Greu în România

În timp ce în străinătate copiii slăbesc, la noi în ţară se îngraşă. Nu e un titlu tabloid, e pura și trista realitate. România e pe locul doi în Europa la obezitatea infantilă.

Ma uit pe stradă la copii și văd mulți copii supraponderali. Copii de 4, 5, 7 ani. Și se rupe ceva în mine.

Pe vremea copilăriei noastre se rugau părinții de noi să mâncăm. Se roagă și acum părinții de copii. Asta nu s-a schimbat. Diferența e că noi, deși mâncam ca sparții, alergam, alergam non-stop. Asta o dată. A doua, mâncam mâncare, nu plastic. În plus, noi puteam să numărăm dulciurile pe degete. Aveam înghețata la 1 leu, cofetăria cu 5 prăjituri și rahatul turcesc făcut în România. Fast food-ul nu exista nici în coșmarurile noastre, iar băuturile negre și acidulate erau un vis pe care îl credeam frumos. Copiii veneau cu sandvișuri la școală, nu cu chipsuri, sucuri colorate sau biscuiți otrăviți.

După aia, obiceiurile de luat masa. Prânzul și cina în familie s-au transformat în mesele din fața calculatorului sau a tabletei.

Maria noastră e un copil norocos, crescut cu dragoste și atenție. Care copil, desigur, a vrut sa mănânce prostii și la 3 ani era fan pâine. Dar am inventat tot felul de motive pe care ea să le înțeleagă și să le accepte, mici argumente pentru care ea nu are voie sau nu e bine să mănânce anumite chestii. Nu a mâncat în viața ei de 8 ani porcării. NU junk food (care e mâncare pentru adulți), NU sucuri acidulate (care fac riduri), NU ciocolată multă (că facem bube de la ea). Voi ce-ați inventat?

Colega mea Andrada pornește azi la Observator campania “Greu în România”. Vă aduce în faţă poveşti ale unor copii care au simţit sau simt pe propria piele ce înseamnă calvarul kilogramelor în plus. Cum, la 14 ani, un puşti a fost marginalizat de societate pentru că a depăşit suta de kilograme. Sărăcia, dar şi refuzul de a fi integrat l-au lipit de un zid al izolării.

Greu în România este şi o luptă a copiilor împotriva unui sistem care pare că opune rezistenţă. În timp ce medicii, nutriţioniştii sau profesorii trag semnale de alarmă, numărul copiilor cu probleme de greutate creşte. În şcoli, ore de nutriţie nu există. Sunt doar nişte capitole din cadrul unor opţionale. Mai grav este că obezitatea ascunde un şir lung de boli. Unele se văd imediat, altele se dezvoltă în timp. Medicii sunt şocaţi că astăzi, boli pe care le întâlneau doar la bătrâni, le tratează şi la puşti.

Potrivit unui studiu publicat recent de Organizaţia Mondială a Sănătăţii, aproape 70% dintre copii de la noi din ţară nu mai iau micul dejun sau cina cu părinţii. Iar nutriţioniştii spun că cei mici au ajuns să mănânce de plictiseală, din lisă de afecţiune sau de stres.

Începând de azi, la Observator la ora 19.00 pe Antena1 vedeţi materiale despre problemele obezităţii infantile. E o campanie care o să prezinte zi de zi cazuri grave, dar și cazuri fericite. O campanie prin care tragem un semnal și căutăm soluții.

Eu sunt Fifi. Și îmi pare rău să văd copii care nu sunt sănătoși. Hai să facem ceva să se facă toți bine. Vă rog.

E adevărat. Companiile aeriene pot fi obligate să îți plătească despăgubiri

L-am cunoscut pe Marian Mihail pe Facebook. Mi-a fost recomandat de un prieten drag, când eram supărată că Wizz Air îmi pierduse bagajul. El a fost omul care m-a învăţat cum să obţin despăgubirea corectă, la prețul corect. L-am luat la întrebări, să-mi explice frumos aici, pe blog, ce avem de făcut dacă zborul nostru întârzie, dacă este anulat, dacă linia aeriană ne rătăceşte bagajul sau dacă “pur și simplu” îl pierde de tot. Mai sunt firme specializate pe piaţă, dar el e singurul român care face asta, nu e reprezentant al vreunei companii străine. Ca să nu mai lungesc vorba, trec direct la răspunsurile lui, care sper să va lămurească și mai ales să vă fie utile în caz de Doamne ferește.


Cum ţi-a venit ideea să te specializezi în acest domeniu?

Am pornit de la o experienţă personală. Prietena mea lucra tot în aviaţie, dar în Emiratele Arabe Unite, astfel încât zburam o dată la câteva săptămâni ca să ne vedem, iar în una din dăţi, zborul ei de întoarcere a întârziat atât de mult, încât era în pericol să nu mai ajungă la serviciu. Transportatorul îi datora 400€, dar în prima faza nu s-a oferit să îi achite decât 25€! Ştiam foarte bine legislaţia şi situaţia, aşa că i-am contactat eu, moment în care, bineînţeles, i-au achitat toţi banii. Atunci mi-am dat seama foarte mult şi de efectele pe care le produce întârzierea unui zbor, dar şi de faptul că, majoritatea pasagerilor sunt oameni simpli, obişnuiţi, care nu s-ar gândi niciodată să apeleze la un avocat în asemenea cazuri. De aceea am creat întârziere.ro, pentru a fi mai aproape de pasageri şi pentru a putea face totul la distanţă. În peste 80% din cazuri nu discutăm decât prin e-mail, pasagerii fiind în toate colţurile ţării sau chiar în străinătate. De altfel şi pe facebook vei vedea că mulţi asta scriu în review: totul electronic, n-a fost nevoie să fac nimic, etc.

Să le luăm pe rând şi să vorbim întâi despre zborurile întârziate şi cele anulate. Există vreo diferenţă între ele din punct de vedere al legislaţiei?

Da, în timp ce un zbor anulat atrage aproape întotdeauna obligativitatea transportatorului (companiei aeriene) de a achita despăgubiri, în cazul unui zbor întârziat, e nevoie că această întârziere să fie de cel puţin 3 ore la sosire pentru a putea cere despăgubiri.

Care sunt paşii pe care trebuie să îi urmeze un călător pentru că să primească despăgubiri în momentul în care avionul întârzie sau cursa se anulează?

Trebuie, în primul rând, să-şi păstreze calmul. În timp ce despăgubirile pot fi cerute cu până la 1 an după dată zborului (în România), pasagerul mai are şi alte drepturi care nu pot fi valorificate decât atunci. Spre exemplu, dacă a pierdut o conexiune, are dreptul la un bilet pentru următorul zbor disponibil şi cazare peste noapte, dacă e cazul. Important e să îşi valorifice aceste drepturi la faţa locului. Ulterior, când ajunge la destinaţie, ne contactează, ne trimite câteva acte şi primeşte contractul prin e-mail. Odată semnat, nu mai are nimic de făcut decât să aştepte banii care îi vor fi viraţi direct în cont. Graţie ultimelor modificări în legislaţie, suntem în măsură să asistăm pasagerul 100% din faţa calculatorului, fără să fie nevoie că acesta să se deplaseze. Bineînţeles, poate să contacteze şi singur transportatorul, nefiind o procedură care să necesite în mod obligatoriu intervenţia unui avocat.

Îşi cunosc românii drepturile? Sau sunt uşor de păcălit cu un sandviş şi o sticlă cu apă?

Majoritatea ştiu că au „nişte drepturi”, însă de multe ori se mulţumesc cu faptul că au ajuns la destinaţie în siguranţă. Foarte promovat este dreptul la asistenţă, adică serviciile primite în aeroport (apă, mâncare, internet, cazare), astfel încât da, foarte puţini cunosc şi despre dreptul de a fi despăgubit.

Cred că oamenii sunt sceptici, gândirea din păcate e păguboasă din start: “eee, nu o să îmi dea banii oricum.” E adevărat?

Parţial e adevărat, teama lor porneşte din faptul că, în majoritatea cazurilor, plătesc sume mici pentru biletul de avion (am avut pasageri şi cu bilete de 5€). Pur şi simplu nu cred că pot primi, pentru anularea unui bilet de câţiva euro, sume de ordinul sutelor de euro. În continuare, mai sunt descurajaţi şi de diferenţa foarte mare de „arme”, ca să spun aşa: ei sunt nişte bieţi pasageri români, iar transportatorii sunt nişte multinaţionale cu afaceri de sute de milioane. Însă legislaţia europeană nu distinge, din fericire, între „low cost” şi „legacy carrier”, între economy şi business sau între români şi străini.

Care e cea mai mare despăgubire obţinut vreodată de tine ca avocat specializat?

Compensaţiile /pasager sunt standard, impuse de legislaţia europeană, maximul fiind 600€/pasager pentru anularea/întârzierea zborului şi aprox. 1100€/pasager pentru pierderea bagajelor. Până acum, avem cazuri destule în care am obţinut maximul. Şi mai avem cazuri destule în care pasageri care au zburat cu bilete de 10-15€, sau chiar gratis (în interes de serviciu), au primit despăgubiri foarte mari. În continuare, avem deschise şi acţiuni în instanţele civile române, pentru situaţii mai delicate, unde se impun şi daune morale. E vorba de familii care şi-au pierdut vacanţe, întâlniri cu rude sau alte evenimente din viaţă privată.

