Cum am ajuns producător TV. Genul programului: Reality. ( ep.2 )

Drumul meu spre televiziune a început cu radioul

V-am zis data trecută că în clasa a 10-a m-am hotărât să mă fac producător.

După ce mi-am fixat mini-obiectivul ăsta, mai aveam doar un liceu de terminat, liceu pe care l-am terminat cum am putut și eu, cu brio. O dădeam înainte cu ziaristica, da’ mama era speriată de bombe, nu voia să audă neam de cariera mea de ziaristă. I se părea cea mai proastă idee, ever. Mi-a zis să uit de jurnalism și de mutat în orașul sufletelor pierdute, la București.

Așa că mă gândeam cu căpuțul meu: unde aș putea să dau, să fie cu împăcăciune și nu cu dureri și suspine? Bing. La ASE, că e la modă și se alină și biata mea măicuță cu ideea că mă vede șefa la economii și consemnațiuni. Cu matematica nu aveam grețuri, iar la economie se știa că sunt un talent, din moment ce am luat Bac-ul cu 10 la materia vieții. Am dat examen oral (fără glume proaste, vă implor) cu un profesor căruia îi spuneam Sini. De la Sinistru. Cu 10 la Bac, am avut o vară de vis, n-am mai atins lecțiile despre piață, dobândă și profit. La admitere m-am relaxat, am luat un 9.85 la matematică și un mare 4.39 la economie. Singura din clasă care n-a intrat la facultate.. și mă mai și chemam elevă la Șaguna. Mi-am făcut de rușine familia, liceul, orașul și o parte din județ. Șoc, șoc, triplu șoc!

Fiind o fire mai pleziristă, am depășit relativ ușor șocul, am zis asta e, stau acasă un an și dau iar, n-o fi moarte de om. Paranteză. În anul ăla cât am stat acasă am citit tot ce nu citisem, plus încă ceva. Revin. Și cum citeam eu așa, aud că se dă concurs la radio pentru post de colaborator. Și a început să-mi clipocească o luminiță în cap: radio, radio, radio…televizor! Am câștigat postul corect și cinstit, mințind în scrisoarea de intenție că visul meu e să lucrez la radio, să ajung mare șefă, în special la radio Brasov, dacă s-ar putea.

A fost o experiență plină de emoție. Până la lacrimi și muci. Habar nu aveam de nimic, nu exista internet, nu mă priceam de niciun fel la muzică, așa că DJ nu am reușit să ajung, deși mi se părea cool. După momentul meu de glorie când am încercat să bag căștile în priză (da, de unde credeați că îmi vine porecla Fifi?), Marius Dobre a decis: “tu, fetiță, n-o să fii niciodată om de radio, esti praf.” Și probabil eram.

Mi-au dat totuși o emisiune, că eram gratis (adică nu ceream bani) și uite așa m-am trezit cu ditamai emisiunea, o dată pe săptămâna. Îi zicea “Hobby” și era din interviuri cu oameni care vorbeau despre pasiunile lor. Eram fericită, lucram la radio. A fost frumos, da’ ca orice lucru frumos, a durat puțin. Se făceau restructurări și pe principiul ultimul venit, primul servit, m-au dat afară, că cică nu aveam voce. O idioțenie. Voce aveam, doar ca eram prea mica și nici nu eram vreun talent radiofonic. În plus, eram a nimănui.

Ăsta de abia a fost șocul vieții mele. Am suferit enorm, am plâns zile întregi, au curs tone de valuri sărate. Era prima nedreptate din traseu. Dar aici s-a aplicat prima oară zicala cu un șut în fund e un pas înainte. Directorul radioului de pe atunci, scriitorul Doru Munteanu, a făcut un mare gest, un gest care deși nu știam pe-atunci, mi-a schimbat viața. M-a recomandat ca voce unei televiziuni.

Era o televizune care tocmai se înființa, oamenii căutau disperați o voce și nu găseau nimic care să le placă. Am dat o probă, au fost fascinați și m-au angajat pe loc. Pe mine, vocea prea slabă pentru radio. Mă rog. M-au angajat pe un salariu indecent pentru vremurile alea. Câștigam de 10 ori mai mult ca la radio și mult, mult mai mult decât ai mei împreună. I-am spus doar tatei grozăvia, mama a aflat mai tarziu. Echipa se construia și se auzea că va fi cea mai mare televiziune din Romania, iar noi o să fim o stație locală super importantă. Toate astea se întâmplau undeva prin mezozoic, iulie 1995. Iar televiziunea se numea PRO TV. Drăguț nume.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*