Promit că o să fiu mai atentă, mai săritoare, mai prietenă…

 

Îmi scrie aseara o prietenă:

“Fifi, sunt foarte suparată pe mine!”

“De ce?”

“Uite, o prietenă care mereu a fost acolo lângă mine, a sărit de fiecare dată pentru mine, aflu că are cancer de 2 luni… Sunt așa de prinsă de problemele mele zilnice, cu pseudorelevanță, că uite că nu acord atenție oamenilor… Sunt moartă de nervi.”

Am liniștit-o. Sau măcar am încercat. Ăsta e prețul lumii nebune în care trăim.

Eu am zi de zi senzația că nu stăpânesc timpul, programul, întâlnirile, că ele mă conduc de fapt.

De 3 luni îmi promit că ajung să iau o bicicletă de la o prietenă, să merg prin parc. Nu ajung, deși mi-ar face bine.

De luni bune amân să mă văd cu diverși oameni pentru că nu am timp. Zi de zi pun în agendă lucruri. Nu apuc să fac nici jumătate, deși mă străduiesc să fiu eficientă.

Mă încăpățânez sa nu dau Sms sau mesaj pe Facebook dragilor din viața mea, ci să îi sun de ziua lor și în ziua aia tot amân, copleșită de treabă, și ajung să nu mai sun.

Mă culc cu gânduri, mă trezesc cu gânduri, zi de zi împac oameni supărați că sunt neatentă cu ei.

Îmi țin telefonul pe silent, pentru că simt că dacă aș răspunde tuturor apelurilor aș lua-o razna. După aia sunt copleșită de vinovăție că am ratat momente de bucurie sau momente grele din viețile prietenilor mei. Aflu cu stupoare că X mai are puțin și naște (“vai, și nu mi-a spus???” Păi poate mi-ar fi spus dacă răspundeam la telefon) sau că Y are o boală foarte grea.

Apelurile ratate sunt la ordinea zilei în viața mea.

Vinovăția e acolo. Zi de zi. Ăsta e prețul pe care îl plătesc pentru viața pe care o duc. Prietenii sunt din ce în ce mai puțini, oamenii îi simt din ce în ce mai departe, puțini rezistă, mai ales dintre cei care nu sunt din lumea mea și nu înțeleg ritmul.

Merită? La rece, dacă stau să mă gândesc, știu că nu. Am pierdut doi oameni dragi în morți fulgerătoare și mi-am promis că o să mă schimb. Și m-am schimbat. Nu mă mai enervez din orice, nu mai pun la suflet, îi judec pe alții puțin spre deloc, sunt renumită pentru optimism și pentru încrederea pe care știu să le-o dau altora.

Dar neatenția nu o pot vindeca. Când mă uit în cinci direcții e greu să nu îmi scape lucruri.

Azi e luni. Promit să fiu mai atentă, mai săritoare, mai prietenă…. Promit.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*