Există anumite condiţii în care nu poţi solicita despăgubiri, spre exemplu dacă eşti anunţat cu mai multe ore înainte de zbor sau dacă afară vremea este groaznică?

Legislaţia europeană vorbeşte despre nişte „împrejurări excepţionale” care, dacă sunt cauza anulării/întârzierii, exonerează transportatorul de la plata despăgubirii. Însă aceste situaţii sunt foarte puţine, fiind vorba de evenimente extreme, care nu ţin de activitatea de aviaţie civilă. Este vorba despre vreme nefavorabilă, ingerarea unei păsări în motorul avionului, acte de terorism sau greve ale controlorilor de trafic aerian. În rest, alte situaţii neprevăzute, cum ar fi greva personalului navigant propriu, defectarea aeronavei, întârzierea acumulată pe parcursul zilei, chiar şi accidentele la sol între avion şi echipamentele operatorului tehnic, nu au nicio relevanţă, transportatorul fiind obligat să achite despăgubirea. Chiar acum avem un litigiu cu un operator aerian român al cărui pilot nu a observat că maşina de ghidare de pe pistă a încetinit, lovind bara din spate cu trenul de aterizare. Transportatorul a refuzat plata despăgubirii, însă există o decizie a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu un caz similar, unde pasagerul a avut dreptate. Din păcate, pasagerii din această situaţie nu au dorit să îşi asume procesul civil, astfel încât au cedat creanţa unei agenţii de colectare, care a acţionat transportatorul în instanţa.

Cum e cu creanţele, explică-ne te rog procedura.

Există pasageri care, din diferite motive, dacă nu primesc despăgubirea în mod amiabil de la transportator, nu vor să meargă în instanţa cu cazul lor. Fie nu înţeleg tot mecanismul, fie nu au timp sau pur şi simplu nu vor să îşi asume riscul. În această situaţie, ei pot să cedeze dreptul de a acţiona transportatorul în instanţă, către o agenţie de colectare, care îi oferă o sumă de bani, pe loc. Pasagerul încasează aceşti bani rapid, fără riscuri şi costuri suplimentare, iar agenţia de colectare preia toate riscurile şi costurile procesului civil. Eu nu recomand această variantă decât dacă pasagerul este foarte grăbit sau speţa este complicată, pentru că sumele oferite sunt destul de mici (în jur de 10% din valoarea maximă a despăgubirii). Mulţi aleg această variantă deoarece au achitat sume mici pentru bilet şi aşa au siguranţă că au recuperat ceva.

Să vorbim şi despre bagaje. Care este atitudinea în general le lasă pierdute oamenii?

În cazul întârzierii şi pierderii bagajelor, despăgubirile nu sunt forfetare, ci se evaluează de la caz la caz. Spre exemplu, în cazul întârzierii bagajelor, pasagerul are dreptul la rambursarea cheltuielilor făcute pentru înlocuirea unor obiecte de strictă necesitate din bagaj, iar în cazul pierderii bagajului, la plata unei despăgubiri apropiate de valoarea acestuia. Toate, în limita a aproximativ 1100€ (suma nu e niciodată fixă, deoarece se calculează printr-o formulă variabilă). Din cauză că procedura e mai complexă, dar şi din cauză că în majoritatea cazurilor bagajul este găsit în mai puţin de 24 de ore, mulţi pasageri renunţă la alte demersuri.

Care sunt paşii pentru despăgubire?

Procedura este puţin mai birocratică în cazul bagajelor. În primul rând, pasagerul trebuie să reclame lipsa bagajului încă din aeroport. Apoi, să păstreze chitanţele pentru toate cheltuielile făcute în perioada în care bagajul nu este găsit. Ulterior, fie contactează transportatorul, fie pe noi, ca să înceapă procedura pentru despăgubire. Însă, comparativ cu plata despăgubirilor pentru anularea/întârzierea zborului, plata despăgubirilor în cazul bagajelor durează mai mult.

Ce le spui celor care nu depun plângeri şi nu cer despăgubiri pentru bagaje? Aş vrea să le explici într-o singură frază de ce ar trebui să facă asta.

Le-aş spune să îşi imagineze că în locul hainelor, în bagajul pierdut se află o persoană dragă lor. Ar mai renunţa aşa uşor?

* Pe Marian Mihail îl găsiţi aici: intarziere.ro sau pe pagina de facebook

Cele mai frumoase torturi din lume sunt în România. Și sunt românești.

Când m-am măritat cu Popa, ne-am făcut nunta singuri.

Nu am lăsat pe nimeni să îşi dea cu părerea. Sigur, mi-ar fi plăcut să am un wedding planner ca Jlo, care la cel mai mic suspin al meu să găsească o soluţie. Dar, pe vremea aia ( acu 11 ani ) nu se purtau organizatorii de nunţi, erau foarte puţini pe piaţă şi extrem de scumpi. Ne-am dorit o nuntă ca o petrecere. Fără fiţe şi fără figuri cu distracţie şi atenţie pentru invitaţi, care mulţi dintre ei erau vedete şi sunt şi acum, dar la nunta noastră am vrut să fie în largul lor şi să se distreze. Am rezervat sala, ne-am făcut singuri invitaţiile de nuntă ( cu etichete simpatice lipite pe sticle mici de vin) am stabilit meniul. Mi-am ales rochia de mireasă, cea mai simplă din lume şi mirelui un costum cu promisiunea fermă că nu va trebui să stea pînă la finalul nunţii cu sacoul pe el. Singura, chiar singura problemă a fost TORTUL. Pentru că Popa nu voia tort cu etaj. Voia o inimă roşie mare de marzipan. Şi, când spun mare, mă refer la 20 de kilograme. Am căutat de ne-au ieşit ochii. Nimic. Ne-a salvat un coleg care ne-a zis ” Aaaa, vă face tanti Lenuţa de la Baia Mare.” Am fost sceptici, dar femeia avea o firmă serioasă,făcea evenimente mari şi avea angajat un austriac care modela extrordinar marzipan. Şi ne-a făcut un super tort care a fost adus în ziua nunţii de la capătul celălat al ţării.

După cum spuneam, asta se întâmpla acum 11 ani.

Acum 11 ani nu o cunoşteam pe Lucia. O femeie înaltă, extrem de inteligentă, workoholică puritate 100%. Ea şi prietena ei Ioana au împreună o firmă de catering. Ne-au pregătit masa pentru botezul Mariei. Şi am ştiut că o să fie o dragoste pe viaţă. Fetele fac catering pentru nunţi şi botezuri, dar sunt cunoscute pe piaţă şi pentru cateringul la reclame şi filme mari. Domnul Copolla însuşi, marele regizor a fost cucerit de preparatele lor, iar de curând şi domnul Joaquin Phoenix şi a exprimat încântarea. El și încă niște actori cam celebri.

Fetele fug de camere şi de publicitate, sunt extrem de low profile. Dar cu mine nu le merge.

Vestea bună e că Luciei acu vreo doi ani i s-a pus pata să facă torturi de nuntă. Mi-am dat ochii peste cap când am auzit-o, mă gândeam la ce îi mai trebuie când e regină pe mâncare. Dar, ea şi a urmat pasiunea. Şi a băgat cursuri, lecturi, modelări, azi o bomboană, mâine o prăjitură, mai apoi un candy bar şi apoi torturile. Nişte compoziţii de îţi stă mintea în loc. Vă dau doar două exemple :

1. cheesecake cu inserţie de mango şi ginger cu blat de biscuite cu unt şi migdale. Glazură Ciocolată cu lapte şi bucăţi de migdală coaptă

2. Infuzie ciocolată albă cu scorţişoară, inserţie de măr caramelizat, blat ciocolată albă, decor argint comestibil

În weekendul ăsta o găsiţi pe Lucia la Târgul Ghidul Miresei la Romexpo.

Cum o recunoaşteţi? Simplu. Căutaţi standul Delicake. Vă aşteaptă acolo cu un tort. Sau să îi spun mireasă? Tort mireasă în mărime naturală. Plus tortul acoperit de fluturi plus mini torturile minune. Asta cu mini torturile mi se pare cea mai tare idee ever. Practic la nuntă, mirii au tortul lor, doar al lor, iar invitaţii primesc fiecare câte un un tortuleţ.

Iată şi alte minuni făcute de Lucia.

Vă las aici şi mailul ei dar şi numărul de telefon (0730 084 .250 lucia.coman@dreamcatering.ro) să o sunaţi direct dacă vreţi Tortul Torturilor. Oricum v-aţi imagina acest tort, ea o să lucreze să vă pună visul pe drumul realităţii. Pentru că nu-i aşa fiecare mireasă vrea să fie cea mai cea, să aibă în plus ceva faţă de prietenele ei Toate au sală sau cort, candelabru şi un dans. Dar tu…TU poţi să ai ACEL tort. Vorbeşte cu Lucia. Ea o să ştie să pună cireaşa pe el 🙂

 

Am găsit apartamentul din Europa cu vedere la Central Park New York

 
Am fost câteva zile în vacanţă în Varşovia şi am rezervat un apartament. Sunt fana apartamentelor, v-am zis? Nu spun că nu îmi plac hotelurile (mai ales cele de 5 stele), dar când calatorim cu Maria, un apartament de lux la preţ de hotel de 3 stele e fix ce ne trebuie.
 
