Primele zile.

Mă simţeam ca într-un film străin. Aterizată din radio, unde oricum mi se părea SF. Oamenii veniţi de la Bucureşti să deschidă staţia de la Braşov aveau siguranţa aia pe care o ai când stăpâneşti meseria. Mă uitam la ei ca la nişte zei. Eu trebuia doar să citesc ştirile.

Pe vremea aia, cititul se făcea direct în grupul de montaj. Nu existau cabine de voce. Citeai prima bucată din reportaj, apoi se lipea bucata de interviu, apoi iară voce, apoi iar bucată de interviu. M-am trezit într-o lume în care se vorbea un limbaj pe care nu îl stăpâneam deloc: „e albastră imaginea, nu a avut albul făcut la cameră”, „caută în plus, dă mai în minus”, sincron, sharf, dă DMC 300, Beta. Oare ce e aia Beta??? (erau casetele pe care montam pe vremea aia).

Mă uitam şi nu înţelegeam mare lucru. În plus, aveam o timiditate pe care mi-am învins-o greu. Mi-aduc aminte şi acum că mi se umezeau palmele înainte să întreb ceva. Acum pare inimaginabil, eu, cea mai volubilă din lume. Timiditatea rezistă şi acum, doar că o maschez mai bine. Echipa de la Bucureşti avea experienţa de la Tele 7 abc şi Canal 31, toţi ceilalţi eram la început. Toată lumea învăţa, aşa că nicio întrebare nu părea idioată.

Prima mea şefă era o femeie slabă şi blonduţă, cu nişte ochi care te îmbrăţişau cald când făceai bine sau îţi îngheţau inima în tine când greșeai grav. Super reporter. Mega creier. Gabriela Nema. Avea o energie greu de imaginat, o bunăvoinţă şi un entuziasm care ne-au făcut pe toți ceilalți să prindem aripi. Mi-a mâncat nervii mai târziu, așa cum şi eu i-am mâncat pe ai ei. Dar am învăţat de la ea că în meseria asta nu reușești niciodată dacă nu ai curiozitate şi dacă nu iubeşti oamenii. Şi am mai învăţat ceva. De fapt, mi-am dat seama în timp: cât de important e să îi înveţi pe cei care sunt la început.

Am o teorie. Dacă omul ăla care e la început e slab, tu ca profesionist îţi faci datoria şi încerci măcar să îl deştepţi. Dacă e bun şi promite, cu sau fără sprijinul tău, într-o zi o să ajungă departe. Aşa că nu strică să încerci să ajuţi pe oricine. Te vei mândri peste ani că ai pus umărul la formarea unui destin sau vei spune “măcar am încercat să scot ceva din el”.

N-am să uit niciodată acele zile. Acele luni în care veneam toţi la 8 dimineaţa şi plecam seara târziu. Nu voia nimeni să plece mai devreme și nu voiam să fiu nici eu mai fraieră. Trăiam cu senzaţia că dacă plec puţin, pierd mult. Aveam 18 ani şi nu ştiam ce e munca. Şi aveam să aflu că în televiziune se munceşte mult, foarte mult. Aveam 18 ani şi nu spusesem niciodată în viaţa mea o înjurătură. Şi aveam să aflu că în televiziune se înjură. Mult. Mult rău.