Craiciu

 

Români, hai să fugim în România! Acum!

Sunt Fifi, o fată simplă. Mi se mai spune și Șefa la Plecări Internaționale. Da, cine nu mă cunoaste ar putea crede ca nu îmi iubesc țărișoara. Total greșit. Cine mai zice așa, îl spintec. Sau nu. Am colindat și prin România și am găsit locuri frumoase despre care am tot scris. Mi-a plăcut cel mai mult la Hadar Chalet, da’ mi-a mai plăcut și la Inspire View în Bran sau la Atra Doftana. Mi-au rămas la inimioară și Vila Monitori din Sinaia și Vilele Lucia, tot din Sinaia. Locații mișto, cu proprietari deștepți care știu să te facă să te simți oaspetule anului oricând te-ai duce.

O parte din alegerile mele de top le-am găsit și pe acuș lansata platformă  localescapes.ro. Super ideea celor de la Vola. Oamenii s-au gândit să promoveze fix turismul românesc. Punct ochit, punct lovit. Am intrat pe site și am găsit Spa-uri de care nu avem habar și niște pensiuni care arată bestial. Ca să nu mai zic că m-au și deșteptat: undeva pe lângă Cluj se fac zboruri cu balonul cald. Fifi în balon. Now, that’s a story.

Ideea de la care pornește echipa Vola e relativ simplă: oamenii stresați (fără discriminare aș spune bucureștenii corporatiști) îsi doresc 2-3 zile departe de marele oraș.

escape 2

Și uite așa, a apărut site-ul vieții. Al vieții mele cel puțin. Intrați de vă rezervați. Luați. Luați.

ecsape 5

ecsape 4

escape 3

ecsape 5

Cum am ajuns producător TV. Genul programului: Reality. ( ep.2 )

Drumul meu spre televiziune a început cu radioul

V-am zis data trecută că în clasa a 10-a m-am hotărât să mă fac producător.

După ce mi-am fixat mini-obiectivul ăsta, mai aveam doar un liceu de terminat, liceu pe care l-am terminat cum am putut și eu, cu brio. O dădeam înainte cu ziaristica, da’ mama era speriată de bombe, nu voia să audă neam de cariera mea de ziaristă. I se părea cea mai proastă idee, ever. Mi-a zis să uit de jurnalism și de mutat în orașul sufletelor pierdute, la București.

Așa că mă gândeam cu căpuțul meu: unde aș putea să dau, să fie cu împăcăciune și nu cu dureri și suspine? Bing. La ASE, că e la modă și se alină și biata mea măicuță cu ideea că mă vede șefa la economii și consemnațiuni. Cu matematica nu aveam grețuri, iar la economie se știa că sunt un talent, din moment ce am luat Bac-ul cu 10 la materia vieții. Am dat examen oral (fără glume proaste, vă implor) cu un profesor căruia îi spuneam Sini. De la Sinistru. Cu 10 la Bac, am avut o vară de vis, n-am mai atins lecțiile despre piață, dobândă și profit. La admitere m-am relaxat, am luat un 9.85 la matematică și un mare 4.39 la economie. Singura din clasă care n-a intrat la facultate.. și mă mai și chemam elevă la Șaguna. Mi-am făcut de rușine familia, liceul, orașul și o parte din județ. Șoc, șoc, triplu șoc!

Fiind o fire mai pleziristă, am depășit relativ ușor șocul, am zis asta e, stau acasă un an și dau iar, n-o fi moarte de om. Paranteză. În anul ăla cât am stat acasă am citit tot ce nu citisem, plus încă ceva. Revin. Și cum citeam eu așa, aud că se dă concurs la radio pentru post de colaborator. Și a început să-mi clipocească o luminiță în cap: radio, radio, radio…televizor! Am câștigat postul corect și cinstit, mințind în scrisoarea de intenție că visul meu e să lucrez la radio, să ajung mare șefă, în special la radio Brasov, dacă s-ar putea.