De ani de zile alegem apartamentele de închiriat, de pe vremea când nu era în vogă Airnbnb.
 
Acum am rezervat de pe Booking apartamentul din Varşovia. Avea tot ce ne trebuia. Paturi confortabile, mult spaţiu, baia de vis şi mai ales espressorul din bucătărie.
 
E o schemă cu care n-am cum să greșesc. Nu ştiu voi cum faceţi, dar eu cînd rezerv citesc absolut toate comentariile. Mă interesează pe lângă poziţionare detalii precum LINIŞTEA sau DIMENSIUNEA PATULUI.
 
Apartamentul din Varşovia ne-a costat 55 de euro pe noapte. Rezervând pe Booking nu am plătit avans, nici nu mi-au blocat vreo sumă pe card, am achitat direct proprietarului. Şi da, apartamentul era de vis. Vă las mai jos câteva fotografii şi încep cu priveliştea. Peste tot în comentarii citeam de la turişti „vai ce priveliste, vai ce minunat”, dar nu era nicio poză care să mă convingă. Până când am dat draperiile la o parte și am zis: “Wow!” LIVE din Central Park.

Apartamentul îl găsiţi aici, gazdele sunt super ok (cred că e o agenţie care are mai multe apartamente), te aşteaptă cu apă şi pastile pentru espressor din partea casei 🙂 Plăteşti la sosire, iar la plecare laşi cheile pe masa şi tragi uşa.

Sunt Fifi, exploratoarea. Am descoperit New York-ul din Europa. Și e așa de frumos că vreau să îl mai descopăr de câteva ori.

Eu toamna mă îndrăgostesc cel mai uşor

Eu toamna mă îndrăgostesc cel mai uşor.

Toamna e anotimpul care face ravagii în sufletul meu. M-am îndrăgostit iar. De un parfum. De fapt, de mai multe. De câteva zile testez miresmele lui „Diptique”. Acum câţiva ani am descoperit lumea parfumurilor de nişă şi dusă am fost. Pur şi simplu le ador. Sunt cu totul şi cu totul altceva faţă de parfumurile de serie, sunt mult mai puternice, mai misterioase, mai altceva.

Sunt ca diferenţa între pret a porter şi haute couture. Un parfum de nişă iese după mii de ore de studii. Este învăluit mereu în mister şi îţi dă voie treptat să îţi imaginezi câte secrete se ascund în spatele lui.

Când le pui pe pielea ta, încerci să ghiceşti notele. Şi nu e simplu. E doar pentru inițiați.

La „Diptique Vetyverio” te întâmpină notele proaspete de început care îmbină aromele de vetiver şi grapefruit. Notele de grapefruit rezonează cu cele de vetiver într-un tempo de arome amărui. Urmează cele de lămâie şi mandarină din Italia, cu arome strălucitoare şi suculente. Esenţă nucşoarei Indoneziene şi a florilor de trandafir turcesc piperat, cu faţete irizate, conferă aromelor de vetiver o ardoare virilă. Notele de trandafir, garoafă, ylang-ylang se întrepătrund subtil cu aromele originale. În final, notele de seminţe de morcov acţionează că un mediator uşor fructat, unind într-un mod rustic aromele de vetiver şi pe cele încântătoare de flori. (nu va închipuiţi că m-am prins de mai mult de două, dar am aflat direct de la sursă secretele)

M-au cucerit parfumurile Diptique, le testez în continuare. Sunt preţioase şi demne de luat acasă 🙂

Am descoperit cele mai noi creaţii Diptique la deschiderea noului Concept Store BEAUTIK Haute Parfumerie.

E al 4 lea magazin BEAUTIK Haute Parfumerie, arată că un muzeu modern al parfumurilor şi îl găsiţi în Dorobanţi, la Mario Plaza. E genul de loc unde să te opreşti din vrie ca să iei o pauză perfectă. Oamenii de acolo (de peste tot la Beautik) ştiu cele mai parfumate poveşti din lume, sunt gata să ţi le spună şi ţie.

***
Produsele Diptyque sunt disponibile în magazinele Beautik Haute Parfumerie şi pe www.beautik.ro

Chef Florin Dumitrescu a cântat pe scena Hard Rock Cafe

Chef Florin Dumitrescu a lansat miercuri seară la Hard Rock Cafe un meniu concept cu trei reţete de burger gourmet. Pam, pam. Iată ştirea yummy a săptămânii.

Eu cred că hamburgerul e noua obsesie a românilor. Nu ştiu dacă există studii făcute de cercetătorii britanici sau de ai noştri, dar toţi prietenii mei când aud de burgeri o iau razna. Eu nu mă dau lebădă, trebuie să mă adaptez la trend aşa că m-am dus la Hard Rock Cafe să gust eu cu guriţa mea minunăţiile.

A fost un super eveniment, Hard Rock Cafe e unul din locurile mele preferate din Bucureşti şi miercuri a fost plin, plin de clienţii obişnuiţi, dar şi de vedete şi prietenii lui Chef Florin Dumitrescu.

Charismaticul Chef a scos cuţitele, da’ nu la noi, ci la niște ingrediente din care a făcut 3 reţete de burgeri care au surprins pe toată lumea. Şi ca să nu greşesc denumiri şi ingrediente citez direct din comunicat:

„Primul dintre ei aduce într-o formă interesantă plăcintă de berbecuţ, inspirată de Radu Anton Roman, de data această reprodusă într-un burger cu note subtile de scorţişoară şi nucşoară, dar şi un sos special pentru cartofii prăjiţi cu brânză de capră.  Iubitorii de fructe de mare se pot bucură şi ei de un meniu cu creveţi uşor picanţi şi acrişori, iar fanii bucătăriei franţuzeşti pot savura burgerul cu carne de vită, învelit în sos de foie gras şi trufe negre.”

Mie mi-a plăcut ultimul… divin! Am eu ceva cu trufele. Şi cu carnea de vită. Cum s-ar zice: Fifi ştie 🙂

Lăsând puţin mâncarea pe planul doi, vă spun că marea supriză a serii a fost Chef Florin, care a urcat pe scenă şi a cântat cu Emanuel şi band-ul lui.  Mi-a plăcut mult că a ieşit clar din zona lui de confort, se vedea că are mari emoţii. A făcut show şi oamenii s-au bucurat să vadă această faţă a lui.

Meniul de hamburgeri marca Chef Florin Dumitrescu o să fie disponibil la Hard Rock Cafe timp de 3 luni. Zic să mergeţi să gustaţi. Ba nu, să mâncaţi de-a dreptul. E cea mai bună recomandare pe care v-o pot face.

Hai să aveţi poftă şi să îmi daţi de veste cum v-a plăcut. Cius.

 

Centrul Copernicus din Varșovia, cel mai inteligent loc de joacă


Când am decis să mergem în vacanţă în Varşovia, primul lucru la care m-am gândit a fost ce ar putea să îi placă Mariei acolo şi am întrebat lumea pe Facebook ce îmi recomandă. Câțiva prieteni mi-au zis de Centrul Științific Copernicus. Recunosc că un muzeu de ştiinţă nu mi se părea cel mai potrivit loc cu care să o cuceresc pe fie-mea, prințesa disperată după poveşti cu prinţi şi alesele lor. M-am înşelat 🙂

Cum nu plec nicăieri fără un research serios, am citit și am aflat că sunt cozi imense la muzeul vieții şi că poţi sta 4-5 ore la coadă până să intri, că administratorii muzeului admit un număr maxim de vizitatori, ca să intri trebuie să iasă alţii şi tot aşa.

Tot în programul meu de micul documentarist am mai citit şi că în medie copii stau 2-3 ore în interior, unii chiar şi 5! OMG! 5 ore în muzeu? Mi-am făcut totuși curaj, am făcut două mătănii mari în gând și am comandat biletele pe net. Asta ne-a asigurat intrarea instant fără să stăm la coadă. Măcar atât.

Paranteză. E adevărat că e o provocare să iei biletul, pentru că deşi site-ul muzeului e în engleză, fix pagina de bilete online e doar în poloneză, ca un fel de preview la aventură. În rest, destul de civilizată treaba, alegi ziua şi ora exactă la care vrei să intri, sunt locuri alocate pe ore şi minute şi poţi să vezi cât de aglomerat e. Ca să anticipezi ce te așteaptă. N-am anticipat. Am închis paranteza.

Ajungem la Varşovia. A doua zi, cap-compas, direcția Muzeul ştiinţei și… surpriză! Moment Fifi de sinceritate: ACESTA NU ESTE UN MUZEU. Cine vă spune așa, vă păcăleşte. E un imens loc de joacă întins pe atenţie… 20.000 de metri pătrați! Sunt 450 de puncte de atracţie. E o hărmălaie de nedescris pentru că intri într-o clădire imensă, 2 etaje pline cu sute de copii care se joacă, fac experimente, se întrec, descoperă mari secrete ale ştiinţei, fac teste de efort şi de rezistenţă, intră în încăperi secrete.

Cred că e singurul muzeu în care am auzit din minut în minut ţipete de bucurie, practic e singurul muzeu unde nimeni nu te roagă să păstrezi liniştea. Încă de la intrare copiii sunt hipnotizaţi de pendulul lui Foucault care arată cum se roteşte Pământul.