A fost o experiență plină de emoție. Până la lacrimi și muci. Habar nu aveam de nimic, nu exista internet, nu mă priceam de niciun fel la muzică, așa că DJ nu am reușit să ajung, deși mi se părea cool. După momentul meu de glorie când am încercat să bag căștile în priză (da, de unde credeați că îmi vine porecla Fifi?), Marius Dobre a decis: “tu, fetiță, n-o să fii niciodată om de radio, esti praf.” Și probabil eram.

Mi-au dat totuși o emisiune, că eram gratis (adică nu ceream bani) și uite așa m-am trezit cu ditamai emisiunea, o dată pe săptămâna. Îi zicea “Hobby” și era din interviuri cu oameni care vorbeau despre pasiunile lor. Eram fericită, lucram la radio. A fost frumos, da’ ca orice lucru frumos, a durat puțin. Se făceau restructurări și pe principiul ultimul venit, primul servit, m-au dat afară, că cică nu aveam voce. O idioțenie. Voce aveam, doar ca eram prea mica și nici nu eram vreun talent radiofonic. În plus, eram a nimănui.

Ăsta de abia a fost șocul vieții mele. Am suferit enorm, am plâns zile întregi, au curs tone de valuri sărate. Era prima nedreptate din traseu. Dar aici s-a aplicat prima oară zicala cu un șut în fund e un pas înainte. Directorul radioului de pe atunci, scriitorul Doru Munteanu, a făcut un mare gest, un gest care deși nu știam pe-atunci, mi-a schimbat viața. M-a recomandat ca voce unei televiziuni.

Era o televizune care tocmai se înființa, oamenii căutau disperați o voce și nu găseau nimic care să le placă. Am dat o probă, au fost fascinați și m-au angajat pe loc. Pe mine, vocea prea slabă pentru radio. Mă rog. M-au angajat pe un salariu indecent pentru vremurile alea. Câștigam de 10 ori mai mult ca la radio și mult, mult mai mult decât ai mei împreună. I-am spus doar tatei grozăvia, mama a aflat mai tarziu. Echipa se construia și se auzea că va fi cea mai mare televiziune din Romania, iar noi o să fim o stație locală super importantă. Toate astea se întâmplau undeva prin mezozoic, iulie 1995. Iar televiziunea se numea PRO TV. Drăguț nume.

Ține minte trei cuvinte: Nemulţumitului i se ia darul

17191173_10208515787638368_6625204320661278118_n

Că lumea se plânge, pentru mine nu mai e vreo știre. Majoritatea oamenilor cu care intru în contact se plâng. De la micuțisme, la chestii mari. Gândirea aia pozitivă, pe care o tot propovăduiesc ăștia pe Facebook, nu prea ajunge în viața reală. Și jur că altfel înțeleg problemele reale, boli, necazuri, suferințe, despărțiri, dar sunt trei, de fapt patru drame pe care…

 Drama bogaților plictisiți

Se observă cu ochiul liber la semafor. Cu cât masina e mai mare, cu atât fața e mai plictisită. Cu cât restaurantul e mai scump, cu atât mesenii par mai blazați. De la bona filipineză care a rătăcit un cercel, la manichiurista idioată care a uitat combinațiile de ojă, până la “pfff, nu știu unde să mai mergem în vacanță, că am văzut toată lumea și am vrea să mergem undeva, să fie ceva simplu, minimalist, poate chiar rustic, dar parcă nu ne-am amesteca cu pământenii”. Și dacă plictiseala asta nu ar veni însoțită de o tristețe care duce direct într-o dramă în ușile psihologilor, poate nimeni nu ar sesiza penibilul situației. Ironia sorții: și bogații plâng. Destul de des.

Drama oamenilor care muncesc prea mult

Cunosc nișa asta mult prea bine, am fost regina lor niște ani, așa că stiu ce spun, cuvânt cu cuvânt. 12-14-16 ore. “Nu mai pot, vai, ce obosită sunt, trece viața pe lângă mine. Îmi vine să plâng de oboseală. O să mor”. “Dar de ce nu te oprești?” “Cum să mă opresc? Nu,nu, stau aici în bula terminaților și a frustraților care se uită cu năsucul lipit de geam la oamenii care se plimbă prin parc ziua în amiaza mare”. Degeaba îmi tot zicea tata: măi fetiță, dacă munca era bună, o luau boierii de mult…

Drama femeilor frumoase

Am avut o “situație” zilele trecute cu o colegă care trebuia să meargă la o filmare cu un personaj celebru. Celebru agățător de femei frumoase. Colega, cea mai frumoasă din România: “Of, o să se dea la mine, a mai făcut-o!” (ea fiind genul ăla care când intră într-o încăpere, femei si bărbați se holbează la fața ei de zână). “Draga mea, te-ai uitat în oglindă cum arăți?” “Da.” “Și ești conștientă că ești extrem de frumoasă?” Asta este viața, trebuie să te obișnuiești că toți vor să te ia acasă ca să faceți lucruri tinerești și rușinoase împreună. Femeile frumoase mereu se vor plânge că bărbații le vor pentru că sunt frumoase, iar ele s-ar vrea iubite pentru suflet sau, și mai grav, pentru creier. Așa cum alea cu creier or să vrea să fie și ele prințesele din castel care dorm pe patul plin cu petale de trandafiri. Măcar din când în când. Nu se poate.

Drama oamenilor care fac sex toata noaptea

E ceva cumplit. A doua zi e o jale de nedescris. “Vai, sunt praf, vai, am făcut sex toată noaptea, o să mor.” Am o veste proastă și una bună. Vestea bună e că nu se moare din osteneala sexului, vestea proastă e că nu trece. Adică nu faci sex și gata, ți-a trecut dorința. Nu e ca și cum ai lua o pastilă. Faci, mai vrei și tot asa. Și să ai nerușinarea să te plângi și să faci o dramă din asta… cred cumva că drama asta atrage cele mai multe blesteme față de toate celelalte false drame de mai sus.

Și acum o să vină Bazavan și o să spună: “ Auzi fetiță, de ce ai scris asta? Ce le rămâne oamenilor după articolul ăsta, cu ce pleacă ei de la tine din blog?” Uite așa, ca să râdă, că poate se recunosc și de mâine lumea va fi mai calmă și din ce în ce mai puțin oameni se vor plânge de plictiseala bogăției, de prea multa muncă, de prea frumusețe sau de sex în exces. D’aia.

La mulți ani, TATA! Ești cel mai iubit dintre pământeni

12003300_10204988325934030_4994229809531563414_n

Pentru că te-ai pus mereu în mintea mea, pentu că în clasa întâi făceai beţigaşele alea idioate în locul meu şi uite aşa luam mereu 10 la caligrafie, pentru că eşti bolnav cu călătoriile şi mi-ai dat şi mie boala asta cea mai frumoasă din lume, pentru că nu poţi să stai locul o clipă, pentru că ai un umor pe care mi l-ai predat de când  aveam 3 ani, pentru că faci cel mai bun ceai de sunătoare din lume , pentru că insişti să mănânc şi să nu umblu cu mijlocul gol, să fiu mai calmă şi să nu mai umblu desculță pe gresie, pentru că te superi greu dar îţi trece repede, pentru că m-ai lăsat mereu să dorm cât vreau, pentru că m-ai dus foarte devreme în viaţă la bibliotecă şi mi-ai ales prima carte, pentru că ai fost primul bărbat care mi-ai adus micul dejun la pat, pentru că eşti cel mai bun profesor pe care l-am avut vreodată, pentru că o adori pe mama şi eşti cel mai tare partener de joacă al Mariei, pentru mine tu eşti cel mai iubit pământeni.

La mulţi ani, tată! Te iubesc!

11075020_10203852932629907_6291028745398491473_n

Frumoasa și bestia. Cele mai tari replici

Cu fii-mea la “Frumoasa și Bestia”, scene și replici de la copiii care ne înconjurau.