Şi de acolo începe aventura: de la dinozauri la roboţi, teste care îi fascinează pe copii şi puncte care le arată marile descoperiri ale ştiinţei, toate sunt atractive, toate sunt interesante și le produc o bucurie de nedescris.

Am stat vreo 2 ore jumătate. Dacă era după Maria, cred că puteam lejer să stăm o zi întreagă. Era leșinată de bucurie.

Pentru mămicuțele care se întreabă: da, sunt și locuri unde poți să mănânci, sunt și terase unde mamele stresate ca mine se pot odihni. Da’ ce mai contează stresul când podoaba e în extaz?

Centrul Copernicus nu e un muzeu. E locul de joacă suprem pentru copiii de toate vârstele. Am văzut ţopăind de bucurie un băieţel îmbrăcat doar în scutecul Pampers, dar şi un bunic de 80 de ani. E un loc fascinant pentru toate mințile care nu își pierd curiozitatea și bucuria să exploreze lumea.

Dacă ajungeţi în acest oraş superb, Varşovia, merită să daţi o tură și la Copernicus. Câteva ore acolo se vor transforma într-o amintire de neuitat și încă o ancoră aruncată pe harta cu destinații preferate.

 

Artă din cer la Teatrul Național Bucureşti – Premiera UFO

Am fost duminică seara la prima premieră din această stagiune la Teatrul Național Bucureşti . În scenă, piesa UFO, scrisă de unul din cei mai talentați tineri din dramaturgia rusă, Ivan Vyrypaev.

O oră și 20 de minute de emoție pură într-un spectacol neconvențional pus în scenă de regizorul Bobi Pricop.

Ada Galeș, Istvan Teglaș, Ciprian Nicula, Mihai Călin, Raluca Aprodu, Medeea Marinescu, Ion Caramitru au fost cei 7 magnifici minunați ce și-au spus monologurile unul după altul pe o scenă care se învârte într-un show multimedia cu proiecții și filmări live.

Fiecare personaj povestește experiența proprie a întâlnirii cu extratereștrii. Ce au fost înainte, cum au reacționat în timpul întâlnirii și ce s-a ales din viețile lor apoi.

Zgomotul, nervii, frământările, drogurile, zbaterea, stresul, ura, certurile de zi cu zi, trădările, singurătatea. Bubele omului modern sunt întoarse pe toate părțile și practic „trezirea” fiecărui personaj ne amintește un lucru aproape banal: liniștea e starea cel mai greu de obținut. Puși în fața șocului, oamenii uită de nimicuri și își dau seama că nu banii, averile sau funcțiile le aduc calmul în suflet.

O piesă care mi-a adus aminte că prietenia, dragostea, familia, încrederea în sine și optimismul pot învinge anxietatea și chiar depresia.

Mergeți la TNB să vedeți UFO.

Nu sunt critic de teatru, nu pot emite în domeniu mari judecăți de valoare, dar mie ca simplu spectator iubitor de teatru UFO mi-a plăcut mult. Actorii sunt fabuloși, scenariul e îndrăzneț, regizorul curajos, decorul demn de vremurile noastre. Cred că e un spectacol care poate sta în picioare pe orice scenă mare din lumea asta.

Mi-a plăcut enorm Ada Gales, o actriță tânără, fragilă, dar cu o forță și o charismă care cred că pot să o ducă foarte sus.

Mai multe detalii despre spectacol găsiți aici:

 

Foto: Adi Bulboacă

Interviu cu Chef Marcello Trentini, omul cu sufletul cât o galaxie

 

De Marcello Trentini am aflat de la prietenii mei de la Fior di Latte, restaurantul meu preferat din Bucureşti. E locul perfect pentru un mic dejun liniștit, pentru întâlniri de business, seri perfecte cu prietenele mele sau prânzul de duminică împreună cu soţul din dotare. Am căutat pe Google şi am descoperit că Chef Marcello Trentini are o stea. Nu săriţi, ştiu că stelele se acordă restaurantului, nu Chef-ului, e o confunzie pe care o fac mulţi. La Marcello e un caz fericit, pentru că restaurantul în care lucrează a și primit steaua, e chiar al lui.

Ne-am întâlnit sâmbătă dimineaţă la o discuţie relaxată și relaxantă în care am vorbit despre mâncare, stele, energie şi secretul reuşitei într-un domeniu atât de fascinant.  Am avut emoţii, că aşa e la toate marile întâlniri ale vieţii, dar Chef Marcello m-a cucerit din prima cu modestia lui şi relaxarea cu care vorbea. Nici urmă de aroganţă, nici urmă de “Eu sunt Dumnezeu în bucătărie, hai să îţi explic şi ţie Fifi pe ce Pământ trăieşti.” S-a uitat în ochii mei toată discuţia, a râs şi m-a convins încă o dată că oamenii buni şi valoroşi şi modeşti rămân aşa şi după ce îi loveşte succesul.

De unde a pornit povestea lui Chef Marcello Trentini? Ce anume a declanşat scânteia, pasiunea pentru gătit?

Povestea e frumoasă. Am început prin joacă. Când eram mic, eu nu mâncam. Mâncam foarte puţin. Ai mei erau disperaţi. Apoi, mama a folosit tot felul de mijloace, de jocuri ca să mă facă să mănânc. Şi uite aşa, din joacă, în bucătărie a început totul. Am fost plăcut surprins când am realizat, de la vârsta de 18 ani, că deţin o capacitate enormă cu privire la activitatea unui bucătar, şi că, mai presus de atât, fac ceea ce îmi place cu adevărat. Am realizat că eu chiar ştiu să gătesc (râde), am realizat că eram din ce în ce mai eficient şi aşa a luat naştere dorinţa de a avea propriul restaurant. De la 18 la 28 de ani am gătit cu mare drag. Pentru mine bucătăria nu era doar locul meu de muncă, era posibilitatea de a călători deoarece, aşa sărac cum eram, pălăria mea de bucătar şi cuţitele îmi ofereau şansă de a călători prin lume.

Ai studiat artă în prima faza, nu a fost tocmai traseul unul chef obișnuit…

Exact. Părinţii mei m-au susţinut, am studiat pictură, istoria artei şi literatură. Nu am urmat deloc un parcurs obişnuit pe care-l parcurg toţi bucătarii/Chefii.

Când a apărut ideea de a avea propriul restaurant?

La un moment dat a devenit chiar o obsesie pentru mine şi dorinţa de a-mi deschide propriul restaurant a avansat. Dorinţa de a deveni un bucătar cu stea a apărut în vara anului 1998 şi am muncit neîncetat până am ajuns aici.

Cât de mult muncești?

Am 46 de ani şi mi-am început cariera la 18 ani. Lucrez şi am lucrat că un nebun, dorm doar 5 ore pe noapte, mă culc la 2 şi mă trezesc la 7. Îmi place să gătesc tot, nu există ceva care să-mi displacă. Petrec foarte mult timp în bucătărie, merg la piaţă, studiez tot timpul, sună telefonul, vorbesc cu clienţii, dau interviuri.

Când ai realizat că ești pe drumul cel bun?

Am avut două momente în viaţă care m-au schimbat şi m-au marcat : în anul 2008, când am devenit unul dintre cei mai buni 90 de bucătari ai Italiei şi în anul 2012, când am primit steaua Michelin

 

Povestește-mi puţin de ziua aceea în care ai primit steaua, cum a fost?

A fost o mare, mare bucurie.

Ai plâns?
(râde) normal că am plâns, a fost prima mare realizare din viaţa mea.

S-a schimbat totul din clipa aia?

Da, normal, am devenit cunoscut şi lumea a început să mă caute. Dar pentru restaurantul meu, pentru clienţii mei, eu lucrez cu acelaşi entuziasm. Şi desigur, visez la clipa în care restaurantul va primi şi a doua şi a treia stea Michelin

Pentru cine ți-ar plăcea să gătești? Există o vedetă la care te-ai gândit că ți-ar plăcea să îți guste minunăţiile?

Sincer, nu am asemenea gânduri şi îți spun şi de ce. Într-o zi a venit să mănânce la mine la restaurant un faimos filosof italian, aveam cărţile lui şi îmi plăcea foarte mult felul lui de a gândi. M-am bucurat foarte tare să îl văd în restaurantul meu. A comandat unul dintre preparatele mele, însă nu a fost mulţumit. Nu a ştiut să aprecieze munca mea şi pentru mine a fost o dezamăgire. Deci nu contează dacă persoana pentru care găteşti este sau nu cineva anume. Nu visez la George Clooney sau Papa sau Madonna. Vreau ca oamenii pentru care gătesc să se bucure de mâncarea mea şi să plece fericiţi, cu o amintire frumoasă.  Vreau să gătesc în general pentru persoanele cu adevărat pasionate. Ceea ce fac eu este artă, iar arta eu cred că trebuie să fie pentru toţi. Sunt o persoană simplă, comunic, glumesc, încerc să te fac să te simţi cât mai confortabil.

Ţipi vreodată în bucătărie?

(râde) Nu, ăsta e un mit că bucătarii ţipă. E adevărat că  presiunea e mare, pentru că vrei să faci preparatul perfect şi trebuie să îl faci într-un timp foarte scurt. Dar eu cred că totul ţine de energie. Şi dacă eu ţip, trântesc mâncarea sunt furios, nu are cum să iasă un preparat excepţional. E ca la copii, dacă îi tratezi cu multă dragoste vor fi nişte copii buni.

Ce îți place să mănânci acasă?

Între noi fie vorba, îmi place pizza, sunt italian şi deşi cred că făină albă nu face bine la sănătate, nu mă pot abţine să mănânc pizza. E plăcerea mea.

Deci pizza e plăcerea ta vinovată? Doar pizza? Ce îți mai place?

Îmi plac şi burgerii, dar îi mănânc foarte rar. (râde) Îmi place să mănânc orice dar sunt absolut înnebunit după pizza. Iubesc la nebunie şi sushi-ul. Călătoresc foarte mult, am posibilitatea de a savura diferite delicatese, chiar şi cunoscutele insecte din China, pe care le mănânc pe stradă.

Care este Signature Dish by Marcello Trentini?

Una dintre cele mai bune delicatese pe care le prepar chiar şi aici la Fior di Latte este ‘Lingua, gamberi e mandarino”. Un prieten bun, un mare bucătar, spune că întotdeauna eficiența unui bucătar se vede atunci când găteşte carne. Eu prefer legumele şi peştele dar, aşa cum a spus şi prietenul
meu, carnea face diferenţa.

Cum a început colaborarea cu Fior di Latte? Cum v-aţi găsit, că să spun aşa?

Oana Pleșan de la Fior di Latte cauta un Chef pentru consultanță şi a cerut o recomandare, cineva i-a arătat poza mea şi a exclamat: pe el îl vreau (Sunt un chef rock and roll, râde). M-a invitat în România, e a 6-a oară când vin La fior di Latte şi e o mare, mare bucurie pentru mine să lucrez cu echipa de aici.

Ce îți place la Fior di Latte cel mai mult?

În opinia mea, în acest moment, Fior di Latte este un local superb, îmi place la nebunie, eu ador lucrurile frumoase ale vieţii, de aceea am studiat arta. Este un local elegant şi simplu ce nu-ţi impune o anumită prezenţă, e o energie extraordinară. Oana, Sorin, Marius sunt toţi oameni prietenoşi, deschişi, gata să încerce lucruri noi oricând. Eu cred că în viaţă totul ţine de energie şi la Fior di Latte este o energie aparte, am fost în mai multe restaurante din Bucureşti, unele mai sobre, dar eu aici mă simt cel mai bine. Lucrăm împreună zilele acestea la meniu, e o muncă fantastică pe care o fac cu echipa de aici.

Unde se vede Marcello Trentini peste 10 ani?

În viitor mă văd călătorind cât mai mult prin jurul lumii, iar visul meu este să-mi deschid un restaurant în New York, Manhattan, un local mic şi simplu unde să împart cele mai bune preparate cu oameni diferiţi din toate colţurile lumii. Acum glumesc şi spun că lucrez 20 de ore pe zi, 8 zile din 7. Visez să lucrez 3 zile din 7 şi să pregătesc o singură masă pe zi pentru 12 oameni. Să le gătesc fiecăruia după pofta inimii, din inima mea.

Ce sfat le dai celor care visează să ajungă Chefi?

Sfatul meu pentru toţi este să gătească cu inima, cu dragoste, fără violenţă, fără furie. Doar aşa se pot crea pasiune şi performanţă. Toţi ne amintim de mâncarea mamei că fiind cea mai bună. De ce? Pentru că era întotdeauna gătită cu dragoste.

*****

S-a terminat interviul și m-am ridicat să plec. N-a fost chip. Marcello m-a somat să mă așez și nu mă mișc din loc până nu îmi gătește ceva. Pentru că, așa cum zice el, preparatele vorbesc cel mai bine despre el. Fire slabă, am cedat destul de ușor. Vorbele nu au gust, dar pastele gătite de el erau așa de bune că ar fi inutil să încerc să le descriu. Recomandarea mea e să mergeți la Fior di Latte ca să gustați măcar puțin din personalitatea lui. E minunată.

foto: Ovidiu Craiciu

O noapte la Conacul Benke din Ținutul Conacelor

Conacul Benke mi-a fost adăpost de lux în turul pus la cale în Țara Conacelor de Asociația Travel Focus. Covasna e surpriza anului pentru mine, sincer nu mă așteptam să văd atâtea locuri frumoase și să întâlnesc atâția oameni faini.

La Conacul Benke am ajuns la un prânzișor, după o zi de plimbări. Văzut din stradă mi s-a părut o clădire nouă, nu un conac. Chiar m-am gândit: care o fi procedura de botez, cum iei titlul de conac? De ce nu hotel, de ce nu pensiune? M-am lămurit repede că trebuie să fie construit încă din vremurile în care se scriau primele file ale nostalgiei. Conacul Benke a fost restaurat. E construit la începutul secolului al XIX-lea, iar procesul de renovare și reamenajare a început în 2008.

 

Poza cu el cum arata in paragină și cum arată acum m-a lămurit definitiv.

Conacul Benke nu e pentru tine dacă îți place agitația marilor hoteluri, dacă vrei muzică dată la maximum și restaurante afumate cu arsură de mici.

Conacul Benke e pentru cei care iubesc liniștea, luxul, mâncarea fină, atenția. Răsfățul adică.

Iată și atuurile lui:

– 12 camere duble
– 2 suite
– 1 apartament cu 2 dormitoare
– un restaurant unde un tânăr Chef (ținut departe de ochii oaspeților) gătește ca în filmele cu fețe regale. În prima seară am primit o prăjiturică învelită în mac, acoperită de frișcă naturală și așezată pe un pat de dulceață de caise. Deasupra, stătea moț o floare de lavandă. Am întrebat-o pe doamna care ne servea ce prăjitura e, dacă are un nume. “Da, cozonac cu mac.” Și da, cozonac era, ușor reinterpretat. Mmm, aș interpreta toată ziua niște cozonac
– piscina si spa-ul. Masaje, tratamente, saună sau poți să zaci în jacuzzi
– liniștea. Tone de liniște
– loc ideal pentru teambuliding-uri și nunți de poveste

Mai multe informații despre Conacul Benke găsiți aici.


Jamie Italian. La restaurant ca la bunica acasă


Am fost fascinată de Jamie Oliver de prima dată de când l-am văzut la televizor, acum 20 de ani. Mă uitam la el cum gătește acolo, în grădina din spatele casei, cu câtă ușurință face bucatele alea și mă gândeam că nimic nu e mai simplu decât să stai la cratiță. I-am cumpărat cărțile, am gătit după rețetele lui, m-am îndrăgostit pe vecie de el, acest bărbat simplu cu o droaie de copii acasă care ne arată că în bucătărie nu trebuie să ai nu știu ce vase complicate sau sosuri scumpe ca să îți dai gata musafirii.

Prima dată am mâncat într-un restaurant “Jamie Oliver” acum câțiva ani, la Londra. La “Jamie Italian”. Mese simple, scaune de tablă, o atmosferă firească. În mijlocul restaurantului, mese de lucru unde se ținea un curs la care londonezii învățau să prepare rețete italienești. Am nimerit lângă un grup de prieteni care își făcuseră cadou experiența asta și hohotele lor de râs mi-au rămas în minte, așa că mi-am promis să mai ajung.

Și uite așa, acum câteva săptămâni în Scoția am ajuns iar la “Jamie Italian”. De două ori. O dată în Glasgow și o dată în Edinburgh.

Eram cu Mirela și cu Moni și ne-am comandat ca niște fete libere aflate în vacanță. Am început cu un platouaș, ceva ușor, de vară, pentru toate trei. Eu am cerut și extra supă de mazăre și friptură, Mirela a mai cutezat o extra salată. Am cerut și desert, dar chelnerul, băiat galant, a zis să vedem mai târziu dacă mai putem și desert.

Și cum venea platouașul, lipa-lipa, băiatul care ne servea pune pe masă și niște conserve mari de bulion, genul ăla pe care îl știam din cămara bunicii din Zărnești. Ma gândeam că ne dă conservele și ne trimite acasă sau ceva. Ne-a liniștit Moni. Erau suport pentru platouaș.

Platouașul fiind mai exact compus din brânzeturi, salamuri, măsline marinate în sosuri magice, prosciutto, legume pudrate cu mirodenii numai de Jamie știute. Și o pâine care n-avea legatură cu vreun regim dietetic.

După toate nenorocirile astea, m-am apucat de supa de mazăre. Cu mentă. Dementă. Ce să vă spun? Neam de neamul meu nu a mâncat ceva mai bun. Era mică, dar extrem de sățioasă.

Băiatul gentil care se ocupa de noi m-a întrebat dacă mai vreau și friptură. Sau cum ar veni, dacă mai am loc. Am acceptat. Din amabilitate, da’ și de curiozitate, că foamea trecuse de multă vreme. Și n-am regretat, pentru că a fost delicioasă, chiar dacă nu am putut să o mănânc pe toată. D’aia avem poșete. Glumesc. Totuși, mi-a plăcut foarte tare că omul m-a întrebat dacă mai vreau friptura, nu am mai întâlnit asta nicăieri, de obicei ce comanzi aia primești, nu merge să spui după primul fel “domne, nu mai vreau, că m-am săturat.”