640_in-cinemas-now-richbanner_8a1eebc5_2017_03_19_15_36_15
“Poate cineva sa iubeasca o bestie?”
– Da, eu! (o fetiță țipând tare din sală)
****
 Cand prostul satului insista pe langa Belle:
– Dacă nu mai insistă și o să fie nepăsător, Belle o să îl iubească
****
“Ce carte groasă ai, Belle, ai citit-o?”
“Nu, dar am citit alta. Vrei sa luăm cina?”
O fetiță din sală: NUU! Ești frumos, dar ești foarte prost!
****
Când tatăl Frumoasei lucra la un ceas în atelierul lui:
–  Cum sa lucreze la lumina aia atat de slaba?
– O să își strice ochii!
– (Soră sa) La cât a costat filmul ăsta, puteau să mai pună un bec.
****
– Crezi ca îl iubește?
– Da, dar încă nu își dă seama.
****
Când ceasul și candelabrul vorbesc între ele, gemenele de lângă mine speriate:
– Ce bine că nu avem mobila veche. Cum ar fi să vorbească ceasul de la noi din cameră?
– Mi-ar fi foarte frică!
– Bine că mi-am luat perna să o strâng în brațe!
****
– Nu o să mai calc în viața mea într-un castel!
– De ce?
– Nu vezi ce praf și ce mizerie?
***
” Gata, acum îl iubește că a dus-o la bibliotecă!
 ****
– Nu ți se pare că e prea mică pe lângă Bestie?
– Nu, pentru că o să o ia în brațe și o să valseze până îi dă inelul și după aia gata.
****
– Dacă o să mergem la engleză și la dansuri o să jucăm și noi în filme din astea.
****
– Ce bine că nu trăim în trecut să ne oblige să purtăm peruci.
***
La final dupa ce s-a aprins lumina o intreb pe Maria:
– Ce ți-a plăcut cel mai mult?
– Că în orice bestie se ascunde un prinț!
– Nu cred că e chiar asa, Maria…
– Da, mami. Sunt unii care noi credem că sunt prinți și e invers, sunt de fapt bestii…

Mi-a ieșit negrul din cap. Greu, dar mi-a ieșit

De la 18 ani sunt albă în cap. La propriu. Genul intelectual. L-am moștenit pe tata care și el e alb de fecior. Ne chema Corbu pe amândoi. Ironia sorții. Eu, spre deosebire de taică-meu, intelectual rasat, am avut ceva de pitzi mereu, așa că am descoperit rapid vopseaua de păr.

Am fost roșu semafor pentru prima dată. Și pentru ultima, pentru că madam coafeza mi-a pus un colorant pe păr și seara, la petrecere, gâtul meu s-a făcut roșu. Și gata, am trecut la negru. De 24 de ani negru, mereu. Mi se părea mie că nu există altă variantă decât negru. Nu a existat coafeză de cartier sau stilist cu studii la Londra să mă vadă și să nu zică: “nu vrei să încerci altă culoare?” Nu. Invariabil nu. “Păcat.” Lăsați că știu eu mai bine.

Până într-o zi, când am zis că aș vrea totuși altceva. Acum vreo 8 ani. Dar de la vorbă la decolorant e cale lungă, surioarelor. M-am uitat de nenumărate ori la minunata superbă de ciocolată de pe vopseluri, dar m-am oprit mereu la ciocolata aia Milka de pe raft. Negrul a rezistat în capul meu.

Până într-o zi când m-am dus la Jovsky la studio să o iau pe Retegan și m-am întâlnit cu vrăjitorul părului, m-am uitat la el (culmea, culmea, nu a zis “hai să îți fac ceva la păr”) și am zis că aș vrea să imi schimbe culoarea. El: “Da, Fifi, ciocolată.” Da, frate, ciocolată! Am anunțat anturajul, am făcut programarea, am trecut peste miștourile aferente (“vaivai și dacă nu o să îți placă, da’ de ce nu te faci blondă, să se pupe cu numele, auzi da’ să nu mă suni pe mine plângând dacă nu o îți iasă”) și m-am dus la studioul vieții.