Desert n-am mai vrut, că simțeam că nu ne mai ridicăm, dar am mâncat din priviri platoul de brownies îmbibate în ciocolată și acoperite de nuci caramelizate. Sunt sigură că erau groaznice.

Concluzii. Ce mi-a plăcut cel mai mult?

– e totul simplu, nu te simți stingher că nu ai habar cu ce să mănânci
– ospătarii sunt aleși după gradul de cumsecădenie
– farfuriile arată fix ca pe vremea bunicii
– te așezi la masă și primești imediat o sticlă de apă și pahare din partea casei. Curate.
– pizza nu are forma aia perfect rotundă, e pusă pe talere de lemn, te uiți la ea și te gândești “asa imperfectă pot să fac și eu acasă“
– gustul e gust și mâncarea e super sățioasă. Obsesia domnului Jamie pentru ingrediente a meritat
– colțul de suveniruri. Poți să cumperi vase, cărți, tacâmuri, sosuri. De la Jamie de acasă

Nu e ieftin, dar e o experiență pe care o ții minte o viață. Plus că poți alege unul din meniurile de prânz la un preț mai mult decat ok.

Jamie Oliver e Chef-ul pe care îl iubește toată lumea. Simplitatea lui dusă la extrem l-a făcut unul din cei mai bogați bucătărași din lume (are o avere de peste 240 de milioane de lire sterline). Acest bărbat ciufulit, îmbrăcat în cămașă cu mâneci mereu suflecate, pe mine m-a cucerit. Și nu e vorba de bani, chiar nu e. E licărirea aia din ochi și felul în care știe să te cucerească fără măcar să încerci să te împotrivești. E Jamie.

 

 \

Castelul Stirling. Acasă la Braveheart în inima Scoţiei

De fiecare dată când mă gândesc la o țară de destinație am niste cuvinte cheie în minte. De exemplu: Italia, paste, espresso și prosecco. Portugalia, vânt, ocean, fado și vin. Dacă mă gândesc la Scoția, zic automat scotch whisky și castel. Așa sunt eu, prințesă. (Despre respectul și tradiția pentru licoarea magică am scris chiar aici.)

E, și când zici castel scoțian, nu poți să nu zici Castelul Stirling. Am ajuns la el într-o zi, pe la un prânzișor. Cu vântul în plete, la propriu. Și cu puțină ploaie, da’ mai ales cu mult vânt. Clima perfectă pentru mine, cred că Scoția e țara unde aș putea să traiesc fără niciun fel de problemă. Poate chiar și să mor.

Castelul se vedea de la șosea. Era și greu să nu se vadă, e destul de măricel. Este unul din cele mai populare castele din Scoția, îl găsiți de obicei între Glasgow și Edinburgh, e zona lui preferată. Părerea mea sinceră e că merită să îi faceți o vizită, mai ales dacă aveți copii. Da’ și dacă nu aveți, tot merită.

E construit pe o stâncă destul de vulcanică, în total contrast cu linistea care o să vă cuprindă când intrați în el. În acest minunat castel este îngropat William Wallace, eroul interpretat de Mel Gibson, motivul pentru care fanii Braveheart trec castelul pe primul loc în topul atracțiilor din Scoția.

Stirling, orașul, îți taie respirația. Are toate ingredientele scoțiene: verde, arhitectură, curățenie, istorie și castel. Iar castelul este perla orașului. Aici a copilărit Maria, Regina Scoției, aici s-au scris marile povești cu prinți și prințese adevărate. Da’ prea multă istorie strică, trec la ce mi-a plăcut cel mai mult și cel mai mult:

este un loc gândit cu mare atenție pentru turiști:
– panouri explicative peste tot, ghizi îmbrăcati în tot felul de personaje faimoase, informații la tot pasul
– curățenie impecabilă
– adaptarea istoriei la vremurile moderne. În castel se organizează nunți și petreceri corporate. Fără manele, totuși.
– există o cafenea unde poți sta liniștit să admiri orasul Stirling de sus, de la înălțime princiară grădina Reginei Maria a Scotiei, unde copii se joacă nestingheriți de-a ce vor ei
– tururile special create pentru copii, căci nu-i așa, cum mai bine să îi învețe istoria decât prin joacă.
– sunt săli întregi cu tot felul de jocuri și joculețe
– umorul personalului. Pe relaxare.

Așa că începeți să faceți bagajele. Castelul Stirling e de neratat, dacă ajungeți sau nu în țara verdelui perfect. Cateva ore perfecte pentru sufletul vostru n-o să vă strice niciodată. Freeedoooom!

 

Fă o faptă bună şi fugi!

“Fifi, dacă te pot ajuta cu ceva, cu orice, să îmi spui, dacă ai nevoie de un sfat sau de timpul meu, sunt aici oricând.” “Mulțumesc frumos, da’ sunt ok.”

Am citit mesajul colegei mele și mă gândeam că nici nu îmi trece prin cap să o deranjez cu problemele mele. Mă întrebam ce i-o fi venit. “Fifi, te rog să nu eziți, dacă ai nevoie de ceva, eu nu o să uit când m-ai ajutat tu pe mine, probabil tu nu îți mai amintești.” Habar n-aveam despre ce vorbește. Jur. Zic: “ce spui tu acolo?” “Da, da, acu 7 ani când eram cu tata prin spitale…” Nu-mi mai aminteam. Nimic.

Niciodată nu am contorizat ajutorul pe care l-am dat altora. Că așa m-au crescut ai mei. Am „pierdut” zile întregi (ca să nu ma trufesc și să spun luni de zile) ajutându-i pe alții. Necondiționat.

Citeam azi într-un articol, pe blogul domnului Chinezu, despre acest timp pierdut cu ajutorul necondiționat. La rece, dacă stai să te gândești câți oameni ai ajutat și cât ai primit înapoi de la fiecare, mi-e teamă că balanța e pe negativ. Dar totuși, ce ne mână în luptă? De ce nu putem sta deoparte? Când creierul zbiară “îți pierzi timpul, nu merită, fă ceva pentru tine!” E simplu: inima. Mama ei de inimă, ia fața gândurilor reci și te trezești mereu dând o mână de ajutor, de multe ori unor oameni care poate nu merită nicio privire.

Și nu, nu aștept nimic înapoi. Că dacă aș sta să fac contabilitatea faptelor bune ar fi chiar o pierdere de timp. Sfatul meu de Fifi: fă o faptă bună și dă-o uitării imediat. Nu îți încărca sufletul cu ea. Că după aia, dacă strângi prea multe, vin frustrările în val. Mai bine să ai suprize peste ani, să te traga cineva de mânecă, să îți amintească binele făcut. Cui nu ii plac surprizele?

Excursii de vis cu Paradis Tours la Marea Neagra

Puhoi de lume la Marea Neagră românească. Am tot mai mulți prieteni care aleg să își petreacă vacanța pe litoralul nostru, în ciuda cârcotașilor care spun că nu prea ai ce face în afară de plajă și baie. Eu spun că ai ce face, numai dacă mă gândesc la ce terase și restaurante wow s-au deschis în ultimii ani, dar și tot felul de locuri unde poți să pierzi ore bune cu scopul clar al relaxării. Agenția Paradis Tour vine cu idei de a petrece clipe memorabile în vacanță, pe litoralul românesc sau foarte aproape de el.

1. Croazieră în Delta Dunării

Iată o vacanță în vacanță. O zi în minunata noastră Deltă după care tânjesc străinii și unde orice iubitor de natură se îndrăgostește pe loc de atmosferă și priveliști. O excursie de o zi cu plimbări printre canale și un prânz tradițional pescăresc. Detalii aici.

2. Vizită în Balchik și sudul litoralului românesc

Litoralul românesc nu înseamnă doar Mamaia, cu agitația și cluburile ei. Personal, prefer stațiunile din Sud, unde e mult mai multă liniște. Și dacă n-ai fost niciodată în Vama Veche, acum e momentul să te oprești puțin. Sunt suficiente câteva minute ca să înțelegi de ce e poate cea mai nostalgică stațiune de la noi. Apoi, treci granița la vecinii bulgari și ajungi în stațiunea cu iz regal Balcik. Și ca să te simți fix ca în filmele cu prinți și prințese, gazdele te așteaptă cu o degustare de vinuri regale. Programul întreg îl găsiți aici.

3. Distracție în Paradis Land

Ei bine, da! Avem și noi un parc de aventură la Marea Neagră. Am scris despre el aici. Așa că dacă aveți copii, e o super idee să vă luați o zi de distractie la Paradis Land.

4. Seară Grecească

Și dacă totuși râvnești la Grecia, o seară tradițională grecească îți poate alina dorul. Organizatorii te iau cu autocarul și te și duc înapoi după ospăț, ca să bei ouzo fără să te gândești la consecințe. Detalii aici.

5. Seară Românească

Dacă te duci la mare fără sa ai parte de o seară românească, cu mici, cu bere, cu formație și dans, e ca și cum te-ai dus degeaba. Așa că cei de la Paradis Tour s-au gândit și la o seară specială românească.

BONUS!

Daca nu ești din București și nu ai vizitat niciodată Capitala, te poți înscrie la o excursie de o zi, ca să vezi și tu de ce i se spune Micul Paris. Mai multe detalii găsești aici.