Procedura a durat cu tot cu tuns și coafat vreo 4 ore. Să scoți un negru după 24 de ani e complicat. Mai ceva ca noaptea minții. În faza intermediară arătam fix ca tanti Fifi de la Piața Cosbuc, șefa de la gladiole. Dar mie mi-a plăcut chiar și-asa. Cred că am ajuns la varsta la care îmi dau seama că frumusețea vine din interior, așa că, de ce nu blond portocaliu de tejghea? Acea nuanță de Câmpulung, vorba lu’ Retegan.

17311426_10208546645129786_121866585_o

La final, m-am uitat în oglindă. Da, era ceva ce am visat toată viața. Acea culoare dulce-amară. Tone de Milka în capul meu. Superb. Nu-mi pare rău că am așteptat atât. Nu întâlnisem omul potrivit. M-am dat pe mâna lui Adrian Perjovski cu atâta încredere, mi-a plăcut atât de tare energia lui… cred că și dacă mă făcea roz nu mi-ar fi displăcut.

FullSizeRender

Sunt Fifi. Fifi-ciocolată.

Fifi la hotel. Dureri în cot și apă caldă

Povestire adevărată, la un hotel de fiţe din România
pexels-photo-29992 (1)
Hotel. Am adormit, m-am trezit, iar am adormit. La 6 m-am trezit cuțite frățieur, mâna înțepenită și am mai luat un Advil Forte. Restul mi-a fost frică să le mai iau, ca sa nu fie prea multe și să cedeze el Ficato. Mi-am revenit relativ rapid. La 7 fără 10 fix m-a părăsit Retegan, a coborat la masă și am ațipit.
Bai, și la 7 și-un minut începe un ciocănit din ăla tare în ușă. Am ignorat. Nimic, insista. În ușă, mare femeie de serviciu cu hainele lu’ Retegan aduse de la spălătorie:
„La cat eliberați camera?”
„Poftim?”
„Ca să știm la cât putem să facem curățenie!”
Zic: „nu știu, la cât pot maxim, maxim, să o eliberez?”
„La 12.”
„Atunci la 12.”
Am închis și m-am băgat în pat, ca să mă chinui să adorm. Și ele, doamnele, că era echipaj complet, una la camera din stânga, una la aia din dreapta, au început să dea cu aspiratorul și să trântească diverse chestii. Foarte prost antifonat. Practic stai în cameră cu tot hotelul. Și am ieșit pe hol și le am scos pe rând aspiratoarele din priză. Pac, pac. După care am făcut o criză de nervi la propriu. M-am dus la recepție „decât” în pijama și i-am zis ăleia:
„Bunicu’ si tăticu’ lu’ hotelu’ vostru cred că se zvârcolesc.”
„Doamnă, păi nu va suparati, nu și-au dat seama.”
„Doamnă, păi ba și-au dat seama, că mă trezise colega înainte.”
Și-au cerut scuze. Băi! Mi se pare SF ca la 7 dimineața să dai cu aspiratorul într-un hotel de fițe, de-ăla de nu poți nici să mergi cu liftul dacă nu ai cartele și nu poți să cobori tu la ce etaj ai chef, dacă stai la 3 nu poți să te duci la 4. Mi se pare aiurea, când eu dorm atât de puțin și sunt ruptă de somn și de durere, să mă trezească niște femei de serviciu, cu toată dragostea și considerația pentru ele și pentru aportul lor adus societății.
După vreo două ore cobor la bar să mă întâlnesc cu Bob. Unicul. Întârzie, aşa că cer o apă plată caldă. Și-a adus ospătăriţa apă caldă frate, caldă, caldăăăăă, as puteam să fac duș cu ea. Asta înseamnă servicii de calitate: noi nu gândim, executăm. În fine. N-o să le fac reclamă. Nici nu vă las să ghiciți despre cine e vorba. Vă zic doar atât: să nu mergeți la pomul lăudat cu sacoșa goală. Luați un sandviș la voi, că e posibil să vă fie fomică.
Vă pupă Fifi. Adică eu.