Vacanţe cu avionul la Marea Neagră românească

Cea mai mare fiță e să nu ai fițe. Totuși, când vine vorba de vacanțe parcă nu aș face rabat de la nimic. Recunosc cu mâna pe inimă că sunt comodă (ca să nu zic leneșă) și că de fiecare dată când plănuiesc o vacanță, fie ea scurtă sau lungă, mă gândesc prima oară la drum. Aleg de oricâte ori am ocazia avionul, gândul că aș putea să fac ore întregi cu mașina până la destinație îmi taie orice chef.

Mă uitam în anii trecuți cu invidie la cursele scurte interne din Spania, Italia și Portugalia, unde oamenii pot ajunge în jumătate de oră pe malul oceanului, direct din marile orase și mă gândeam că la noi, deși avem aeroporturi în unele orașe, nu s-a gândit nimeni să facă niște curse care să ne ducă direct la plajă, la Marea Neagră.

Da’ uite că cineva, cumva, mi-a prins gândul din zbor. În premieră în România, de anul ăsta, Agenția “Paradis Vacanțe de Vis” a introdus pachete de cazare cu zbor inclus din Timișoara, Oradea și Iași. Bravo, nota 10

Sincer, nu m-a mirat că a fost ideea lui Aurelian Marin, șeful agenției, cel mai mare touroperator de pe litoralul românesc. L-am cunoscut pe acest stimat domn acum doi ani, într-un infotrip la mare și mi s-a părut un om deștept, dintr-o bucată, care știe exact ce vrea să facă: să aducă românii la Marea Neagră. Aia românească. Și mi-am permis să îl iau la trei păzește, cu câteva întrebări despre ideea minune, cum m-am priceput și eu:

Cum v-a venit ideea?

Ne-am dorit să atragem atenţia către zborurile interne introduse de o companie privată din România şi să aducem mai mulţi turişti pe litoral, dintre cei aflaţi în zonele îndepărtate de Constanţa. De vara aceasta, pot să vină cu avionul pe litoralul românesc aşa cum merg, vară de vară, într-o destinaţie externă. E chiar mai ieftin decât transportul cu maşina, pe lângă faptul că ajung rapid. Am reuşit nu numai să le scurtăm drumul până la destinaţie, ci şi să arătăm că litoralul este capabil astăzi de servicii complete şi integrate.

Din ce oraș ați avut cele mai multe cereri pentru aceste pachete?

Cea mai mare cerere de vacanţe cu avionul la mare vine dinspre Timişoara şi oraşele adiacente. Drumul cu maşina de la Timişoara la Constanţa e de 13 ore, cu avionul, de o oră. În maximum trei ore de când ai plecat de acasă ajungi în camera de hotel. Vă daţi seama cât de simplu le este acum timişorenilor să ajungă la Mamaia, Olimp sau Venus până la începutul lunii septembrie.

Care sunt planurile pentru 2018?

Startul a fost dat şi sezoanele următoare cine a venit sau vine acum cu avionul la mare nu va vrea să mai vină cu maşina. Ne dorim ca în următorii ani să ajungem să avem zilnic aterizări la Constanţa din toate oraşele mai îndepărtate de litoral ale României.

Așadar, dragi prieteni și prietene, veștile sunt din ce în ce mai bune. M-ați convins. Vă las aici detalii despre superofertele “Paradis Vacante de Vis”.  Click chiar aici. Zbor plăcut vă dorește Fifi!

Vis la Paris. CHRISTIAN DIOR, COUTURIER DU RÊVE

Prima zi la Paris, prima călătorie cu metroul, îmi sare în ochi un afiș: “Expoziție temporară Dior”. Hmm… planul era să simt Parisul pe străduțele nesufocate de turiști. Să mă pierd ore bune prin Cartierul Latin, prin Montparnase sau Marais. Nu plănuiam deloc să stau la cozile imense de la muzee. Eram dispusă să ratez toate checkin-urile pe care și le dă orice om normal care merge la Paris, dar Dior e Dior și gândul că o să văd rochiile perfecte a învins în mintea mea de Fifi Fashionista.

A doua zi, pe la 11, ajung la Muzeul Artelor Decorative. Prima imagine șocantă: coadă de 200 de oameni. Nu îmi venea sa cred și primul impuls a fost să renunț. Coada mergea încet și în mintea mea bâzâia un gând că nici măcar Dior nu merită atâta dragoste. Dar cum e ea soarta, a venit de undeva din cer ideea salvatoare, bilet online, intri fără să stai la coadă, ceea ce am și făcut. 11 euro.

Și am intrat.

E cea mai frumoasă expoziție pe care am văzut-o vreodată. Un Rai al rochiilor, mai în glumă, mai în serios, un Disney al femeilor.

 

Rochiile desenate de Christian Dior, Yves Saint Laurent, Gianfranco Ferré, John Galliano sau Maria Grazia Chiuri sunt perfect puse în valoare de decor. Fiecare încăpere e gândită ca o poveste.
Pătrunzi la început în camera care ilustreaza copilăria lui Dior cu primele lui fotografii și schițe, urmată de galerie după galerie, după galerie, unde sunt expuse minunatele creații.

300 de rochii, toate parfumurile Dior, schițe, materiale, pantofi, bijuterii. Unele piese sunt expuse publicului larg în premieră. Istoria frumosului desfășurată pe 3.000 de mp se încheie într-o galerie imensă, transformată în sală de bal, unde ochii îți rămân pe rochiile purtate de Prințesa Diana, Prințesa Grace de Monaco, Rihanna,  Charlize Theron, Jennifer Lawrence și alte prințese mai mici.

E genul de expoziție de unde nu mai vrei să pleci, ai rămâne peste noapte să ațipești puțin acolo, între toate minunățiile. Publicul în extaz, femei cu ochii în lacrimi înnodate în bărbie și bărbați care înțelegeau că răbdarea e obligatorie la fața locului.

M-a suprins că în marea de turiste și localnice erau și copii. Da, erau și copii pentru că la Paris moda e obiect de studiu obligatoriu, din generație în generație, din tată în fiu, din mamă în fiică. La Expoziția Dior copiii au workshop-uri dedicate lor, cea mai mica grupă fiind cea de la 4 ani.

Mi-a placut tare expozitia, v-am zis? Nu vă mai recomand să nu o ratați dacă ajungeți la Paris până pe 7 ianuarie, e inutil. Dar vă las mai jos câteva fotografii. Știu că o să alegeți corect. Chiar știu.

 

 

sursa foto: Facebook Dior

Vizită în Ținutul Conacelor. Prima oprire: Muzeul Pal Haszmann

Unul din primele locuri în care am fost după ce m-am mutat în Bucuresti a fost Muzeul Satului. Cred că e locul în care am revenit de cele mai multe ori, pentru că e o liniște acolo cum nu găsești în altă parte.

Și uite-așa, cum e ea viața simpatică, am ajuns iar într-un fel de Muzeul Satului, doar că la Cernat. Asociația Travel Focus m-a invitat în turul de descoperire a Ținutului Conacelor. Mai exact, la Covasna.

Orice călătorie serioasă începe cu un plan. Iar eu, ca orice turist liniuță blogger serios, mai întâi mă consult cu programul. Și ce zicea programul? Zicea că printre altele, o să vizităm un muzeu. Ok, nu sunt șefa la muzee, da’ hai să încerc, ce-aș putea să pățesc? Zic.

Și am pățit. Că nu mă așteptam să găsesc un loc atât de frumos. Așa cum nu mă așteptam nici să găsesc gazdele scoase din manualul de turism, care ne-au întâmpinat cu cele mai frumoase și mai sincere zâmbete.

 

Locul poate fi descris în două cuvinte: șoc și bucurie. Într-o grădina imensă, copleșită de liniște și de soare, am dat ochi în ochi cu frumusețea absolută: un conac în care se afla expoziția principală, înconjurat de case secuiești de la 1800, stupi de albine și un grânar. Și porți superbe, porți peste tot. Am avut senzația că e un imens platou de filmare unde urma să se filmeze “Amintiri din Copilărie”. Iar pentru copii e Rai, ei rămân cu gura căscată de când intră în curtea plină de tot felul de utilaje de altădată. De la tractoare și tot felul de mașini agricole, trăsuri, până la colecția de sobe sau de radiouri vechi, toate sunt aranjate într-o ordine perfectă.

 

Povestea e simplă și frumoasă: învățătorul Pal Haszmann și soția lui au strâns acum 100 de ani aceste minunății, le-au lăsat moștenire din generație în generație (comuniștii au contribuit și ei, că au transformat locul în muzeu, nu au distrus nimic) și uite așa, acum urmașii învățătorului se ocupă de moștenirea lui. Mi s-a părut ca în povești că nepoții și strănepoții acestui domn locuiesc chiar acolo, au casele în spatele muzeului.

Muzeul din Cernat e locul unde să te oprești în vacanță măcar pentru o zi. Gazdele sunt primitoare și atente cu toți copiii, chiar și cu ăștia puțin mai maturi, ca mine. Se fac ateliere de pictat pe lemn (recunosc, nu m-am încumetat, că la cât de talentată sunt eu la desen mă dădeau afară nu din muzeu, ci din județul Covasna) sau de pâslit. La universitatea populară din Cernat (pe care o gasim tot în muzeu) vin tineri din toată țara în tabere de pictură și sculptură. Adevărul e că e locul ideal să îți lași talentul să își facă de cap.

Mi-au atras atenția și niște fotografii imense alb-negru, lipite de câțiva copaci. Am întrebat ce e cu ele și am aflat că tocmai fusese o petrecere pentru copiii satului și oamenii s-au gândit să îi învețe niște istorie. În poze erau moșii și strămoșii lor.

 

Muzeul din Cernat e cunoscut în toată zona și cred că merită să fie cunoscut în toată România. Dacă ajungeți prin Covasna, e musai să vă opriți și să stați acolo măcar câteva ore. Vă garantez că nu o să vă mai vină să plecați. Prețurile sunt mici, intrarea pentru copii costă 5 lei, iar pentru adulți 10. Sat Cernat, foarte aproape de Sfântu Gheorghe și Târgu Secuiesc. Acum că aveți toate datele, vă urez succes la liniște și la poze. Cine știe, poate totuși îmi fac curaj și ne întâlnim la atelierul de pictură.

 

 

S-a întors Portugalia în România. Tap Portugalia

Eu nu mă las până nu molipsesc tot poporul român de Portugalia. Țara vieții trebuie să fie descoperită de toată suflarea românească. Eu m-am bucurat tare când am auzit că Tap Portugalia se întoarce în România și că iar o să avem cursă directă spre Lisabona. O, ce veste MINUNATĂ!
Așa că m-am dus vineri pe la Aeroportul Otopeni ca să văd minunea cu ochii mei. Spiritul portughez era peste tot la “Plecări”, aveam chiar și un flash-mob pe muzică portugheză.

Apoi, mi-am împlinit un vis. Visul. Am mers direct pe pistă, dar nu în goana aia clasică și nebună când sari din autobuz în avion de te ia vântul. Nu, frățică. Am avut onoarea să stau pe pistă o oră întreagă. Foarte tare senzația asta de onoare. Atât de aproape de toată forfota aia de avioane care vin și pleacă, te simți cel puțin Sophia Loren cu părul în vânt, dar coafura rezistă și tu ai filme cu tine în cap. După care s-a petrecut tradiționalul botez cu apă al cursei TAP și magaoaia aia de avionul vieții era la doar 5 metri de mine. Știu. Sunt o norocoasă 🙂 Invidiați-mă pe rând.

Așadar, TAP PORTUGALIA a revenit in Romania. Ce înseamnă asta:
1. Zburăm direct București-Lisabona, fără escală, cu una din cele mai puternice companii din lume.
2. Vor fi 5 zboruri pe săptămână spre Lisabona. Aeronavele Airbus, de tip A319 și A320, dedicate operării rutei, vor pleca de pe  Aeroportul Internațional Henri Coandă în zilele de luni, miercuri, joi, sâmbătă și duminică, la ora 7:00. În zilele de vineri, zborurile București – Lisabona au loc la ora 17:30.
3. Avem legături mai bune către Madeira și Azore (tot portugheze și ele)
Planurile sunt mari, pentru la anul portughezii și-au propus ca aceste zboruri să fie zilnice. Asta ca să nu mai am vreo scuză să nu ajung în țara vieții an de an.
Și ca să vă mai dau o extra bonus cado veste bună, până pe 17 iulie TAP oferă o reducere de 15% pentru toți cei care își cumpără bilete de avion. Vă las aici linkul de unde puteți să vă luați direct tichetele spre fericire:

Cel mai frumos muzeu. The Scotch Whisky Experience

Nu poţi să mergi în Scoţia şi să nu trăieşti experienţa “Whisky”.

E ca și cum te-ai duce în Laponia și să nu îl vezi pe Moş Crăciun. Cine eram eu să fac altfel? Așa că m-am conformat și m-am dus să mă încarc de povestea asta.

În drum spre castelul din Edinburgh, undeva pe stânga, e o casă frumoasă cu o siglă și mai frumoasă: “The Scotch Whisky Experience”. Restaurant de fiţe la intrare, puțin mai încolo, muzeu. 15 lire sterline intrarea pentru un adult, turul durează 50 de minute. Dai un ban, da’ știi că face, scoțienii știu să facă marketing mai bine chiar și decât grecii.

Paranteză. Până să mă duc, aveam și eu o problemă: întotdeauna m-am întrebat dacă se scrie “whisky” sau “whiskey”; cică sunt corecte ambele forme. Scoţienii spun whisky, irlandezii au mai pus ei un “e”, că aşa sunt ei, mai cu moţ.

Închid paranteza. Revenind la cultură, muzeul nu e foarte mare, da’ spaţiul e folosit perfect. La intrare te aşezi pe nişte scaune cu care pleci într-o plimbare pe șine.

Prin nişte tunele întunecate, o iei cu scaunul la plimbare, iar pe pereți vezi proiectate filme cu istoria whisky-ului în Scoţia. Scaunul care te plimbă mi se pare o idee deșteaptă. Poate nu ești la primul tur și ai degustat deja destul cât să nu mai stai bine pe picioare.

După turul cu scaunele plimbătoare ajungi într-o cameră de proiecție. Pe un ecran curbat vezi Scoţia împărţită pe regiuni, în funcție de tipul de whisky produs. Primeşti și un carton, un fel de loz de răzuit de-al nostru, cu aroma fiecărei specialități de whisky. Răzuiești și miroși. Altă idee bună.

Ajungi după aia în altă încăpere, unde începe adevăratul tur: camera de degustare.

Aici m-am mai calmat, inițial credeam că am dat 15 lire ca să miros niște lozuri și să mă dau cu scaunul. Ca la vinuri e și la whisky, degustarea e un mic ritual. Miroşi, agiţi şi apoi, când ai părut suficient de intelectual(ă), deguști puțin. Dacă vezi că degustă toată lumea, treci la subiect. Bei de-adevăratelea. Eu am ales un whisky cu un gust afumat. Minune mare! (Recunosc că mi-a plăcut și ideea că pot să mă afum cu un whisky afumat.)

Ca amintirea să fie amintire, la final primeşti paharul din care ai băut, ca să îți aduci aminte acasă cum era să te faci de râs în Scoția.  Exagerez, nici măcar nu m-am amețit, dar eu sunt mai specială.

Finalul turului te duce în camera tezaurului. O cameră care face să crape de invidie orice mare colecționar de whisky din lumea asta: Diageo Claive Vidiz Whisky Collection. 3384 de whisky strânse într-o viaţă şi adăpostite în Scoţia.  Acu’ sincer, sper că au grijă de ele. Eu sunt pentru prezervarea minunilor lumii.

Am făcut turul simplu, sunt și altele mai complexe care durează mai mult, poţi să faci chiar şi şcoală că să devii degustător cu acte în regulă. Fire mai modestă, am ales varianta Basic, rămân amator/consumator, îi las pe alții să fie profesori.

La ieşire m-am rătăcit puțin prin magazinul de suveniruri. Greu să te hotărăşti ce să alegi pentru cei dragi. Am luat balsam de buze cu whisky pentru toate prietenele mele. Să îmbine utilul cu plăcutul. E adevărat, n-am mai ajuns cu el acasă, că dragii mei scoţieni mi-au pierdut bagajul, dar sper că în câteva zile să mi-l găsească și să mi le cadorisesc.

So, într-un final apoteotic, vă dau și părerea mea sinceră.

Dacă ajungeți în Edinburgh, faceţi o vizită casei lu’ mama şi tata lu’ whisky. E de bifat în galeria muzeelor de văzut o dată în viaţă. Căci, nu-i așa, toți vrem să fim plini de cultură în cap. Pam pam.

 

Cea mai frumoasă poveste de iubire: Tango în aer

Iubirea e tema Festivalului Internațional de teatru de la Sibiu de anul ăsta… și am ales să văd fix spectacolele despre iubire. 🙂

Vă spun cu mâna pe inimă că în ziua în care s-au pus în vânzare biletele la FITS2017 primul gând a fost la dansatorii argentineni. Îi văzusem acum 2 ani, am povestit experiența aici.

Am așteptat cu emoție reîntâlnirea și am trăit iar bucurie la cele mai înalte cote. Dansatorii care plutesc în aer au pus lacrimi de bucurie în ochii spectatorilor. Până la urmă…cine nu visează să zboare?

Tango in Aer e un show produs si gandit de coregrafa Brenda Angiel. O adevărată lady… înaltă, subțire cu care am avut onoarea să stau puțin de vorbă aseară după show. I-am mulțumit pentru experiență și dânsa mi-a vorbit despre dansatori cu mândria cu care o mamă își „bârfește” copiii.

MINUNAT SPECTACOL. Mi-am adus aminte de vorba prietenei mele Paula: În viață e importantă coregrafia 🙂 Și-n dragoste, nu-i așa?

fotografii: Paul Baila

****

Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu celebrează, la a XXIV-a ediție, iubirea. Spectacole de teatru, dans, muzică, circ, conferințe și Bursa de Spectacole au loc în săli de spectacole, pe străzile orașului și în lăcașuri de cult, toate unite sub ideea de iubire pentru artele spectacolului.

Festivalul ține de pe 9 pe 18 iunie. Mai multe detalii, aici.